un punct de vedere asupra importantei colonizarii spatiului

Sylvia Engdahl s-a nascut in Los Angeles, California, in data de 24 noiembrie 1933. In 1955 devine licentiata a Universitatii statului California, in Santa Barbara.
Isi incepe cariera de scriitor ca autor de science fiction pentru tineri.
Primul sau roman, Enchantress from the Stars, este declarat in 1972 cartea de onoare la Newbery si castiga premiul Asociatiei Literare pentru Copii Phoenix in anul 1990, fiind considerata cea mai buna carte pentru copii a ultimilor 20 de ani (dinaintea acordarii premiului), de altfel foarte apreciata si de cititorii adulti.
Sylvia Engdahl este un avocat impatimit al explorarii spatiale, domeniu pe care l-a descoperit la varsta de 12 ani, in anul 1946, cand acest subiect era frecvent discutat in public. Totdeauna a crezut faptul ca expansiunea dincolo de limitele terestre este esentiala pentru supravietuirea omenirii. In anii 70 a realizat o lucrare in domeniul antropologiei, care trateaza semnificatia cruciala pe care o are colonizarea spatiului. Principala tinta a sa ca si scriitor este aceea de a putea impartasi entuziasmul sau pentru spatiu.

Pana nu demult, argumentul folosit cel mai des in sustinerea ideii ca supravietuirea noastra ca civilizatie depinde de calatoria spatiala a fost acela ca specia noastra va avea nevoie sa se mute in alta parte pentru a supravietui sfarsitului existentei soarelui sau transformarii acestuia intr-o nova. (Oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca acest scenariu nu va avea loc; Soarele va deveni, eventual, o Giganta Rosie, ceea ce, tinand cont de distanta Pamantului fata de astrul solar, va fi la fel de dezastruos). Se pare, totusi, ca nu este o ingrijorare nejustificata, dupa cum voi incerca sa explic in cele ce urmeaza. Totusi, in mod sigur este un eveniment indepartat, la miliarde de ani in viitor, si nu invinuiesc pe nimeni ca nu i se da o prea mare importanta in zilele noastre.

Un motiv mai mare de ingrijorare este faptul ca “se aseaza toate ouale intr-un singur cos”. Este posibil ca sa se intample alte lucruri la fel de rele, care sa arunce planeta noastra in aer sau sa o faca de nelocuit (datorita unui dezastru nuclear sau razboi biologic). Cu totii ne dorim ca aceste evenimente sa nu se intample. Totusi, sunt oameni care au motive serioase sa se teama ca raul se poate produce.

Pacea cu Rusia a atras atentia de la astfel de lucruri. Exista, insa, alte potentiale surse de ingrijorare, precum terorismul; pericolul nuclear nu a fost inlaturat. In plus, exista si o mica, dar reala posibilitate ca Pamantul sa fie lovit de un asteroid. Cu totii speram si traim cu credinta ca niciodata nu ne va lua foc casa. Totusi, ne asiguram impotriva incendiului. Oare specia noastra, ca un tot unitar, nu ar avea nevoie de o polita de asigurare?

Insusi Carl Sagan, un oponent inversunat al utilizarii navelor spatiale automate controlate de roboti si-a revizuit atitudinea spre sfarsitul vietii si a sprijinit, din aceste motive, colonizarea spatiului, asa cum se poate vedea in cartea sa Pale Blue Dot. Intr-un interviu acordat ziarului britanic Daily Telegraph, eminentul cosmolog Stephen Hawking a declarat: “Nu cred ca specia umana va supravietui in urmatorii o mie de ani daca nu incepem sa calatorim in spatiu. Sunt prea multe accidente care se pot intampla pe o singura planeta si care pot duce la extinctie”. Teama principala a lui Hawking este legata mai mult de posibilitatea crearii unui virus mortal decat de un dezastru nuclear. “In orice caz,” a spus el, “eu sunt un optimist. Vom incepe sa calatorim spre stele”.

