Voi săvîrşi blasfemia şi voi afirma ceea ce deja este bine cunoscut, ceea ce deja au afirmat şi alţii, anume că trăim într-o cultură minoră. Reiau, spre deliciul partizanilor acestei evidenţe, principalele argumente: vorbim o aceeaşi limbă ca şi doar vreo treizeci de milioane de alţi români ceea ce, tradus în procente, înseamnă mai puţin de jumătate de procent din populaţia planetei, amănunt care nu provoacă frustrare doar atunci cînd nu vrei să ceri apă şi pîine, dar absolut jenant cînd e rost să scrii o poezie sau o proză într-o limbă de mare circulaţie. Mai e o cultură minoră pentru că avem zei cărora ne închinăm şi-i numărăm pe degete: Eminescu, Enescu, Creangă, Nichita...

Uneori, stai şi te întrebi dacă nu era mai bine pe vremea când exista un mare hoţ, iar restul hoţilor tremurau de frica acestuia şi furau cu măsură, să nu enerveze comandantul lor suprem; azi, e o efervescenţă nemaipomenită în rândul hoţilor, un fel de „întrecere socialistă” între ei, de parcă ne-am fi mutat cu toţii, din „câmpul muncii”, pe câmpul cu flori al hoţiei.
Acest model social este oglindit, la nivel cultural, printr-o inflaţie de scrieri literare de cea mai proastă factură. Uneori, stai şi te întrebi dacă nu era mai bine pe vremea cenzurii de partid şi de stat. Măcar atunci ştiai că tot ce primeşte „bun de tipar” nu e bun de citit.