Nu sînt scriitor. Dacă m-ar întreaba cineva cu ce mă ocup mi-ar veni greu să îi răspund că sînt scriitor. M-aş simţi uşor penibil. Ar fi ca şi cînd un tînăr care joacă fotbal în curtea şcolii ar spune că este fotbalist.

Acum 20 de ani, pe cînd eram un puşti timid, credeam că, pentru a fi scriitor, este suficient să scrii. În urmă cu 14 - 15 ani însă, am ajuns la concluzia că abia primul text publicat te face scriitor. Apoi, după ce am publicat primele povestiri în ziare şi reviste am început să cred că abia atunci cînd cuvintele tale apar într-o carte, ajungi, cu adevărat, scriitor.

E frustrant să vezi cum pe o pagină de ziar în care ai publicat un text se curăţă cartofi. Că metaforele tale înghit coji de morcov ori ghiare de pui, că personajele tale dispar sub mormane de mizerie. Dar şi după ce povestirile mele au fost preluate în diverse volume colective, am ajuns la concluzia că nu e suficient. Că abia atunci cînd voi publica propria mea carte o să pot spune că am intrat în tagmă. Că sînt scriitor. Aiurea! E atît de simplu să publici o carte în ziua de azi încît nici ăsta nu este un criteriu valabil. Oricine are un teanc de hîrtii mîzgălite şi ceva bani în buzunar îşi poate hrăni vanitatea cu un volum în regie proprie. Ba încă, dacă te afli într-o poziţie influentă, poţi uza şi de bani publici pentru a-ţi satisface orgoliul şi “a împărţi lumii din preaplinul tău”. Şi atunci? Ce rămîne? Statutul de membru al Uniunii Scriitorilor ori al altei asociaţii similare? Girul criticilor? Renumele editurilor? Laudele altor scriitori? Gaşca? Ce anume te face scriitor cu adevărat? Cine îţi pune, pe frunte, patalamaua?

Celebru şi bogat

Nu cred că există vreun tînăr scriitor român contemporan care să nu viseze la faimă şi la bani. Care să nu spere că scrisul îl va face celebru şi bogat. Care să nu-şi dorească să fie plătit la cuvînt, să-şi vadă cărţile vîndute în milioane de exemplare, în zeci ori sute de limbi. Care să nu spere că va veni ziua în care dimineaţa, în loc să-şi ia paltonul şi să plece la serviciu, să îşi bea cafeaua şi să se aşeze în faţa calculatorului unde să îşi continue romanul, pe care, fireşte, impresarul său a încasat deja un avans de la un editor generos.
Doar că, deocamdată, în România, a fi scriitor înseamnă a scrie în timpul liber, sacrificînd întîlnirile cu prietenii, atenţia acordată familiei, înseamnă decuparea de pe lista de priorităţi a piesei de teatru de sîmbătă seara ori a filmului de la 22.00. Oricît de talentat ai fi, în România, a fi scriitor înseamnă a scrie în timpul liber şi pe bani puţini sau deloc. Pentru 7 ori 10% din vînzări primiţi la Sfîntu’ Aşteaptă, pentru două ori nouă exemplare din carte, pentru o bere, pentru un zîmbet, pentru un prieten.
Habar n-am cine e vinovat pentru asta ori dacă lucrurile ar fi putut fi altfel. Ştiu doar că au trecut o grămadă de ani în care lucrurile nu s-au schimbat. Şi mai ştiu că în timpul ăsta au murit scriitori, că li s-au uscat cuvintele în gură tot aşteptînd să fie băgaţi în seamă, că s-au resemnat în final cu hîrtiile de la birou, cu postul de medic, de profesor ori de ziarist, că au ales să traducă ori să lucreze în publicitate şi că au încetat să scrie fiindcă pasiunea asta le mînca timpul şi-i lăsa fără prieteni şi fără bani.

Nu sînt scriitor. Sînt un puşti care bate mingea în curtea şcolii repetînd braziliana de o sută de ori pentru colegii de clasă care-mi dau cîte un corn şi un pahar de lapte la fiecare jumătate de oră în care mingea nu atinge pămîntul. Dar îmi place al dracului de tare.