Romanul meu: The Far Side of Evil (Atheneum, 1971; versiunea noua Walker, 2003) este bazat pe conceptul de “Perioada Critica” in timpul careia o specie dispune de tehnologia necesara prin care poate sa calatoreasca in spatiu dar nu o implementeaza, si in care acelasi nivel de dezvoltare tehnologica ii confera capacitatea de a se autodistruge. Premiza cartii este aceea ca orice civilizatie care a ajuns la acest nivel de dezvoltare, ori va implementa aceasta tehnologie, ori se va autodistruge, dar nu si amandoua impreuna. Pana la inceputul anilor 50, cand exista cu adevarat pericolul unui razboi nuclear dar nici un semn al tehnologiei care sa faca posibila calatoria spatiala, am crezut in aceste ipoteze. Atunci cand Rusia a lansat Sputnik, in anul 1957, am simtit o bucurie imensa si o usurare deoarece am crezut ca, in sfarsit, toata energia noastra se va concentra pe explorarea spatiului. Mi-am pastrat aceasta credinta pe toata durata misiunilor Apollo. Dupa Apollo, pe masura ce sustinerea publica s-a diminuat, temerile mele au revenit; deoarece nu cred ca o societate pornita pe aceasta cale poate ramane pacifista. Speciile progresiste, precum cea a noastra, au un motor intern care le conduce inainte, iar energia de care dispune trebuie sa se consume cumva. Din perspectiva istoriei, atunci cand aceasta energie nu a fost consumata pentru supravietuire sau pentru explorarea si cucerirea de noi teritorii – care este o optiune adaptiva pentru acest motor intern, s-au produs razboaiele.

Acesta este pretul pe care il platim pentru spiritul nostru progresist innascut. Stiu ca este la moda sa iei in deridere conceptul de progres si, in acelasi timp, nu avem certitudinea ca acest progres este inevitabil. El nu este o caracteristica pentru orice modificare in comportamentul uman. Cu toate acestea, in ciuda acestor devieri, rasa umana ca intreg avanseaza continuu. Daca nu s-ar fi intamplat acest lucru, inca mai eram la nivelul de oamenii cavernelor. Progresul ne-a deosebit pe noi, rasa umana, te toate celelalte rase de pe pamant. Si, ne place sau nu, motorul intern de care vorbeam este inseparabil de cel care ne impinge la dezvoltare si expansiune. Majoritatea speciilor de succes colonizeaza noi nise ecologice; acesta este una dintre trasaturile fundamentale ale evolutiei. Atunci cand o specie nu poate gasi aceste nise si cand resursele celei vechi nu mai sunt suficiente, specia moare. Daca, totusi, resursele raman in cantitati suficiente, specia supravietuieste, dar nu evolueaza mai departe. Nu exista in biologie cazuri ale vreunei evolutii progresive care sa nu fie acompaniate de expansiune.

Problema resurselor determina o si mai puternica motivatie pentru expansiunea in spatiu decat chiar pericolul distrugerii Pamantului. Este evident ca aceasta planeta nu va putea suporta pentru totdeauna o populatie in continua expansiune. Cei mai multi oameni care isi dau seama de acest lucru considera ca ar trebui sa se aplice un control de tip “crestere zero a populatiei”. Mie nu mi se pare normal. Cred cu tarie ca acest lucru ne-ar putea fi fatal nu numai din cauza motivelor exprimate mai sus cat din cauza faptului ca, daca s-ar atinge acest nivel, rezultatul ar fi stagnarea. Nu-mi doresc o lume in care dezvoltarea sa nu fie posibila. Dezvoltarea duce la progres intelectual si artistic la fel de mult ca si la supravietuire materiala. Mai mult, nici nu cred ca acest tip de control ar putea fi atins. Dorinta interna a oamenilor de a avea urmasi este prea puternica. Din aceasta cauza specia noastra a supravietuit atat de mult si de aceea s-a raspandit pe intreg globul. In plus, raspunsul biologic la amenintarea asupra supravietuirii este acela de a accelera reproductia. A se vedea numarul copiilor muritori de foame din lumea intreaga. Daca vom incerca sa suprimam total cresterea populatiei, vom asista aproape imediat la o imediata si violenta rasturnare a situatiei sau la o peioada de dictatura urmata de o revolutie sangeroasa. In ultima instanta, am putea reduce populatia decimand-o. Acest lucru ar putea insemna supravietuire, dar, cu siguranta, nu acesta este viitorul pe care ni-l dorim.

Colonii sau asezari?

