Dacă cineva întreabă repede, fără să-mi dea prea mult timp de gîndire, cine este Stefan Ghidoveanu, primul lucru care îmi vine în minte este: Visează androizii oi electrice?

Nu traducător, nu fost coordonator al colectiei Nautilus de la Nemira, nu realizatorul celebrei de acum emisiuni radiofonice Exploratorii lumii de mîine, ci primul care ne-a oferit varianta în româneşte a cărţii lui Philip K. Dick.

Ridley Scott a realizat, după această carte, capodopera Blade Runner (Vînătorul de recompense), un film care, poate (dar mai mult ca sigur), a schimbat cariera lui Harrison Ford şi a pus pe tapet problema androizilor mai bine ca oricare altul.

Nu pot să uit momentul 1989, nu cel al revoluţiei, ci acela al Zilelor Pozitronic de la Buzău, cînd în program era chiar vizionarea filmului cu pricina (trebuie să vă aduceţi aminte – sau să aflaţi, pentru cei care s-au născut sau au crescut după 1989, că pe atunci vizionarea unui astfel de film în public se făcea restrictiv, doar cu o verificare şi acceptare prealabilă a tovarăşilor şi, în acelaşi timp, improvizat, cu ajutorul unui video şi al unui televizor, iar filmul, în cel mai bun caz, era dublat de celebra Irina Nistor).

În acea seară s-a prezentat şi Ştefan Ghidoveanu, eram adunaţi într-o săliţă strîmtă la Casa Tineretului, şi ne-a citit primul capitol din Do androids dream of electric sheep? de Philip K. Dick.

L-am revăzut de curind pe Ştefan în tabăra Atlantykron, unde era ocupat cu atelierul de Jurnalism Radio şi cel de Science-Fiction. Am discutat cu el aproape în fiecare seară vrute şi nevrute, pînă spre dimineaţă. Şi pentru că l-am văzut încrîncenat pe anumite chestiuni, l-am rugat să-mi răspundă la întrebările de mai jos. Special pentru cititorii portalului nostru.

Cred că se impun cîteva precizări. Eu lucrez la proiectul de transpunere în româneşte a tuturor urmărilor romanelor Dune ale lui Frank Herbert (urmări scrise de fiul scriitorului, Brian Herbert, şi Kevin J. Anderson) împreună cu soţia mea, Cristina Ghidoveanu. Am început în februarie 2006 cu volumul 2 (Casa Harkonnen), am întrerupt apoi pentru a reface din temelii traducerea volumului 1 (Casa Atreides), care trecuse prin mîinile mai multor traducători, fără rezultate satisfăcătoare, am revenit la volumul 2 — care a consolidat succesul de casă al seriei — şi vom termina volumul 3 (Casa Corrino) pe 10 noiembrie 2007, în aşa fel încît cartea să poată fi lansată la Tîrgul Gaudeamus de la sfîrşitul lui noiembrie. Vor urma în 2008-2009 şi celelalte 3 volume din seria Legendele Dunei — bineînţeles, dacă editorii vor dori să continue proiectul...

În ceea ce priveşte munca de redactare, aceasta nu a fost prea dificilă, pentru că am încercat să rezolvăm cît mai bine problema traducerii încă din stadiul incipient — mai ales după experienţa avută cu Casa Atreides, a cărei retraducere + adaptare + redactare a durat circa 6 luni, adică aproape tot atît cît traducerea Casei Harkonnen. Se adevereşte zicala că decît să „cîrpeşti” o traducere aproximativă, mai bine o iei de la început. Oricum, am căpătat experienţă, am intrat în stilul autorilor, cum se spune, aşa că de acum înainte sper să ne facem munca din ce în ce mai bine.

Eu am debutat ca scriitor, dar timpul mi-a demonstrat că nu asta era chemarea mea, chiar dacă mai cochetez uneori cu ideea scrisului de proză. Am descoperit fascinaţia traducerii, într-o epocă în care a şti limba engleză era o raritate, apoi bucuria de a finisa o carte pînă la ultimul amănunt, în calitate de redactor, şi în final satisfacţia alcătuirii de colecţii cu cele mai reuşite titluri ale genului, pentru a oferi astfel cititorilor tot ceea ce-i mai bun în science fiction.

