Clientul e un tip slăbănog, cocârjat, cu chip prelung, obraji supţi şi ten ponosit, alb-vineţiu - figura standard a geneto-ciberneticianului pensionat. Se foieşte pe taburetul şchiop, îşi frânge mâinile şi, după ce ratează primele două încercări de a emite sunete articulate, mărturiseşte, privind temător tapetul hărtănit de pe peretele opus:
- Am visat iarbă trei nopţi la rând...
- I-a-r-b-ă?! se cruceşte tălmăcitoarea, bulbucându-şi ochii ceacâri.
- Ce-mia-i mi-aia m-iarbă? pronunţă cu greu primul consultant, un specimen galben, supraponderal, pe care clientul, după ce îl evaluează aruncându-i pe furiş câteva ocheade, îl încadrează, ţinând cont de avansata-i uzură fizică şi morală, în categoria cyberfelinelor din a treia generaţie.
„Fosila asta are pe puţin cincizeci de ani!”, cugetă, nostalgic. „Pe vremea aia nu abandonaseră regimul de asigurare a calităţii...”
A doua fosilă, o cucuvea cu cap mimetic care reproduce fidel fizionomia clientului (excepţie făcând faptul că pe frunte i se reliefează, fosforescentă, inscripţia „consultant excepţional”), cârâie dispreţuitoare:
- Iarbă e fiinţă. Mitologică. Băutoare de ploaie, mâncătoare de soare..
- Ce-mia-i mi-aia mi-ploaie? se miorlăie, parcă cu ciudă, primul consultant.
- Soare..., suspină tălmăcitoarea, în extaz. Şi închide ochii, transfigurată.
- Nţ, nţ, nţ, protestează consultantul al doilea, un boa pitic, cu noduri ghimpoase, încolăcit direct pe podeaua fluorescentă. Iarbă a fost. Odată ca niciodată. Era un clan – ba nu, o colonie de filiformi de verde...
- Ce-mia-i mi-aia mi-verde? stupeşte primul consultant.
- Gata! se răsteşte tălmăcitoarea. Aţi bălmăjit destul. Simt tălmăcirea – şi vreau s-o desluşesc în linişte!
Surprins, clientul tresare. Apoi strânge, spăsit, din umeri şi se foieşte iar, neliniştit.
Primul consultant cască, dezvăluindu-şi implanturile dentare. Al doilea consultant se destinde şi îşi deplasează, tacticos, o treime din noduri către vârful cozii, unde şi le îndeasă unul într-altul, generând scrâşnete şi jerbe de fulgere miniaturale, ceea ce are darul să-l amuze pe consultantul excepţional, care râde mânzeşte, imitând acum chipul tălmăcitoarei (excepţie făcând faptul că are şi nasul care celeilalte îi lipseşte).

- Mm..., mm..., mda..., murmură, în transă, tălmăcitoarea.
Clientul riscă să o privească fix, rugător.
- E limpede, conchide ea, părând că se trezeşte.
- Înseamnă că o să reuşesc? Că o să apuc s-o văd? bâiguie clientul, transpirând.
Femeia îl studiază preţ de zece secunde lungi (el le numără în gând, ca să-ţi stăvilească nerăbdarea) apoi catadicseşte să-i răspundă, plictisită:
- Pe naiba... O să mori!
- Mia-mori, mia-mori, mia..., prinde să scandeze primul consultant.
- Ţţ, ţţ, ţţ, îl acompaniază consultantul al doilea, grăbindu-şi toate nodurile înspre cap.
Clientul se ridică rotindu-şi ochii, derutat. Şi pare să se dezmeticească văzând noul chip al consultantului excepţional – o hârcă alungită, chicotind.
- Cât datorez? întreabă, absent.
- De la muribunzi nu cer nimic. Moşule, drept cine mă iei?
- Bogdaproste, aruncă omul peste umăr, aproape alergând către uşă.
„Patru hidoşenii cretine”, îşi spune. Dar teama nu-l ascultă. I s-a ghemuit în stomac - şi nu se dă dusă. Ba chiar prinde să se răsucească, înghiontindu-l. „Parcă aş fi înghiţit şarpele cu noduri ghimpoase”, cugetă – dar asta nu-l amuză. Aşa că oftează, resemnat, împingând uşa grea.
„Lemn veritabil! Cum s-o fi pricopsit şarlatanii cu aşa ceva?”
Afară, tăişul vântului îi arde faţa şi el se zgribuleşte, înfrigurat. Şi tuşeşte îndelung, încovrigându-se, după ce îşi umple plămânii cu smogul gros, înecăcios.
„Sunt bolnav. Şi bătrân. Treizeci şi doi de ani! N-am auzit de nimeni care să-l fi împlinit pe al treizeci şi treilea! Tălmăcitoarea n-a minţit! O să mor – şi munca mea o să se piardă!”
- Dă-mi parale, tataie! Măcar una, să-ţi fie de suflet, că te văd cu un picior în groapă!
Se întoarce încet, după ce cerşetorul îl trage de două ori de haină.
E un puşti. O puşlama jerpelită, fără implanturi, fără proteze, fără defecte. Un copil intact! O fiinţă mitologică!
- Îşi dau, piciule. După ce te juri pe norocul tău c-o să ai grijă de asta!
- Ce-i aici? întreabă copilul, primind mica elipsă pe care celălalt şi-o desprinde de la gât.
- Seminţe. Truda mea de-o viaţă. Seminţe de iarbă, băiete!

Ana-Veronica Mircea