Mă simt acelaşi. Îmi zăresc straiul cenuşiu – îl ştiu prea bine, e cel cu perle, pentru Ceremonii Deosebite. Şi îmi văd mâinile – cu Inelele Comandantului pe degetele cu care mă pipăi frenetic, recăpătându-mi încrederea. Pentru că sunt, n-am nici o îndoială, găzduit în acelaşi trup. E trupul meu viguros – şi e teafăr!
- Nu te minţi, omule, îmi spune vâslaşul. Eşti mort, pe celălalt mal n-o să mai fii decât o umbră! Hai, dă mi banul! Nu mai zăbovi, nu vezi că luntrea ia apă?
Oftez. Căci îl cred. Îl cred pentru că ştiu – şi îmi dau seama că am ştiut-o dintru început – că el e Charon, iar acest fluviu mâlos şi molcom e Acheronul.
Oftez, şi dintre buze îmi scapă ceva, o monedă măruntă, roşcată. Agil, Charon o prinde în palma deja întinsă. Palma pe care o face căuş, şi, aplecându-se ritmic, zvârle din luntre apa care o îngreunase. Apoi înhaţă vâslele şi le afundă brusc în undele tulburi, azvârlind asupră-mi un roi de stropi noroioşi.
Îmi şterg ochii cu dosul mâinii, şi ceva mă îmboldeşte să adun cu limba picăturile din colţul gurii.
El râde.
- E gustul morţii, fiule!
Înghit strâmbându-mă, deşi nu simt nimic. Sunt searbede!
Pocitania hohoteşte iar. Şi vâsleşte vârtos. Se întrerupe doar ca să se descotorosească de înotătorii care, horcăind, dau să se aburce în barcă. Îi păleşte cu latul vâslei, cu sete, suduind printre dinţi.
- Nişte păgâni, mormăie către sine. Au trăit în păcat – acum e vremea căinţei! Să înoate!
: : : : : : :
- Cândva te vei căi, spune Shayar. Va fi în vremea când ai tăi îţi vor jeli cenuşa – iar năluca celui care eşti se va smeri în faţa monstrului din prag!
: : : : : : :
Smerit, tremur ca frunza în faţa – feţele – lui Cerber. Plec capul şi zăresc, privind prin trupul meu ca printr-un fum sărac, întunecatul Acheron şi luntrea pe care Charon o mână înapoi.
- Poţi trece, Rayadatys, spune monstrul. Eşti aşteptat de mult! Mergi încotro o să te poarte drumul. O să te-asculte însuşi Minos! E cinstea cuvenită celor ce-au fost doar drepţi – sau mult prea păcătoşi!
: : : : : : :
Privirea Shayar-ei îl arde; şi Rayadatys înghite în sec, pierit. Dar el e cel care îi cere sacrilegiul, şi ea nu vrea să îl asculte până nu cheamă asupra lui păcatul ei – întreg!
: : : : : : :
- „Numai al meu e păcatul meu. Al meu şi numai al meu! Numai al meu e păcatul tău. Al meu şi numai al meu! Şi drept va fi să ispăşesc, oricând, oricât şi oricum va fi pe placul celor pe care vorbele noastre îi înfruntă!”
Au n-ai rostit, tu, umbră, vorbele acestea, în răstimpul în care ai avut trup?
Minos mă ţintuieşte cu ochi reci. Mă domină pe mine, umbra, cu trupul lui întunecat. Învinovăţitor, arătătorul lui îmi sfredeleşte fruntea, şi mă-nfior – fiindcă nu simt nimic!
- Tu ştii tot ce-am rostit! răspund, înfricoşat.
- Nu linguşi! De ce te porţi ca robii, tu, care ai căutat păcatul ca să te vezi stăpân? Nu-mi cumperi îndurarea cu umilinţa ta! În faţa mea se cade să recunoşti cinstit, cu capul sus! Să-ţi aminteşti vorbă cu vorbă, gest cu gest! Să le rechemi din negurile vieţii petrecute, să te cutremuri când le retrăieşti!
Îi simt în glas mânia. Şi mă întreb, deodată: Cu ce drept?
Cu ce drept tună asupra mea? Asupra mea – când eu am înfruntat toţi zeii deopotrivă, înotând în fluviul vremii după bunu-mi plac, iar el, pe când îşi târa umbra deasupra gliei, nu a sfidat decât un zeu mărunt!
Rânjesc şi-mi sumeţesc privirea, ţintind mai sus de Minos, spre bolta ca de plumb.
: : : : : : :
Plumburie, turma de vălătuci pufoşi goneşte către orizont, şfichiuită de vântul subţire. Acolo piere fără veste, pradă oceanului care o preschimbă în trâmbe lungi, cenuşii, repezite înapoi, spre plaja pustie, unde urlă, neputincioase, năruindu-se, lăbărţându-se şi destrămându-se în zdrenţe albe – retrase fără a cuteza să atingă trupul Shayar ei.