Din 1983 susţin SF-ul la radio, în cadrul emisiunii „Exploratorii lumii de mîine”, şi ăsta e un alt lucru care mi-a adus satisfacţii deosebite.

Am publicat pînă acum aproape 15 volume de traduceri, cîteva zeci de povestiri, am editat un almanah şi 4 antologii (una încă nepublicată, graţie „ajutorului” lui Dragoş Fofircă, unul dintre cei mai mari mincinoşi pe care i-am cunoscut în viaţa mea!). Am fost îngrijitor de ediţie la Istoria SF-ului modern a lui Jacques Sadoul — o lucrare fundamentală şi care se citeşte cu aceeaşi pasiune ca un roman poliţist — apărută la Editura Vremea, condusă de d-na Silvia Colfescu. De altfel, cu dînsa pot spune că am colaborat cel mai bine dintre toţi editorii cu care am lucrat pînă acum — şi nu sunt puţini la număr! Ne-am respectat reciproc, nu ne-am încălcat unul altuia „domeniile”, nu a existat niciodată tendinţa de umilire a coordonatorului sau îngrijitorului de colecţie, pe care o manifestă majoritatea patronilor de edituri de la noi, inclusiv unii dintre adjuncţii lor!

Dar cel mai mult m-a bucurat faptul că l-am introdus pe Philip K. Dick în România, într-o perioadă cînd — practic — nimeni nu auzise de el (cu excepţia d-lui Alexandru Mironov, căruia îi datorez descoperirea acestui autor, devenit între timp autorul meu favorit!). Romanul Visează androizii oi electrice? a apărut, în două părţi, în cuprinsul antologiilor Cronici microelectronice şi Cronici metagalactice,la Editura Tehnică, încă din 1990 (!!!), în versiune integrală (subliniez acest lucru), chiar dacă în cuprinsul cărţilor respective scrie altceva (să nu uităm că alcătuirea sumarului lor fusese făcută în anii 1987-1988). De altfel, în 1989 am citit un fragment din acest roman la Buzău, la o manifestare SF găzduită de Casa Tineretului, unde mare organizator era nimeni altul decît... Mugur Cornilă! Ca să vezi ce mică e lumea...

Am mai publicat apoi Ubik şi biografia Eu sunt viu, voi sunteţi morţi (Philip K. Dick — 1928-1982) de Emmanuel Carrere, aceasta din urmă în colaborare cu Liviu Radu (dintr-o „eroare” a unei doamne pe nume Dana Moroiu, de la Editura Nemira, pe carte a apărut însă doar numele meu ca traducător şi numele lui Liviu ca redactor — lucruri cu totul neadevărate, eu traducînd prima jumătate a cărţii, Liviu pe cealaltă; de fapt, am avut contract pe numele amîndurora, banii i-am împărţit conform contractului după numărul de pagini ce revenea fiecăruia şi e greu de crezut că se poate „greşi” în aşa hal — doar dacă nu eşti incompetent!) Această „gafă” pe mine m-a costat foarte mult, nici astăzi nu sunt sigur dacă nu cumva din cauza ei mi-am pierdut unul dintre cei mai buni prieteni, oricum simt că relaţiile noastre nu mai sunt ce-au fost odată. Dar asta e o altă poveste... Oricum, am de gînd să mai traduc şi alte cărţi de Philip K. Dick, dar cum la acest moment opera autorului pare a fi apanajul exclusiv al Editurii Nemira, iar eu avînd cu ei relaţiile pe care le am, probabil că va trebui să aştept vremuri mai bune...

Asta e o glumă sau ce??? De cînd editurile sunt interesate de altfel de publicitate decît pliantele şi cataloagele? Sau poate celebrele „lansări” de la tîrgurile de carte sau din librării cum ar fi Diverta ori Cărtureşti (la care, din 20-25 de inşi prezenţi, mai bine de jumătate sunt aceiaşi sefişti hard-core care se mobilizează unul pe altul ori de cîte ori e nevoie) se pot numi metode moderne de promovare a cărţilor SF? Toată lumea se bazează acum pe site-urile proprii sau pe cele ale distribuitorului, considerînd că e suficient atît. Audio-vizualul nu intră în ecuaţie... Şi e păcat, pentru că radioul şi televiziunea adună în jurul lor, la o singură emisiune, de zeci dacă nu de sute de ori mai mult public decît cele cîteva sute (ori să zicem mii) de pliante şi cataloage pe care le poate răspîndi o editură (oricare!) — fără a mai socoti timpul necesar sau efortul financiar presupuse de acestă răspîndire. Dar la televiziune vom vedea şi la radio vom auzi în continuare reclame la tot felul de prostii, numai la carte (fie ea şi de SF) nu. De ce? Întrebaţi-i pe patroni, căci ei le ştiu pe toate...