Deseori, oamenii obiecteaza asupra termenului de “colonii spatiale” pe motive politice. Din aceasta cauza, NASA si altii prefera folosirea termenului “asezari spatiale”. Obiectia, oricum, mi se pare nejustificata. Fara indoiala, termenul “colonizare” are cateva asocieri nefericite, deoarece pe Pamant acest proces a implicat aproape intotdeauna luarea in stapanire a unor tinuturi si/sau asimilarea culturii indigenilor. Dar exact aceste lucruri o colonie spatiala NU le va putea face. Nimeni, dupa stiinta mea, nu isi doreste colonizarea unor planete locuite, chiar daca am gasi vreodata una. Ideea migrarii in spatiu inseamna abandonarea dependentei noastre de jocul “suma zero” (un joc de suma zero este acela in care, pentru ca o persoana sa castige, o alta persoana trebuie sa piarda. Un joc cu suma non-zero este acela in care castigi atat tu cat si persoana cu care joci. Vezi cartea lui Robert Wright – Non-zero, logica destinului uman – http://www.nonzero.org/ n.trad.) Un exemplu adecvat pentru termenul “colonizare” in contextul spatiului este cel din biologie: fixarea prezentei unei specii intr-o nisa ecologica noua. Sunt, prin urmare, fericita sa vad aparand “colonii spatiale” pe net.

Nu ne mai dorim sa pastram la acelasi nivel actualele restrictii in privinta resurselor. In mod curent, unele natiuni traiesc bine in timp ce altora le lipsesc aceste resurse si este cunoscut faptul ca, chiar in situatia in care acele natiuni cu acces direct la resurse ar renunta sa le mai foloseasca, nu exista vreo speranta ca natiunile subdezvoltate vor putea sa atinga un standard de viata corespunzator cu nivelul la care specia noastra a ajuns. Va tolera Lumea a Treia mereu aceasta situatie? Cu siguranta ca nu o pot blama daca raspunsul va fi nu. Si nici nu doresc ca restul lumii sa dea inapoi din punct de vedere tehnologic. Chiar daca nu as avea vreo obiectie asupra tendintei mondiale actuale, adevarul este ca un nivel tehnologic mai scazut nu ar putea sustine populatia actuala la un nivel prea ridicat; in concluzie, daca taiem din tehnologie, trebuie fie sa omoram o parte a populatiei, fie sa o lasam sa moara de foame. Si, cu siguranta, nu vom putea face nimic pentru a extinde durata de viata a omului. Acesta este rezultatul inevitabil al planificarii bazate pe extinderea pe o singura planeta.

Daca exista un oarecare pesimism in povestirile si romanele SF care isi plaseaza actiunea pe Terra (si asta este cea mai raspandita caracteristica), faptul se datoreaza adevarurilor de mai sus. Nu am vazut inca pe nimeni sa le nege. Cultura SF aduce la vedere faptul ca oamenii incearca sa inteleaga un astfel de viitor care implica razboaie catastrofale, relatii interumane pline de cruzime in orase supraaglomerate si o tendinta generalizata de dezumanizare. Distrugerea ecologica mondiala este o ipoteza de lucru de baza – ceea ce este normal atata timp cat, in lupta dintre stabilitatea biosferei si supravietuirea personala, omul va prefera ca acest din urma factor sa castige.

Miturile care infatiseaza toate aceste lucruri fac parte integranta din raspunsul la noua perceptie asupra mediului in care traim: aceea ca, in ceea ce priveste planeta Pamant, aceasta este un mediu limitat. Dar, la nivel rational, oamenii nu doresc sa se confrunte cu acest adevar. Isi spun ca, daca facem ceea ce trebuie pentru a conserva resursele si renuntam la o serie de mofturi in ceea ce priveste confortul modern, putem evita o asemenea soarta – si o putem, intr-adevar, evita pentru o vreme. Dar nu pentru totdeauna. Si, mai important, nu pentru suficient de mult timp pentru a putea coloniza spatiul, daca acest lucru nu il incepem cat de curand. Umanizarea spatiului nu este o actiune care sa poata fi realizata peste noapte.