Ea zace nemişcată, cu ochii închişi. Vântul cerne nisip prin plasa părului ei răvăşit şi, uneori, câte o şuviţă lungă se zbuciumă, flacără rebelă pe un altar uitat. Alteori, rochia portocalie, lungă şi largă, tresare înfiorată, grăunte viu neizbutind să se desprindă de palidul linţoliu care înfrăţeşte cerul, oceanul şi nisipul.
Îngenuncheat alături, Rayadatys tremură. Pânza deasă şi aspră a straiului cenuşiu nu lasă vântul să-i muşte trupul, dar inima înnebunită îi porunceşte să tresalte – ca şi ea. Zadarnic, la adăpostul pumnilor strânşi, îşi împinge unghiile în palme! Teama şi nerăbdarea, nesătule, l-au cuprins – şi l-au învins de mult!
Cu un suspin, îşi descleştează pumnii şi atinge braţul gol al femeii nemişcate.
Shayar se ridică încet, cu unduiri nefireşti, şi înţepeneşte dreaptă – şi totuşi tremurând, ca supusă unui suflu lăuntric, îngheţat. Rayadatys îi aude dinţii clănţănind şi ar putea jura că, înălţându-se, ea a stârnit o pală de aer rece, ce a pornit-o vijelios către ocean, nu fără a-i atinge, usturătoare ca un tăiş, obrazul şi urechea stângă.
„Răsuflarea Morţii!” gândeşte, îngrozit, înfigându-şi, încă o dată, unghiile în palme.
„Ce nechibzuinţă, să cred că e un vis!” se dojeneşte. Şi păşeşte înapoi, pentru că întâlneşte privirea Shayar-ei. Pare că a revenit din alt tărâm, că nu înţelege cine e el, nepoftitul. Tăişul de gheaţă îl zgârie din nou, parcă întorcându-se, şi Rayadatys, simţindu-şi pielea încreţită şi părul măciucă, e gata să se lepede de vechile-i nemulţumiri – de care nădăjduia să se despartă aflând că lucrătura femeii purta într-adevăr împlinirea viselor lui chinuitoare.
Shayar îşi scutură pletele, clipeşte speriată, îşi flutură braţele brusc înălţate – ca şi cum ar alunga ceea ce el nu e în stare să zărească.
- N-ai minte, bombăne, cu năduf. De ce m-ai atins, omule?! M-ai silit să mă întorc pe făgaşe primejdioase! Nimeni nu bântuie în grabă şi cu gândurile împărţite prin plasa Timpului, unde lesne te rătăceşti! Puteai strica totul! Iţa vremii se înnoadă mai repede decât clipeşti. Iar nodul înseamnă, oho! atâtea căi! Mă puteam pierde în lumi lăturalnice, puteam rămâne prinsă în cele trecute, ba, chiar mai rău, în cele care, poate, nu vor fi! Oricum, în trupul ăsta n-aş mai fi revenit! Niciodată!
: : : : : : :
- Acum ori niciodată! îmi porunceşte Minos. Să-ţi aminteşti, să suferi – şi să te căieşti!
: : : : : : :
Rayadatys servul se căieşte. Pentru că s-a născut la vreme de cumpănă, pe pământ pustiit şi neprieten, din neam înrobit.
- Eşti prost! râde Shayar hoinara, care îl ispiteşte cu trupul fraged, cu noaptea ochilor, cu părul ca de foc... Zeii ţi-au menit locul, şi timpul, şi pântecul care te-a zămislit! E rostul tău să fii supusul sărman al celor pe care îi ştii netrebnici, dar apăraţi de aur, de arme şi de datini!
Dar Rayadatys n-o ascultă. El vrea să îşi cunoască şi să-şi schimbe soarta – plătindu-i ei oricât!
- Voi, hoinarii, hălăduiţi prin lumi pe care noi nu le cunoaştem şi prin vremi care au fost, sau care pot să fie! Tu îmi poţi vesti răul care mă pândeşte şi – ştiu! – îl poţi goni!
- Pot, susură Shayar, dar care mi-e folosul dacă te ajut?
Cu ochii aprinşi, Rayadatys zâmbeşte larg. Hoinara vrea să facă târgul, iar el a chibzuit, în nopţi – atât de multe! – pe care somnul nu i le-a binecuvântat, ce-i poate dărui.
- În lumea şi în vremea mea, hoinarii vor avea putere! Şi vor primi respectul tuturor! Nu o să-i roadă teama de poteră, de temniţă, de chinuri, de pogrom! Voi toţi – tu cea dintâi – o să aveţi, în lumea şi în vremea mea, loc şi răgaz pentru popas tihnit!