Pentru a fi corect pînă la capăt, de cînd emisiunea „Exploratorii lumii de mîine” s-a mutat pe postul România Cultural (iulie 2005), am primit totuşi semnale editoriale sau am avut emisiuni dedicate unor apariţii de cărţi sau reviste cu edituri precum Amaltea, Millenium, Tritonic, Minerva, grupul timişorea Helion, Braşov Visitors etc. Prea puţin însă faţă de potenţialul emisiunii, mai ales de cînd am trecut pe formatul de talk-show. Mai mult şi-au făcut reclamă scriitorii români, prin ediţii speciale dedicate lor în ciclul SF-ul românesc se prezintă...

Pentru cei interesaţi, precizez că „Exploratorii lumii de mîine” se difuzează de 2 ori pe lună, în a 2-a şi a 4-a sîmbătă, între orele 13,30 -14,00, pe postul România Cultural (101,3 FM în Bucureşti şi fostele lungimi ale postului România Tineret în provincie).

Dacă ar fi să mă iau după audienţa pe care o am la emisiune (destul de bună pe un post destinat cu precădere unui public cultivat, obişnuit cu alte genuri literare decît SF-ul) şi după succesul de vînzări al ciclului Preludiul Dunei, aş spune că în acest moment sunt destui cei interesaţi de ziua de mîine — sau, pentru a nuanţa, de lumea de mîine. Concursul de fidelitate pe care-l organizez în fiecare ediţie a emisiunii mi-a arătat că avem ascultători dedicaţi din toate părţile ţării: Alba Iulia, Feteşti, Bucureşti, Sibiu, Plopeni, Galaţi, Iaşi, Timişoara, Zalău, Focşani, Vatra Dornei etc., ba chiar şi din Munţii Vrancei şi Munţii Apuseni, din sate în care nu există străzi sau uliţe, casele fiind numerotate una cîte una, şi în care radioul este poate singura legătură cu lumea, cu cultura (asta e, nu putem evita toate repetiţiile din limba română!).

În plus, dacă ne gîndim de pildă la ceea ce se întîmplă pe insula Atlantykron, la cursurile care se ţin acolo în fiecare vară, legate mai puţin de science fiction şi mai mult de viitorul imediat sau apropiat, cursuri la care participă sute de copii şi tineri din toate colţurile ţării, avem dovada clară că sunt destui dintre noi care nu au uitat că viitorul trebuie întîi imaginat şi abia apoi construit...

Nu cred că genul science fiction a fost vreodată în cădere liberă, nici în străinătate şi nici în România. Ştiu că odinioară am susţinut şi eu aceeaşi idee, dar timpul m-a făcut s-o mai nuanţez: nu SF-ul, ci vînzările de carte SF au cunoscut o cădere liberă, cel puţin în România şi numai într-o anumită perioadă, destul de scurtă de altfel. În prezent, lucrurile s-au mai schimbat. Cred că trebuie să precizăm un lucru: piaţa cumpărătorilor de carte de la noi din ţară s-a profesionalizat, s-a specializat, nu se mai cumpără chiar orice apariţie pentru că e nouă sau la modă, oamenii îşi chivernisesc mai bine banii de cărţi, iar ăsta e un lucru bun, cred eu.