Am numit aceasta faza a evolutiei noastre: “Perioada Critica”. Paul Levinson, director al programului Connected Education, foloseste o alta terminologie pentru acelasi concept. El afirma ca dispunem de o “fereastra ingusta” pentru a pleca in spatiu, o perioada relativ scurta de timp in care avem capacitatea de a o face si mai putem dispune si de resurse pentru aceasta actiune. Extinderea in spatiul cosmic cere o tehnologie avansata si o utilizare pe scara larga a resurselor materiale de care dispunem (desi asta nu inseamna epuizarea lor). De asemenea, este nevoie de resurse financiare de care nu vom putea dispune daca secam planeta de resurse. Si, de asemenea, este nevoie de resurse umane, pe care am putea sa le pierdem daca se va declansa un razboi mondial sau o foamete generalizata. In sfarsit, pentru aceasta actiune de amploare vom avea nevoie de resurse spirituale, care nu vor fi usor de mobilizat sub dictatura necesara pentru a mentine o civilizatie globala acceptabila.

Daca aceasta fereastra se inchide, iar noi nu am facut nimic, vom avea si alte motive de ingrijorare in afara pericolelor imediate. Cel mai mare si inevitabil pericol pentru planeta noastra, transformarea Soarelui intr-o giganta rosie, este indepartat – dar daca nu ne extindem in spatiu acum, nu o vom mai putea face niciodata. Chiar daca ma insel si vom supravietui stagnarii, va fi prea tarziu pentru a putea pleca din sistemul solar pentru a cauta o solutie de supravietuire, daramite doar de dragul explorarii.

Imi dau seama ca ceea ce spun aici nu prea are legatura cu optimismul meu obisnuit. Dar motivul nu este, cred, acela ca majoritatea oamenilor nu intelege ce vrea sa insemne “umanizarea spatiului”. Unii dintre voi va ganditi ca aceasta solutie nu va ajuta prea mult la rezolvarea problemelor si, intr-adevar, modul in care astazi calatoria spatiala este evocata nu este prea concludent. Cu siguranta va ganditi ca nu va rezolva celelalte probleme ale umanitatii si mi-e teama ca va ganditi la faptul ca CELELALTE probleme trebuiesc rezolvate mai intai.

Cel mai important motiv pentru care nu ar trebui sa ganditi asa il reprezinta conceptul de “fereastra limitata”. Al doilea motiv este faptul ca problemele majore ale omenirii NU vor putea fi rezolvate fara expansiune. Am explicat mai devreme de ce cred eu ca problema razboiului nu poate fi rezolvata. Problema foametei este, sau va fi, in cele din urma, rezultatul direct al epuizarii resurselor limitate ale planetei noastre; desi ar putea fi rezolvata pentru scurt timp prin reforme politice, este putin probabil sa vedem aplicate asemenea reforme atata timp cat natiunile joaca acele jocuri de “suma nenula” cu resursele pe care le are inca Pamantul. Saracia larg raspandita, atunci cand nu este intretinuta politic, este cauzata de accesul insuficient la tehnologie si de faptul ca, in acele zone, nu exista suficiente resurse. Bolile grave necontagioase, precum cancerul, sunt rezultatul, cel putin partial, al stresului. Si daca expansiunea nu va elimina stresul, suprapopularea in mod sigur il va face sa creasca. Problema poluarii atmosferice este rezultatul incercarilor de a ingloba industria necesara pentru a ne sustine nivelul tehnologic in interiorul biosferei in loc sa o mutam pe orbita, acolo unde i-ar fi locul.

Pe scurt, toate problemele umanitatii pe care ne dorim sa le rezolvam si pe care simtim ca ar trebui sa le rezolvam sunt legate de faptul ca am devenit prea numerosi pentru nisa ecologica pe care o ocupam in prezent. Le vad nu ca patologii ci ca indicatori naturali ai stadiului nostru de evolutie. Mi-ar place sa cred ca acestia ne vor da, pana la urma, impulsul necesar pentru expansiune. Daca nu, vom deveni unul dintre esecurile evolutiei.

Daca am reusit sa inspaimant vreun cititor, nu-mi pare rau. Dar, curaj! In partea a doua voi explica cum umanizarea spatiului nu ne va salva numai specia, dar ne va oferi tuturor accesul la resurse care sunt, teoretic, nelimitate.

