America One are o mare calitate, neîntîlnită pînă acum la vreun roman SF românesc: este scrisă de un român care ştie să utilizeze natural şi responsabil uneltele scriitorului profesionist american. Cartea are tehnica, stilul şi caracteristicile unui thriller pur-sînge. Citiţi "Despre scris" a lui Stephen King şi apoi citiţi America One.

După mine, acesta este produsul cu care putem să ieşim din balcanism şi să ne facem pîrtie pînă pe străzile Hollywood-ului. Cred sincer că, aşa cum s-a întîmplat cu muzica pop ori cu filmul românesc în ultimii cinci ani, de-abia cu această carte ne-am putea scutura de frustrările est-europene şi să întrezărim o speranţă de internationalizare a SF-ului autohton.

Cartea nu este scrisă pentru fandom. Nu este gîndită să satisfacă orgoliile şi standardele rigide ale celor care, cu 20 de ani în urmă, hacuiau povestioare prin cenacluri sau la diverse „zile”, la un paharel de pălincă sau în faţa un butoi de muscat. Cartea a apărut, pur şi simplu, din necesitate. Este scrisă pentru piaţă. Daca va satisface cerintele segmentului de cititori căreia se adresează, vom vedea. Important este faptul că scopul autorului, pe lîngă a crea o acţiune verosimilă şi percutantă, a fost acela de a sparge o serie de bariere stilistice. Toţi ne-am întrebat uneori de ce nu reuşeşte nimeni, cu atâta talent şi deşteptăciune lăsată de Zalmoxis la uşă, să scoată un best-seller international.

Ei bine, noi ştim foarte bine ce şi de ce se cumpără, ştim foarte bine cum fac occidentalii sau americanii să-si îndemne poporul să mai înghită ceva, ORICE, în numele şi spiritul consumismului-rege. Dar ne este lene să facem la fel.
Din punctul meu de vedere, este bine că nu suntem ca ei. În toate felurile posibile, trebuie să ne eschivăm şi să evităm să ne îndreptăm spre acel tip de societate căreia care foarte mulţi sociologi şi filozofi se îngrămădesc să-i cînte prohodul. Dar, cel puţin, suntem datori să demonstrăm că avem calitatea de a folosi, cu succes, armele lor. Cred că George Lazăr a reuşit să ne scoată din impas.

America One mai are o calitate esenţială: este ecranizabilă. Firele narative sparte în capitole relativ mici ca dimensiuni dar, în acelaşi timp, pline de acţiune şi dialoguri, pot uşor constitui punctul de plecare al unui scenariu de succes. Cu un pic de ajustări şi adaptări, chiar şi al unei serii SF. Cartea este scrisă corect din multe puncte de vedere (inclusiv ştiinţific), are personaje dinamice, suspans şi înglobează tehnologie. Mare parte inventată, dar realistă.

Totuşi, America One are un mare neajuns: este prea concentrată în idei care meritau tratate şi dezvoltate mai pe larg. Sunt lucruri care incită atît de mult imaginaţia cititorului încît acesta este tentat să proiecteze el însuşi o parte a acţiunii. Şi rămîne oarecum dezamăgit cînd descoperă ca autorul a trecut prea repede peste subiect ori l-a pus la păstrare pentru, poate, o continuare.

De asemenea, cred că o problemă a cărţii este focalizarea subiectului pe numai două zone geografice, Europa şi America. Spre exemplu, deşi „autoare morală” (şi nu numai) a terorismului, naţiunea arabă nu apare prinsă prin nici un personaj specific în acţiune. Pentru că Ibrahim O'Neil nu este decît un autarh autentic, un personaj care doar împrumuta un nume arab, dar face parte integrantă din acţiunea curentă, europeană. Nu prea aflăm ce se întîmplă în acea parte de lume, la fel cum nu aflăm nici ce se întîmplă cu alte zone populate sau nu (m-ar fi interesat o punere în scenă a Chinei sau, de ce nu, a Africii). Aşa cum nu ştiu ce s-a întîmplat cu orgolioşii ruşi, deşi unul dintre personajele principale este chiar Ivan. Probabil că o continuare sau, după cîte am auzit, o carte premergatoare celei de faţă, va pune lucrurile la punct.

Un element interesant în această carte este chiar desfasurarea parţială a acţiunii în zona României, mai exact la partea vestica a Transilvaniei (Estul Sălbatic), într-un sat numit Oblitza. Obliţa chiar există în Banat (judeţul Caraş-Severin) şi este o aşezare feudală în ruine, atestată prin secolul al IV-lea. Atît de natural este integrată această zonă în cursul evenimentelor încît nici o clipa nu îţi vine să strîngi din dinţi sau să îţi bagi capul între umeri de jenă, aşa cum se întîmplă cînd, spre exemplu, îi auzi pe politicienii români vorbind la televizor despre istoria naţională ori cînd te mănîncă ruşinea la vorbele rostite de bucureşteanul intervievat pe stradă despre integrarea europeană.

O singură parte a cărţii, acel happy-end cam siropos, pare un pic nepotrivită pentru tonul şi tonusul general, dar sigur este o încheiere perfectă pentru un scenarist. Îmbrăţişările, pupăturile şi tot tacîmul lacrimogen m-au făcut să nu mă simt chiar în largul meu.
În acelaşi timp, am citit cu atîta bucurie manuscrisul încît am fost dispus să trec peste asta şi să încerc să-mi dau seama cumva de şansele cărţii la o eventuală publicare internaţională şi la o ecranizare pe măsură. Iar aceste şanse mi se par, cu mici intervenţii, cît se poate de reale.