Problema care se pune de fiecare dată cînd se discută starea romanului SF românesc (sau a literaturii SF, mai bine zis) este încadrarea acestora în mainstream sau nu, raportarea valorii lor la scala principiilor şi reperelor balcanice, asemănarea lor cu altele de gen apărute aici sau aiurea ori chiar cu aşa zisele repere ale literaturii universale. N-am avut încă timpul necesar să mă aplec asupra celor spuse de Gheo în „Despre science-fiction”, dar nu cred că este important dacă un roman SF se ridică la nivelul literaturii clasice. N-are nici o legătură. Nici de scriitură, nici de gen, nici de piaţă. Este adevărat, o carte trebuie sa fie considerată bună. Dar pe ce criterii? Pur şi simplu o carte se adresează unei pieţe. Unui tip de cititori care vor consuma sau nu produsul în funcţie de cît de bine este realizat acesta, de cît de mult s-a mulat pe cerinţele pieţei respective, de cît de frumos este ambalat, de cît de des i se bagă pe gît reclama cititorului şi, nu în ultimul rînd, de cît de hapsîn a fost editorul sau difuzorul în stabilirea preţului, recte negocierea comisionului. Deşi, din păcate, am observat că cel mai bine se cumpără produsele scumpe, indiferent de calitate.

În sensul ideii de mai sus, aproape niciodată nu se pune în discuţie intenţia autorului. Pentru că nici autorii nu îşi proiectează intenţiile la un alt nivel, eventual la nivel internaţional. Prea puţini pun problema publicului, a pieţei. Scriitorii noştri scriu, în mare parte, pentru posteritate, pentru faima locală ori pentru prieteni. Sunt puţini care trăiesc din scrisul cărtilor, aşa cum se întîmplă prin alte părţi, şi nu neapărat din vina editorilor care plătesc prost, ci mai ales pentru că nu-şi propun să facă bani din această activitate. Nu-şi stabilesc proiecte de mare întindere şi nici nu-şi dozează efortul pentru lupta cu morile de vînt. Nici măcar nu insistă pe realizarea proiectelor lor. Le lasă baltă la prima furtună. Şi, nu în ultimul rînd, nu învaţă să scrie aşa cum cere piaţa, aşa cum aştept eu, ca simplu cititor, să-mi sune un roman SF. Pentru că acest lucru se învaţă.

Este adevărat, nici n-am văzut să existe cursuri specializate – aşa cum există cu miile, pe teme, genuri, stiluri, în altă parte şi la care să acceadă orice muritor (şi nu doar studenţii la litere) - pe tehnica scrierii. N-am văzut să existe măcar intenţia formării unei industrii în sine care să îşi dea seama că poate face bani din carte şi să o promoveze în consecinţă. Să caute scriitori talentaţi, să îi îndrume către cerinţele pieţei, sa îi ghideze prin hăţişul editorial, să îi promoveze către agenţiile literare din lume.

Noi, aici, pe plaiurile mioritice, dar şi în bătrîna europă, ne dăm mai culţi, mai preţioşi şi mai profunzi decît cititorii din alte colţuri ale lumii. Poate că este aşa, poate că nu este. Dar cerem de la cărţile autohtone, ca şi cititori, lucruri aparte, filosofii de viaţă şi de moarte, criptate cît mai mult în texte experimentale. Ne dăm interesanţi, cu alte cuvinte, sau interesaţi de lucrurile "grele”. Mai dificil este atunci cînd cumpărăm acest gen de carte pe care oricum nu avem timp s-o citim şi s-o trăim cu adevărat. De aceea, atenţia buzunarului se îndreaptă tot spre „uşurelele” americane ori europene pe care le putem răsfoi în metrou sau în autobuz, în loc de sinistrele reviste de trend. Industria entertainmentului ne-a obişnuit cu o astfel de poziţie. Uneori, nici de astfel de cărţi nu mai avem nevoie, aşteptînd cu înfrigurare ecranizarea ei. De ce să mai facem efortul să buchisim cînd este mai fun să înfulecăm floricele şi să gîlgîim o coca-cola (ma rog, am văzut că se poartă pepsi) la un cinematograf în buricul tîrgului, să ne vadă şi pe noi cineva că ne culturalizăm? Mai avem, oare, timpul şi dispoziţia de a ne pune la încercare imaginaţia proiectînd mental un text în loc să-l luăm de-a gata, proiectat deja de mintea regizorului? Ce dacă nu suntem pe deplin satisfăcuţi? Ne putem satisface mult mai uşor orgoliul de critici ad-hoc: e prost filmul, e bun filmul, ai văzut ce efecte?, maaaaaaamă ce marfă i-a tras-o ăla, decît dacă este să comentăm o carte. Apoi ne scoatem din minte, dacă a existat cumva, ideea de a citi şi cartea după care s-a tras pelicula.

Trebuie să recunosc, deşi nu sunt de acord cu sistemul, că americanii au devenit chiar şi mai eficienţi. Nu mai ecranizează cărţi întregi, aleg povestiri de cele mai multe ori. Iar scriitorii se adaptează, îşi scriu cărţile astfel încît acestea să fie aproape pregatite pentru o eventuală serializare ori ecranizare.
Există cărţi care sunt uşor de adaptat pentru cinematograf, sunt altele care cu greu pot fi substituite de un scenariu. Cred că, din această cauză, Dune n-a putut fi niciodată transpusă pe ecran cu aceeaşi uşurinţă cu care, de exemplu, a fost transpusă „Contact” a lui Carl Sagan.

Şi uite-aşa, n-o să ne vedem noi nici cînd va zbura porcul o carte neaoşă ecranizată la Hollywood. Pur şi simplu nu sunt scrise pentru industrie. Şi nici pentru „cititorul leneş”, cel care formează marea majoritate a pieţei.

Am, totuşi, o speranţă. Şi îmi pun nădejdea într-un titlu care a apărut de curînd în librării. Cu un mic efort venit din cîteva direcţii esenţiale şi cu puţin noroc, America One a lui George Lazăr ar putea ajunge prima carte românească ecranizată în America.