Faptul că ceea ce am spus mai sus e adevărat este demonstrat de exemplul Editurii Nemira, campioana publicării de cărţi science fiction în România, într-o anumită perioadă. Pot spune cu mîndrie că am contribuit şi eu, într-o măsură destul de consistentă, la crearea acestui portofoliu, aşa că m-am bucurat — la relansarea colecţiei Nautilus — de schimbarea formulei grafice, dar mai ales de selecţia titlurilor. Este una excelentă, abia acum Nautilus a devenit o colecţie profesionistă, aşa cum ar fi trebuit să fie încă din start. Dar toţi avem anii noştri de ucenicie, prin urmare e bine şi acum. Acest lucru n-ar fi fost însă posibil dacă n-ar fi existat un public specializat şi pretenţios, chiar dacă invizibil pe la manifestările SF, care să asigure un debuşeu sigur pentru acest tip de literatură. Cumpărătorii sunt acum mai puţini, dar mai fideli. Nu ştim însă dacă fidelitatea lor se referă la o editură sau alta ori la gen în sine. Cum banii sunt limitaţi, aceasta va rămîne marea problemă a fiecărui patron de editură implicat în editarea de SF: cum să fac să înving concurenţa?

În ceea ce priveşte literatura de tip fantasy, aceasta nu are prea mare succes în România (cel puţin deocamdată). În Vest, e-adevărat, pare să se bucure de un succes nebun, dar nu ştiu dacă acest lucru este valabil şi în Europa. Oricum, să nu uităm că europenii au folclorul şi mitologia lor, din care se inspiră de altfel autorii de fantasy ai unei ţări care abia a împlinit 240 de ani de istorie şi tradiţie... Plus că — pînă la urmă — cei mai mari autori de fantasy sunt tot europeni (a se vedea şi citi J.J.R.Tolkien, C.S.Lewis, Terry Pratchett sau J.K.Rawlins... ori alţii, că mai sunt!)

Descoperirea SF-ului modern a început pentru mine la vîrsta de zece ani, în 1965. Atunci am găsit la chioşcul de ziare broşura cu numărul 245 din celebra Colecţie de povestiri ştiinţifico-fantastice. Era vorba de prima parte a unei nuvele scrise de un autor român! Subliniez acest lucru pentru că se spune că românii nu pot servi drept model, ei sunt doar imitatori — fapt, după părerea mea complet greşit. Oricum, acest lucru nu se aplică domnului Gheorghe Săsărman, căci despre dînsul este vorba. Nuvela se numea Proba tăcerii şi — la vremea respectivă — făcea dovada unui nou suflu în anticipaţia românească, alături de scrierile unor Mihnea Dragomir, Sergiu Fărcăşan, Constantin Cubleşan, Miron Scorobete, Mircea Opriţă sau Voicu Bugariu (nu sunt chiar colegi de generaţie, dar ceea ce scriau ei atunci era cumva echivalentul operelor „umaniştilor” din eseul lui Michael Swanwick despre cyberpunk — vezi Almanahul Nautilus — în opoziţie cu literatura tehnicistă a acelor ani).

După aceea, au urmat alte şi alte volume de „anticipaţie” sau de „povestiri ştiinţifico-fantastice”, cum se numea genul în acea vreme. La opt ani după această descoperire, aveam toată Colecţia, de la nr.1 la 466. La nouă ani, Colecţia dispărea, pe motive mai mult sau mai puţin politice, lăsîndu-ne pe toţi nedumeriţi şi amărîţi. N-aveam să mai avem o revistă de gen decît în 1991 sau 1992, o dată cu apariţia Nautilus-ului de la Nemira, a String-ului de la Baricada sau a Quasar-ului produs de fantomatica ProConSF, condusă de Al. Mironov, pe atunci purtător de cuvînt al preşedintelui Ion Iliescu. Asta dacă nu punem la socoteală fanzinele Helion şi Paradox, editate de membrii cenaclurile timişorene (şi care, prin anii ’80, arătau mai bine decît primele pulp-uri româneşti apărute după Revoluţie), sau celebrul (de-acum) Almanah Anticipaţia, publicaţie-satelit a revistei „Ştiinţă şi tehnică”.