Când ne gândim la explorarea spaţiului, în general percepem scopul acesteia drept „să cautăm noi forme de viaţă şi noi civilizaţii, să ajungem acolo unde nici un om nu a mai ajuns” . Asta ne entuziasmează şi ne induce un sentiment coplesitor, cel puţin unora dintre noi, şi este cu siguranţă izvorul mitologiei noastre. Personal, cred că din punct de vedere evoluţionist, bucuria explorării este un factor intrinsec al supravietuirii speciei, la fel ca bucuria dragostei sexuale. Dar, aşa cum sentimentele noastre faţă de dragostea sexuală înseamnă mult mai mult decât biologie şi au fost sursa multor realizări ale civilizaţiei, instinctul nostru de explorare înseamnă mai mult decât supravieţuire. Descoperirea de noi teritorii a condus, întotdeauna, la o renaştere a artelor şi la progresul intelectual, iar acest lucru va fi valabil şi în cazul expansiunii în spaţiu. Acest proces este un aspect al creativităţii noastre. Nu explorăm doar pentru că vrem să supravieţuim, aşa cum nu facem nici dragoste numai pentru că vrem să supravieţuim; supravieţuirea este un produs secundar.
Totuşi, în acest stadiu al evoluţiei am întâlnit o problemă legată de proces. Columb a explorat datorită dorintei personale de a o face, iar explorările sale au fost urmate atât de Renaştere, cât şi de supravieţuirea umană. (Exploratori de acest gen au fost esenţiali pentru supravieţuire – imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă specia noastră ar fi fost îngrădită pentru totdeauna într-o singură zonă imediat ce a evoluat din strămoşii săi hominizii). A fost dificil pentru exploratori să facă rost de bani pentru nave, dar fiecare a trebuit să convingă doar o singură persoană să îl susţină; Columb, conform legendei, a convins-o pe regina Isabela. Coloniştii se puteau muta în noi teritorii numai cu resursele personale, aşa cum au făcut americanii când şi-au încărcat lucrurile în căruţe şi au plecat pe Drumul Oregonului. Oamenii care nu le împărtăşeau opiniile au râs şi de exploratori, şi de colonişti; şi ce dacă? Au plecat oricum. Nu era necesar ca întreaga civilizaţie să decidă dacă banii obţinuţi erau sau nu bani aruncaţi.

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu umanizarea spaţiului. Nu putem conta pe pornirea spre explorare pentru că majoritatea populaţiei nu o consideră ca fiind o prioritate. Nu a fost niciodată, în nici o societate. Dacă oamenii din timpul lui Columb ar fi putut să voteze taxe mai ridicate pentru ei, ca să finanţeze navele pentru explorare, nu s-ar fi ajuns nicăieri; majoritatea credeau că acesta va cădea peste marginea lumii, şi chiar minoritatea educată, care ştia mai bine, credea că banii respectivi pot fi folosiţi în scopuri mai bune. Chiar şi în acea epocă, cei mai altruişti ar fi preferat să dea bijuteriile Isabelei săracilor. Existau unele mituri, poveşti de călătorie, despre bogăţiile ce puteau fi descoperite în ţinuturi noi dar, ca şi în vremea noastră, scepticismul raţional şi încăpăţânat domina.

Totuşi, scopul, aşa cum apare el exprimat în mitologie, este exact opusul scopului raţional. Mitologia reflectă ceea ce simţim, nu ceea ce ştim în mod conştient. De aceea, mitologia ne arată de ce ne-ar plăcea să explorăm spaţiul, dar nu şi de ce majoritatea ar trebui să fie dispusă să plătescă pentru aceasta. Arată visele noastre, dar nu şi ceea ce stiinţa indică drept avantaje concrete. Persoanele cărora le place mitologia nu au nevoie de jusitificări pragmatice (chiar dacă şi ei se dovedesc, uneori, reticenţi în a vota pe baza sentimentelor), iar cei cărora nu le place pot judeca întreaga problemă a umanizării spaţiului pe baza metaforelor mitice, stiind clar că sunt nepractice.

Este adevărat că nu putem rezolva problemele Pământului decolând în nave ca Enterprise ori prin orice alt fel de călătorie interplanetară. Din punct de vedere economic, un drum până pe Marte nu este cea mai bună metodă de a începe procesul de expansiune (deşi este, cu siguranţă, un ţel pentru viitor, şi susţin să fie făcut întâi datorită efectului asupra imaginaţiei publicului - vezi capitolul de mai jos intitulat „Şi cum rămâne cu Marte”). Ideile de bază ale umanizării spaţiului sunt: a) să folosească resursele extraterestre pentru a le completa pe cele de pe Pământ; b) să mute industria grea departe de Pământ, unde poluează si unde energia este scumpă, pe orbită, unde energia este ieftină; c) să furnizeze zone vaste de spaţiu locuibil in care oamenii să se poată muta într-un final (nu să “trimită oamenii în plus în spaţiu”, oameni care, aşa cum criticii ar sublinia imediat, nu ar merge, ci să facă loc pentru noua generaţie, astfel încât populaţia Pământului să nu mai crească.) Numai în acest mod putem obţine resursele care ne sunt necesare atât pentru conservarea biosferei Pământului, cât şi pentru a construi, cândva, nave spaţiale.