În colţul buzelor întredeschise, hoinara îi surâde – cu dispreţ:
- În lumea şi în vremea ta?! Ce ştii tu, Rayadatys, despre lumi – şi despre Vreme?
: : : : : : :
- „Vremea, sau Timpul, s-a născut din Haos, când Geea şi Eros încă erau vis.
Uranus, Geei fiu şi soţ, s-a împăcat cu Timpul Unic, Nesfârşit şi De-Ne-ntors. Dar Cronos, fiul răzvrătit, l-a văduvit de bărbăţie şi de tron, iar el, Uranus, în furia şi durerea lui de-atunci, l-a blestemat să fie prins, ca peştele-n năvod, în Timpul Răvăşit. Însă Geea, lui Cronos şi complice şi mamă iubitoare, l-a dăruit cu harul de a şi ţese el însuşi plasa, aşa cum va dori!
Şi Cronos, înnodând temeinic acea iţă a Vremii pe care-o cunoştea, a despărţit-o, din acel nod, în trei. Pe prima, el şi fraţii săi au fost încătuşaţi de către Uranus, aşa precum deja se întâmplase, în tainiţa adâncă a mamei primitoare. Pe-a doua, doar el şi Rhea au fost iubiţi şi ridicaţi în slavă, iar pe-a treia Titanii toţi au fost copii doriţi, pe care zeul Cer şi Tată şi i-a păstrat alături.
Pe urmă, Cronos a stat şi a chibzuit, dorind să-şi hărăzească, pe fiecare iţă, o altă soartă. Dar Eros l-a săgetat, şi el, pe toate întâlnindu-le într-un alt nod, cu Rhea s-a unit pe toate trei.
Apoi, tot cugetând, pe una singură şi-a înghiţit copii. Dar şi pe aceea a înnodat-o, a scămoşat-o, după nod, în două, şi doar pe una dintre ramuri a luat o piatră măiestru înfăşată drept Zeus, fiul său.
Şi, iarăşi, după ce Zeus l-a biruit, tot a mai scos o iţă. Acolo, îmblânziţi, cei doi s-au împăcat. Iar pacea a pecetluit-o Cronos împărtăşind tuturor zeilor taina înnodării şi despicării iţelor de Timp, spre a le-nşira, înainte şi napoi, oricând şi-n orice chip.
Aşa că ţesătura Vremii a ajuns păienjeniş, tot răsfirând, cu toţii, mănunchiuri de lumi noi. Iar, dintre zei, vreo trei au fost flecari, lăsând să scape printre muritori crâmpeie din meşteşugul sacru. Şi cei care le-au desluşit s-au adunat, încetul cu încetul, într-o ghildă, numită a Hoinarilor. Şi-au prins să umble, după lege – adică rupţi de trup – prin Vreme-n sus, în jos, cruciş şi curmeziş, văzând, înţelegând şi, între două drumuri, prorocind.
Aflând de-aceştia, Cronos s-a mâniat. Şi le-a menit ca poporenii să îi urască şi să îi ucidă, numindu-i vagabonzi şi vrăjitori. Iar ceilalţi zei, după ce au ţinut sobor înfricoşat, au hotărât pedeapsă cruntă pentru muritorii care, nemulţumindu-se doar a hălădui prin plasa Vremii, vor încerca să-şi încâlcească-ntr-însa iţa lor.”
Au n-ai rostit, tu, umbră, vorbele acestea, în răstimpul în care-ai avut trup?
Minos întinde braţul către mine. Chiar îmi străpunge pieptul – şi văd, de undeva, de sus, de unde nici nu sunt, cum umbra mi se împarte în fuioare şovăinde.
- De ce întrebi – răspund, şi înţeleg, cumva, că mă adun la loc – de ce întrebi, când ştii tot ce-am rostit?
El zâmbeşte, parcă îmbunat.
- Întreb, cutezătorule, pentru că se cuvine să recunoşti că ai păcătuit ştiind ce faci!
: : : : : : :
- Deci, mormăie Shayar, chiar ştii ce faci! Ştii că mi-ai promis o nerozie! Pe noi, blestemul aruncat de Cronos nu ne iartă! Nicăieri!
- Ce spui?! se minunează Rayadatys. Şi hohoteşte. Voi, hoinarii, ştiţi că sunteţi laşi?
Zvârlindu-i o căutătură neîncrezătoare, Shayar păşeşte-n lături. Şi dă să îi întoarcă spatele, ferindu-şi calea de a lui, ca de a unuia ce nu mai are minţile întregi.
El îi înşfacă umărul.
- Aşteaptă! Nu-s nebun! Şi ştiu, adaugă, privind-o, mândru de sine, din înălţimea unde se simte îndreptăţit a fi, că nici un zeu nu poate să v-ajungă acolo unde nu era născut!

Ana-Veronica Mircea