Oricum, în anii ’80 ajunseserăm pe la vreo 55 de cenacluri de „anticipaţie tehnico-ştiinţifică” (la epoci noi, denumiri noi, nu-i aşa?). Ne vedeam pe la celebrele „consfătuiri” sau „zile ale cenaclului X” cam de 4-5 ori pe an, cîte 60 sau 70 de inşi, din care doar 20-25 participau la lucrări, restul făcînd ceea ce am numit mai tîrziu „turism SF”. Lucrurile nu s-au schimbat nici acum prea mult, doar că numărul „turiştilor” e mult mai mic. Oricum, dacă facem socoteala, prin 1989 aveam cam o mie de membri ai „mişcării SF”, condusă — cu o mînă de catifea dar foarte fermă — de „răposatul” UTC, printr-un ordin emis în 1981 de fostul ministru al tineretului, Pantelimon Găvănescu (înlocuit, în 1983, cu Nicu Ceauşescu, după celebra Consfătuire a XIII-a de la Bucureşti, anulată înainte de a începe!) Pe atunci, transportul, masa şi cazarea erau plătite de UTC, aşa că devenise foarte interesant să te plimbi prin ţară pe banii statului, fără să faci nimic sau aproape nimic. Din 1990, „fanii de conjunctură” — cum îmi place mie să-i numesc — au dispărut ca prin farmec, o dată cu UTC-ul şi cu banii acestuia. Fandomul cel adevărat a continuat să existe şi după acest eveniment, pe banii proprii. În timp însă, liberalizarea distracţiei şi a şanselor profesionale în România, ca şi posibilitatea de a emigra au făcut ca numărul fanilor hard-core să devină tot mai mic. N-am făcut un calcul, dar cred că în acest moment nu sunt mai mult de 100 (poate 150?) de inşi care să conteze pentru fandomul din ţară, în sensul de a face cumva, ceva, pentru SF. Iar ei vin foarte rar la mai mult de una sau două manifestări pe an, plus că sunt şi scindaţi pe zone (Timişoara pare a fi în acest moment stat în stat, Iaşii au obosit, Bucureştiul s-a şmecherit şi trăieşte din amintiri, Cernavoda este ocupată doar cu organizarea Atlantykron-ului, iar restul oraşelor par să nu conteze — oricum, nu în SF. Sau poate mă înşel?).

Cît despre partea a doua a întrebării, ea e un pic neclară. Vorbim despre revitalizarea fandomului sau a creaţiei SF din România? Pentru că dacă e vorba de creaţie, aceasta s-a revitalizat de mult. Este suficient numai să te uiţi la numărul de titluri semnate de autori autohtoni, apărute după — să zicem — 1999, ca să-ţi dai seama că lucrurile n-au mai stat de mult atît de bine. Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Florin Pîtea, Ana Maria Negrilă, Radu Pavel Gheo, Sergiu Someşan, Victor Martin, Lucian-Dragoş Bogdan, Roxana Brînceanu, Marian Coman, Lucian Merişca, Mircea Naidin, Cătălin Badea-Gheracostea, Ona Frantz, Costi Gurgu, Cătălin Sandu, Andrei Valachi, Ana-Veronica Mircea, George Ceauşu, Don Simon, Victor Cilincă, Adina Lipai, o serie de autori timişoreni (din această zonă nu am prea multe informaţii directe) au publicat cel puţin o carte în această perioadă (majoritatea au publicat însă mai multe!). Nu-i mai pomenim aici pe „veteranii” (sper să nu se supere că le spun aşa, e vorba numai de vîrstă şi de generaţie) Cornel Robu, Mircea Opriţă sau Voicu Bugariu — toţi reveniţi cu titluri extrem de interesante şi de mare valoare. Pînă una alta, precizînd că nu sunt convins că i-am menţionat pe toţi cei ce-au publicat în răstimpul meţionat, starea creaţiei science fiction româneşti este una foarte bună, cum n-a mai fost de multă vreme.

Este o întrebare extrem de generală şi, în acelaşi timp (paradoxal!), extrem de personală. Că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie greşită e clar: uitaţi-vă la poluare şi la încălzirea globală rezultată din aceasta, cu modificările aferente în vremea de pe diferite continente (inclusiv la noi), la goana acerbă după nişte resurse din ce în ce mai limitate care dau naştere unor conflicte armate străine de interesele şi voinţa opiniei publice din diverse ţări, la polarizarea socială din ce în ce mai pronunţată în ultimele decenii. Corupţia, birocraţia, hoţia, şantajul, agresiunea, jignirea, umilirea individului pe motive de venit, religie, sex sau rasă, neo-sclavagismul economic sau sexual, furtul şi traficul de organe (desprinse parcă din literatura SF) pentru uzul unor magnaţi putred de bogaţi, folosirea realizărilor ştiinţei şi tehnologiei în scopuri criminale — toate acestea, o dată desfiinţate, ar putea concura la redefinirea civilizaţiei umane actuale. Teamă îmi e, totuşi, că e prea tîrziu...