Dacă nu aţi mai auzit până acum de acest scenariu, s-ar putea să vi se pară imposibil, nepractic sau prohibitiv de scump, dacă nu chiar toate cele trei la un loc. Şi, totuşi, avem posibilităţile tehnologice să începem acest proces încă de acum 30 de ani, şi nu e nici pe departe atât de costisitor precum explorarea unei planete fără o industrializare prealabilă a spaţiului. Cheia problemei stă în faptul că nu am mai încerca să ridicăm componentele habitatelor spaţiale de pe Pământ. Am folosi materii prime de pe Lună şi de pe asteroizi şi am construi pe orbită sateliţi bazaţi pe energie solară. Energia ar fi, apoi, transmisă pe Pamânt, unde ar fi destul de ieftină pentru a elimina sărăcia din Lumea a Treia (mulţi oameni din Lumea a Treia cheltuiesc o mare parte a timpului şi/sau venitului lor pe lemn de foc şi, în acest proces, distrug şi pădurile). Produsele industriilor cu baza în spaţiu ar fi transportate în jos spre Pământ, nu ridicate din „puţul gravitaţional”. Unii oameni de ştiinţă cred că pe orbită ar putea să se obţină destule alimente cât să poată fi trimise şi pe Pământ.

Între timp, cei care ar trăi în spaţiu şi ar produce ieftin toate aceste lucruri pentru Pământ s-ar îmbogăţi, pentru că nu ar fi cetăţeni ai naţiunilor de pe Pământ, ci ar fi cetăţeni ar propriilor colonii orbitale, cu drepturi asupra tuturor rezultatelor muncii lor. În final, vor avea destui bani cât să poată finanţa expediţii interstelare. Şi condiţiile de viaţă nu ar fi cum vă imaginaţi, dacă vă gandiţi la ceva gen Deep Space Nine. Coloniile orbitale – probabil conceptul cel mai dificil de înţeles dacă nu aţi văzut nici una dintre reprezentările artiştilor – ar fi mici lumi construite din materiale extraterestre, cu spaţiul de locuit în interiorul sferei. Ar fi biosfere complete cu pomi şi lacuri şi grădini, mult mai puţin aglomerate şi mai puţin sterile ca New York-ul. Mulţi dintre susţinătorii acestei idei au afirmat că, o dată ce au trăit astfel, oamenii nu ar mai vrea să trăiască vreodată pe suprafaţa unei planete şi, dacă ar călători pe o nouă planetă, ar coborî pe suprafaţa acesteia numai ca să exploreze.

Mare parte din aceasta viziune, mai ales designul coloniilor din imagine, reprezintă viziunea lui Gerard O’Neill, fost profesor de fizică la Princeton şi, până la moartea sa timpurie, preşedinte al Institutului pentru Studii Spaţiale pe care l-a creat pentru a cerceta detaliile tehnice ale scenariului. Cartea sa, The High Frontier, a devenit deja un clasic ce ar trebui citit de oricine se gândeşte serios la aşezările spaţiale. (A apărut o nouă ediţie ce cuprinde şi un CD-ROM). La un moment dat exista un grup activ de cetăţeni, Societatea L-5, dedicat ideilor lui, dar s-a unit cu Societatea Spaţială Naţională. A vorbit în faţa Congresului american de mai multe ori şi a fost recunoscut ca expert în viitorul spaţiului, chiar dacă propunerile sale specifice nu au fost luate în serios de suficient de multă lume încât să conteze. NASA a făcut două studii asupra proiectului coloniei orbitale. Dar, evident, deşi era fezabil din punct de vedere tehnologic, nu era fezabil politic sau financiar, cel puţin nu în Statele Unite. Japonia şi India au fost mai entuziaste; nu ştiu în ce stadiu se află acum interesul lor, dar am auzit la un moment dat ca Japonia doreşte să aibă un hotel în orbită în 2010, şi nu m-ar mira dacă prima colonie orbitală ar fi japoneză.

