După-amiază, pe 1 noiembrie, am asistat la o dezbatere interesantă pe scena din Barul Doamnei Spock, cu Jeff şi Ann VanderMeer în chip de invitaţi, în vreme ce James Morrow (editor, împreună cu soţia sa, Kathryn, al unei excelente antologii de SF european) a jucat rolul de amfitrion. Tema a fost o comparaţie între sistemul editorial american şi cel european. S-au pus întrebări, Jim Morrow i-a chestionat pe soţii VanderMeer cu privire la diferenţele de politică editorială dintre aşa-numitele small presses şi marii publisheri, subsemnatul i-a invitat pe Jeff şi Ann să povestească despre experienţele trăite pe parcursul periplului lor european de anul trecut, francezii au vrut să afle care ar fi şansele de publicare pe care le-ar avea un european în Statele Unite. La final, Jeff şi Ann n-au pierdut prilejul de a face un pic de reclamă antologiei Millennium Est. A fost o oră petrecută cu folos, cel puţin pentru mine.
Din Barul Doamnei Spock, înapoi la Salonul de carte, unde am reuşit să obţin de la foarte simpaticul librar Fréderic (foto © VanderMeer) expunerea antologiei Millennium Est pe standul cu noutăţi hot. Am impresia că am uitat să precizez că antologia s-a aflat în vînzare la preţul de 12 euro pe toată durata Utopialelor şi că, după spusele sus-menţionatului Fréderic, s-a numărat printre titlurile bine vîndute. Fără îndoială, a contribuit mult la acest succes prezenţa co-editorului Jeff VanderMeer printre invitaţi.
Seara a fost cu adevărat specială. Mai întîi, am asistat la un excelent spectacol oferit de participanţii la concursul de costumaţii inspirate de desenele animate japoneze. Deşi nu sînt un fan manga, au fost cîteva echipe cu adevărat delicioase, la care s-a văzut efortul depus, atît în machiaj, cît şi în costume şi în mini-povestea care a ţinut locul defilării pe scena principală. Singurele personaje pe care le-am recunoscut au fost o ţestoasă ninja şi Sandy Bell. Reminiscenţe din perioada studenţiei, în '90, cînd TVR-ul n-avea altceva mai bun de difuzat, iar noi n-aveam la ce să ne uităm în sesiune. A fost şi televiziunea nanteză (Nantes 7), la ştirile de noapte am văzut un interviu cu unul dintre organizatorii acestui „cosplay” şi o demonstraţie a celor care-au fost consideraţi între cei mai buni. Cîteva filmuleţe şi-au găsit drum spre Youtube. Ştefana s-a amuzat de minune, am avut norocul să ajungem destul de tîrziu şi să prindem locuri chiar lîngă „culise”, aşa că i-am putut vedea pe costumaţi de-aproape. Dovadă, această poză cu nişte feline foarte drăguţe, sau instantaneul surprins cu nişte vampiriţe foarte sexy (sau ce-or fi fost... precum am spus, nu mă pricep la manga).
Se pare că manga înteţeşte foamea... Lumea nu se risipise încă din faţa scenei, dar noi am decolat rapid, convinşi că la restaurantul din incintă n-aveam să găsim locuri decît dacă ne grăbeam. Pe drum, am poposit lîngă superbul Alien al lui Didier Cottier. S-a dovedit că ne înşelasem. Locuri erau destule, fiindcă restaurantul era accesibil doar celor cu privilegii speciale, purtători de ecuson asemeni nouă (adică invitaţi şi organizatori). Am avut parte de o cină agreabilă, cu o mulţime de amuse-gueule pe post de introducere şi hachis parmentier ca fel principal. Dar deliciului gastronomic i s-a adăugat şi acela al unei companii alese, fiindcă, în scurt timp, masa de 8 locuri la care ne aşezasem a devenit neîncăpătoare. Rînd pe rînd, ni s-au alăturat Jeff şi Ann, John Scalzi, Andreas Eschbach şi soţii Wilson. Alături se aflau Gregory Benford şi soţii Morrow, ceva mai încolo Jean-Marc Ligny cu partenera sa; pe parcurs, făcînd ture de aprovizionare la bufetul bine garnisit, i-am zărit pe Didier Cottier şi Roland Wagner (cu care am apucat să ne promitem că vom bea o bere într-una din zilele următoare), Simon R. Green şi Greg Keyes, soţii Ian şi Gillian MacLeod, Gilles Goullet (traducătorul lui Jeff — căruia îi aparţine şi instantaneul — şi-al lui Robert Charles Wilson în franceză)... Am revenit însă la masa noastră, unde John Scalzi purta o discuţie susţinută pe teme politice cu VanderMeerii. Andreas Eschbach s-a dovedit un personaj la fel de captivant ca romanele sale. Cu soţii Wilson ne-am descoperit un prieten comun în persoana lui Costi Gurgu. Lui John Scalzi i-am dat o veste bună, în premieră (agentul său nu-l informase încă, se pare), despre iminenta apariţie a romanului său de debut în România... Între timp, sub ochii atenţi ai soţilor Wilson şi-ai Luciei mele, Ştefana aşternea pe hîrtie primele ei cuvinte. Pe scurt, această cină a fost o încununare apoteotică a unei zile extraordinare, o amintire mai mult decît plăcută, fiindcă nu-i puţin lucru să stai la aceeaşi masă cu un laureat al premiului Hugo (Robert Charles Wilson, în 2006), cu un laureat Campbell (Scalzi, tot anul trecut), cu cel mai bine vîndut autor german de SF şi cu doi editori multiplu premiaţi cu World Fantasy Award...

PS: Pentru însemnarea de faţă şi celelalte legate de Utopiales, toate fotografiile sînt © Horia şi Lucia Ursu, cu excepţia celor la care am făcut precizările de rigoare.