Iniţial, la întrebarea asta n-am vrut să răspund, pentru că mi se părea că se suprapune peste cea anterioară. Apoi, recitind-o, mi-am dat seama că se poate vorbi aici de altceva. Nu cred că intenţia voastră de a face un portal SF pentru necunoscători are vreo legătură cu visurile şi luptele lor din viaţa de zi cu zi. Este adevărat că science fiction-ul constituie materie de studiu obligatorie pentru astronauţi, dar să ne gîndim şi invers: cîţi dintre cei care iubesc SF-ul şi-l cunosc bine au ajuns sau vor ajunge astronauţi? Nu cred că în asta rezidă problema. Şi nici că fanii lui RomaniaSF Online sunt altfel doar pentru că nu sunt încadrabili în categoria „connaisseurs”. Să fim serioşi!... Fanii hard-core nu cumpără cărţi (aşteaptă să le primească gratis de la editori!), nu ascultă emisiuni radio de profil (chiar dacă se pretind a fi prieteni cu realizatorii acestora!), nu cumpără jocuri sau filme originale SF (ci le iau de la piraţi, că e mai ieftin!), se aşteaptă să fie invitaţi la manifestări de profil pe banii organizatorilor (eventual să fie şi rugaţi să facă asta!) ş.a.m.d. Pentru asta ar trebui să coborîm întîi şi întîi în noi înşine. Cît despre stele, acestea pot să mai aştepte, nu-i aşa?...

Pe plan personal, destul de puţine: să fiu sănătos, să-mi trăiască familia minunată pe care o am acum, să trăiesc suficient de mult încît să-mi pot duce la bun sfîrşit proiectele (şi nu sunt puţine!). Tot pe plan personal, îmi doresc să-mi înflorească prietenii şi să-mi trăiască duşmanii (altfel la cine m-aş mai raporta şi de cine m-aş mai feri?)

Pe plan profesional, visul meu este să fac să continue emisiunea „Exploratorii lumii de mîine” şi după ce eu nu mă voi mai putea ocupa de aceasta (adică la pensie, sper!). Va trebui să găsesc un înlocuitor, aşa cum Dan Ursuleanu m-a găsit pe mine. Să nu uităm că este cea mai veche emisiune de SF radiofonic din Europa (chiar din lume, bănuiesc eu, dacă ne gîndim că prime ediţie a fost difuzată pe 27.01.1982 (!!!) — şi de-atunci o ţine tot aşa...) Sper să apară acea persoană providenţială, care să menţină tradiţia SF-ului radiofonic în România.

Pe planul science fiction-ului (altul decît cel radiofonic), intenţionez să fondez prima fundaţie din ţară destinată exclusiv susţinerii literaturii imaginarului, în special a SF-ului. Voi dona acestei fundaţii întreaga mea bibliotecă, toate jocurile, filmele şi muzica de gen pe care le am — şi, credeţi-mă, nu sunt puţine, pentru a folosi un eufemism (prietenii ştiu de ce!). Încerc în acest fel să evit soarta unor biblioteci sau colecţii precum cele ale lui Mihai Ionescu, Adrian Rogoz sau Vladimir Colin, chiar şi a lui Petre Solomon (traducătorul lui Ray Bradbury în România). Pe unele le-am văzut cu ochii mei şi ştiu ce s-a ales de ele. Nu că mi-aş suspecta familia, dimpotrivă, un cadru legal i-ar ajuta să valorifice mult mai bine această „moştenire” literară. Deja unii prieteni de-o viaţă sunt dispuşi să mă ajute în această întreprindere. Să vedem cum vom finaliza totul...

Eu îţi mulţumesc. Într-adevăr, de mult n-am mai avut parte de un asemenea exerciţiu de sinceritate... şi de aducere aminte. Crezi că s-ar speria mulţi dacă — asemenea lui Mihail Grămescu — mi-aş scrie amintirile din SF?