Majoritatea experţilor în probleme spaţiale nu susţin ceva atât de ambiţios precum Colonile lui O’Neill. Este improbabil ca industrializarea spaţiului să progreseze atât de rapid. Dar am putea să o facem în etape. Am putea construi sateliţi care să funcţioneze cu energie solară (studiile care au „demonstrat” că nu este o soluţie practică s-au bazat pe presupunerea că materialele ar proveni de pe Pământ; utilizarea materialelor de pe Lună le-ar face eficiente din punct de vedere al costurilor). Şi am putea cu siguranţă să începem exploatarea Lunii cea prea mult timp abandonată. Dar americanii nu par să vadă necesitatea de a face aceasta şi, chiar dacă o corporaţie privată s-ar putea îmbogăţi într-un astfel de mod, este o investiţie pe termen foarte lung. Aşa că mă simt foarte descurajată şi mă tem că „fereastra” (vezi partea I) se va închide.
Desigur, sunt de asemenea entuziasmată de posibilităţile pe termen lung ale explorării galactice, aşa cum apar ele în „Mitologia Erei Spaţiale”. Paul Levinson are multe de spus cu privire la infinitatea universului şi la modul în care, în principiu, specia noastră are acces la resursele sale infinite şi la extinderea infinită a inteligenţei pe care acestea o vor face posibilă. Sunt de acord 100% (cu deosebirea că, spre deosebire de el, cred că vom întâlni cândva şi alte specii inteligente). Dar nimic din toate acestea nu se poate întâmpla dacă nu supravieţuim îndeajuns cât să le facem să se întâmple. De aceea, cred că cea mai importantă funcţie a noii noastre mitologii şi cu cea mai mare valoare adaptativă este exprimarea ideii că locul oamenilor este în spaţiu.

Cum rămâne cu Marte?

În 1967, când am scris romanul Journey Between Worlds (care a fost publicat în 1970), nici nu îmi trecea prin cap să pun la îndoială ideea evidentă că vom merge pe Marte imediat ce vom ajunge pe Lună şi că Marte va fi locaţia primelor noastre colonii, în afară de bazele lunare. Credeam asta încă din 1946 când, la vârsta de 12 ani, explorarea spaţială m-a entuziasmat pentru prima oară - un subiect nu chiar atât de discutat pe atunci. Journey Between Worlds susţine cu putere colonizarea planetei Marte şi o compară cu mişcarea spre vest a pionierilor americani; este adresată mai ales tinerilor şi este povestită din punctul de vedere al unei tinere femei căreia nu îi place iniţial Marte, dar ajunge să înţeleagă importanţa sa pentru progresul uman.

Nu am încetat niciodată să cred tot ce am spus în Journey Between Worlds şi, având în vedere că romanul este mult mai actual acum decât atunci, sper că va fi republicat la un moment dat. Totuşi, în 1980, în timp ce lucram la cercetarea pentru o teză de masterat în antropologie cu accent pe importanţa evoluţionară a colonizării spaţiale (care, din motive fără legătură cu subiectul ei, nu a fost terminată), am devenit convinsă că coloniile orbitale vor preceda colonizarea lui Marte. M-a convins viziunea lui Gerard O’Neil despre caracterul lor practic. Scrierile sale susţineau faptul că, odată oamenii şi echipamentele ridicate din „puţul gravitaţional” al Pământului şi duse în spaţiu, ar fi inutil să fie trimise pe altă planetă. În plus, coloniile orbitale pot fi de ajutor Pământului, transmiţând energie electrică şi mutând industria poluantă afară din atmosferă, ceea ce îndepărtatele colonii marţiene nu o pot face. Ar fi mai uşor de întemeiat decât coloniile marţiene şi ar putea fi construite mai repede şi la o scară mai mare.

