Unul dintre distinşii noştri utilizatori care comentează sub numele de „ultimul on” (iniţial citisem , apoi am recitit şi m-am liniştit) face o afirmaţie pe care tot mai multi librari (şi, în consecinţă, editori) încep să o simtă:
„Stau de vorbă", spune el, "cu multi librari. Lumea a reînceput să citească! Ce să mai zic?”
Cum ce să mai ziceţi? Întristaţi-vă! Pentru că aveti dreptate, stimate domn, da, acest lucru se întâmplă de mai mult de un an (tendinţa achiziţionării de carte – literatură şi nu carte profesională, de specialitate – este permanent crescătoare), iar unele edituri chiar profită din plin de aceasta!
Dar, mai profund, ce înseamnă acest lucru? De ce trebuie să fie un motiv de întristare?

Sinusoidele disperării

Este curios acest fenomen al creşterii gustului pentru lectură din ultima vreme. Şi al tendinţei fluctuant sinusoidale a apetitului lecturii de carte. Seamănă cu bioritmul. Trebuie să îi dai un capăt şi un interval şi vei şti când ai chef de citit şi când ai chef de TV sau ziar.
Dar trebuie să fie analizat şi înţeles cum se cuvine, pentru că, din păcate, loc de întors nu mai este. Iar o revoluţie nouă pare departe.
Începând cu 1989, ani buni de zile tirajele pur şi simplu au sărit în aer. 180.000 de exemplare pentru un titlu era ceva normal la o editură respectată. În condiţiile în care un ziar atinge rar (cu foarte puţine excepţii), astăzi, un tiraj zilnic de 100, hai, 200.000 de exemplare pe lună, cu un procent de 20% retur, cifra de mai înainte pare chiar impresionantă.
Oamenii citeau orice cu sufletul la gură, erau fascinaţi de atâta bogăţie de idei şi opinii, de poveşti şi întâmplări. Nu cred nici o clipă în falsitatea acestui moment. Nu aderau nici pentru o secundă la gândul că toată acea fascinaţie era momentul de glorie al vieţii lor, punctul de la care nimic nu mai avea să fie la fel, deşi exemplul cel mai apropiat există chiar în memoria extrem de recentă: solidaritatea de la revoluţie, când pe stradă mergea, umăr la umăr, „oricine lângă oricine”, dacă îmi este permis să mă exprim aşa, transformându-se în ură sălbatică şi nestăpânită faţă de aceiasi, într-o perioadă de timp insignifiantă pentru orice istorie. Acel moment, mai mult sau mai puţin localizat, îl denumesc „Ziua când a apărut jigodia”.
Pentru că sunt un om obişnuit, multe dintre aceste lucruri le raportez la propria persoană şi la cei apropiaţi şi, de cele mai multe ori, extrapolând, calculele chiar ies. Probabil că mulţi dintre noi am avut clar în minte, măcar fugitiv, o previziune a ceea ce avea să vină. Am intors spatele oricăror avertismente, păstrand un aer mucalit, chiar băşcălios. În spate se pregătea, însă, o mare lovitură de maestru.

Atenţie, vine UE! [...]UEEEEEEEEEE!

Prin anii 1998, tirajele de carte şi, de ce nu, autoritatea acesteia erau în cădere liberă. Vardiştii soioşi ai politicii dâmboviţene începuseră să meşterească bine şi să-şi arate faţa râioasă, tovarăşii îşi strângeau rândurile şi se pregăteau intens să preia frâiele integrării într-o bălăcăreală şi mai mare, despre care am aflat ulterior cu toţii că se numea Uniunea Europeană, pe de o parte, şi, mai apoi, construcţia politică a UE. De fapt, era izbucnirea disperată în fata unei implacabile soluţii: locul unde nu se putea fura decât la un nivel atât de mare încât, ca să poţi să ajungi acolo, trebuia „muncă” intensă şi coordonare. În primul rând, prin scoaterea cetăţeanului din rândul intelectualilor şi „eliberarea” lui dintr-un joc prea dificil, acela de observator. Atunci au intrat spălătorii de creiere şi de cadavre din occidentul civilizat în arenă, oferind cele mai tari alternative la creativitate: trendul şi media de tip „civilizat”. Tot pe-atunci au intrat cu adevărat în comă scriitorii români, scriitori de idei în principal (numiţi şi scriitori de subzistenţă - ia gândiţi-vă puţin la Mihai Grămescu), şi nu şi-au revenit deplin nici până în ziua de azi. Pentru că, nu-i aşa (vorba unor fotbalişti imancipaţi), prea multe idei strică.
Îmi place să cred că unul dintre primii care au sesizat momentul şi a profitat din plin de situaţie, schimbând rapid macazul (adaptându-se ar fi cuvantul corect) şi pregătindu-şi terenul cu măiestrie, a fost Cristian Tudor Popescu. Se pare că timpul lui Cassargoz a trecut, dar astăzi a sosit din nou (eterna sinusoidă).
Zvâcniri viguroase au mai fost (de exemplu Dan Doboş, cu trilogia sa Abaţia), dar căte altele s-au mai ridicat?

