Dacă sfîrşitul de an este o perioadă de bilanţ, începutul anului următor ar trebui să fie, pentru orice om “normal”, o zonă temporală cu proiecţii optimiste, cu planuri mari şi perspective deschise la treisuteşaizeci de grade. Pentru că fiecare ar trebui să aştepte mai mult de la viaţă, fiecare ar trebui să-şi dorească ceva diferit faţă de tot ce a fost în anii anteriori. Nou, bun, profitabil.

Dar cea mai mare tragedie este că toţi aceşti oameni nu ştiu ce-şi doresc cu adevărat. Nu caută în ei motivaţiile adînci pentru care îşi duc zilele pe această lume. Nu fac decît să se compare în permanenţă cu ce-şi doresc ceilalţi şi, atunci cînd vreunul reuşeşte să îşi imagineze ceva (din intuiţie, din întîmplare sau pur şi simplu pentru că asta îi este meseria – să îşi imagineze dorinţe pentru societatea de consum) din care să scoată o dorinţă plauzibilă, toţi ceilalţi îşi asumă o fărîmă din tort şi o îngurgitează cu cea mai mare rapiditate ca, mai apoi, să şi-o atribuie, chiar dacă pare mai… cum sa spun, mai “scremută”.

Critica literară e un lucru foarte onest, care poate fi transformat chiar şi într-o meserie onorabilă, însă, prin foarte mulţi exponenţi ai săi, devine ceva extrem de insidios. Există scriitori orgolioşi care, orbiţi de acest defect, vor să fie lăudaţi, ridicaţi în slăvi, să li se facă publicitate cât mai vizibilă şi cât mai zgomotoasă; pe scurt, vor să se audă despre ei oriunde şi oricând. Vor să fie prezenţi în orice revistă, la orice post de radio sau televiziune, indiferent dacă acestea sunt sau nu de calitate.
Văzând că altă metodă de a-şi întreţine nestins focul vanităţii şi suficienţei nu este, aceştia îşi fac prieteni printre criticii literari. Din amiciţie sinceră sau interes prietenesc, criticii le aplică etichete strălucitoare, scriu cronici literare laudative la nişte cărţi foarte proaste. Ce îi costă? Câteva articole elogioase, de prost gust, întreţin marile prietenii. În plus, se menţine şi coeziunea de gaşcă; e la modă, în condiţiile în care autorii nu se mai susţin singuri ci se agaţă de generaţie, curent, mişcare, grup, rudenie, prietenie, comunitate de valori şi alte căprării.

Draga Mugur,

N-am mai scris o scrisoare de cand eram in armata, dar afla despre mine ca, oficial, imi merge bine.
Nu prea imi plac bilanturile facute in preajma granitei dintre ani. Dau falsa impresie ca sparg viata in unitati de timp in care trebuie neaparat sa faci ceva sau, dimpotriva, sa astepti sa vina urmatorul an, daca in cel curent ai avut necazuri, ghinion sau nu ai dus la bun sfarsit vreun proiect important.
Dar, ca sa raspund conventiei si amabilei tale invitatii de a ma alatura celor ce iti scriu, in acest an am dus ziarul pe care il conduc, Monitorul de Botosani, pe cele mai inalte culmi ale audientei, atingind incredibila cifra de 72.000 citiri zilnice, conform SNA, ceea ce ne plaseaza in primele 5 locuri din tara, la sectiunea audienta a ziarelor locale si pe un merituos loc I la (stiu, suna obscen, dar nu te gandi la prostii, e un raport matematic) penetrare locala.

E cam greu să faci un bilanţ serios între Crăciunul gurmand şi Revelionul destrăbălat.

Totuşi, privind la acoperişurile şi copacii acoperiţi de chiciura albă, de sus de la 9, lumea pare bună şi liniştită în dimineaţa asta, încă nepierdută.

Ca editor:

Am înţeles că voi face această meserie toată viaţa, pe Coacăzelor sau peste mări şi zări… Am văzut ce fac ceilalţi, pe malul Tamisei şi în Manhattan. Am realizat ce nu facem noi… De ce? Până când?... Astea-s alte probleme.
Tot ca editor am ţinut în mână cărţi iubite şi dorite – Frida (şi aşa s-a născut Premium!), trei Dune, 5 Milenii…, mica mea Filieră,