Deci, de-a lungul anilor 80 şi mare parte a anilor 90, am crezut că o prezenţă pe scară relativ mare pe orbita Pământului va fi următorul nostru pas. Dar nu s-a întâmplat aşa. S-ar fi putut întâmpla dacă am fi avut destulă voinţă. Şi dacă am fi început un astfel de proiect acum 30 de ani - pentru care aveam mijloacele tehnologice necesare, dacă am fi avut şi fondurile necesare - am fi fost mult mai aproape de misiunile cu echipaj uman spre Marte decât suntem acum! Totuşi, în 1998 m-am răzgândit din nou. Nu cred că vom construi colonii orbitale fără să încercăm să explorăm mai departe. Publicul pur şi simplu nu va realiza potenţialele beneficii, aşa cum nu a realizat nici beneficiile economice potenţiale ale bazelor permanente pe Lună. Acel tip de pionierat este prea îndepărtat de imaginea stabilită de moştenirea noastră biologică şi culturală şi reflectată în adâncurile mitice ale sentimentelor noastre despre spaţiu. Va veni; trebuie să vină până la urmă, dacă vrem să salvăm Pământul de efectele supra utilizării. Dar e clar că nu suntem pregătiţi pentru asta.

Suntem pregătiţi să ajungem pe Marte! Entuziasmul pentru misiunea Pathfinder din 1997 a stârnit imaginaţia oamenilor. Începe să apară o mişcare favorabilă explorării şi, la un moment dat, stabilirii pe Marte. Devine evident că atunci când oamenii se gândesc la expansiune mai departe de Pământ, se gândesc la Marte. Aşa că, se pare că vom sări peste etapa logică de dezvoltare în apropierea Pământului (deşi mai mult ca sigur că ne vom întoarce la ea mai târziu) şi ne vom concentra mai întâi asupra lui Marte. Aceasta ar putea fi cea mai bună şansă şi, de fapt, singura, de a câştiga susţinerea unei părţi destul de mari din populaţie astfel încât folosirea resurselor extraterestre să devină posibilă. Şi desigur că sunt 100% în favoarea acestei idei! Am fost întotdeauna de părere că aceste colonii pe Marte sunt o speranţă pentru secolele următoare şi un pas crucial către migrarea noastră spre stele. Şi dacă acţionăm fără alte întârzieri, voi trăi destul cât să văd crearea lor.

Haideţi să mergem pe Marte – dar să fim atenţi să nu dăm impresia că doar mergem să vedem ce e pe acolo, ci că vom pune bazele unei prezenţe umane permanente în spaţiu. Chiar dacă aflăm ce e pe Marte, asta nu înseamnă că vom face automat ceea ce este esenţial pentru conservarea Pământului, cum ar fi folosirea energiei solare sau mutarea industriei grele în afara biosferei. Când am ajuns pe Lună, unii dintre noi au crezut că de acolo lucrurile o sa meargă mai departe – inclusiv eu, când am scris versiunea originală de la The Far Side of Evil. Am crezut că simplul fapt că este capabilă de a călători în spaţiu va face ca o civilizaţie să înceapă să se întindă dincolo de limitele planetei sale originare. Nu a ieşit aşa. Este recunoscut faptul că problema programului spaţial constă în faptul că acesta nu are un scop anume, dar singurele scopuri care au fost propuse în mod serios în ultima vreme nu s-au referit nici la viitorul speciei noastre, nici la preocupările actuale ale publicului larg. Şi, dacă a ajunge pe Marte devine un scop în sine, fără un angajament la o viziune mai largă a motivelor pentru care umanitatea trebuie să ajungă în spaţiu, am putea pierde impulsul din nou, aşa cum am făcut şi după Apollo.

Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât mă sperie mai mult această perspectivă, chiar dacă generaţia mea nu va fi pe aici ca să vadă eventualele rezultate. Nu cred că umanitatea îşi poate permite o nouă pauză (pentru motivele acestei afirmaţii, citiţi secţiunea We must waste no more time din pagina mea “Space Quotes to Ponder”.) Oricât de important ar fi să ajungem pe Marte, o astfel de misiune ar fi mai mult decât inutilă din punct de vedere al supravieţuirii dacă se dovedeşte că distrage atenţia mai mult decât impulsionează stabilirea în spaţiu pe scară largă a civilizaţiei noastre. Să ne asigurăm că publicul ştie de la început că Marte este numai începutul.

Traducere: Ioana Stănescu - Jen si  Mugur Cornilă


© pentru articol: Sylvia Engdahl. Pentru mai multe detalii vizitati site-ul sau oficial la http://www.sylviaengdahl.com/.

© pentru această versiune în limba română: RomaniaSF Online