Cititorul tradiţional a căzut în desuetudine. În plus, o societate nouă îi oferea iluzia unor oportunităţi nemaiîntâlnite, prin care să se poată ridica spre o clasă la fel de nouă pe piciorul nostru de plai, pe care Ceauşescu o stârpise şi, prin urmare, golul trebuia umplut sub presiunea uriaşă a nevoii – din nou – de supravieţuire: clasa de mijloc. Luat de val, mai nimeni nu a putut da inapoi.

Vând pe mama, vând pe tata...

Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat firesc, prin dezvoltare naturală, prin cunoaştere, prin acumulare progresivă şi susţinută de performanţă. Mulţi au vizat şi visat tunuri necesare pentru a sări rapid chiar 2-3 trepte. Şi şi-au frânt gâtul. Aici se împart apele între declin şi adaptare. De fapt, dacă mă gândesc bine, pare un fel de adaptare la declin, adică tot un singur soi. Un declin moral, un declin conceptual şi unul valoric. Moda a răsturnat orice, împunându-se ca stil de viaţă. În acest moment întra în scenă categorii noi de trepăduşi care îşi spun în multe feluri, de genul: agent de vânzări; consilieri pe diverse probleme, manageri pârâţi de tot soiul (adică un fel de şefi de care ţara asta este plină până la supuraţie): brand manageri, PR manageri, marketing manageri, advertiseri şi alţii. Şi care nu fac, în afară de lucrurile pe care tot românul le ştia din bun simţ, decât să îmbrobodească, în mod organizat, noua specie inventată de ceva vreme în universul cunoscut: clientul.

Cartea, din nou pe trend

2000-2003, poate chiar 1999-2004, este perioada neagră a editurilor, cu vânzări record (adică inimaginabil de mici), cu retururi imense şi cu o fanfaronadă mediatică care i-a distras până şi pe cei mai fideli cititori.
În timp ce se trăgeau marile tunuri în politică şi economie, oamenii de rând, tot mai departajaţi de topul 300, ajungând asimptotic spre zero, nu mai aveau chef decât de propria supravieţuire. Şi au început să se cârpească cu slujbe tot mai multe, prost plătite dar cumulative, dinpunând de timp liber limitat. Hrana spirituală a rămas pe ultimul loc. Dar chiar pe ultimul!
Pentru ca, din 2004, tirajele să înceapă să urce din nou, oarecum timid, dar tot mai cu forţă.
Am încercat să-mi explic de ce s-a întâmplat aşa. Am încercat să-mi dau seama, din această variaţie a tentaţiei pentru lectură, cam pe unde mă situez, împreuna cu majoritatea conaţionalilor mei, pe graficul disperării.
Concluzia la care am ajuns este că, din păcate, accentuarea lecturii înseamnă accentuarea disperării.
Pentru că, atunci când este preocupat şi are ce să muncească, creierul fiecăruia dintre noi cere relaxare de tip divertisment, show, tv, informaţie uşoară, care să nu îl perturbe pe proprietar din starea lui de meditaţie ipocrită şi voit uşuratică asupra vieţii. Din contra, o stare pregnantă sau accentuată progresiv de disperare obligă creierul la refugiu, Refugiu în imaginar. Pur şi simplu te transpui în acţiunea, viaţa, succesul şi tăria altcuiva, trăindu-i şi însuşindu-ţi experienţele acestuia. Fugi de disperarea unei vieţi pe care nu o mai înţelegi sau prin care mergi din inerţie. Fugi de mizeria unei societăţi pe care nu ţi-o doreşti şi în care înfrunţi groaza de a nu o putea schimba în vreun fel. Te refugiezi în puterea minţii unora de a învinge SISTEMUL prin scris.
În acest moment, cărtile ajung iar la modă. Şi este ceea ce se întamplă acum, în 2006. Iar integrarea europeană, cu implementarea unui şi mai ipocrit şi depăşit sistem, va aduce, probabil, un boom în piaţă.

Lectură plăcută!