Moto:
„Om bun, deschide-ne poarta ...”

PROLOG
- Ubar Budd, frumoasă Loena şi oameni buni, nu după capul meu venit-am încoace eu, care mă chem Kodd Dock şi sunt înalt iscoditor al Ub-ubariei noastre. Fost-am trimis cu grabnică poruncă de însuşi Ub-ubarul Kronm, fie-i numele pomenit cu slavă! Pentru că, în înţelepciunea sa, plecatu-şi-a Ub-ubarul urechea la rugile Ubarului Budd, aici de faţă, de a se scormoni câte fapte se află cunoscute despre veneratul Maud, moştenitor legiuit al Ubariei acesteia, despre numita Alonda, pe lângă acest castel trăitoare, şi despre numitul Hylm, menestrelul.
Întru aceasta, după temeinică şi fără zarvă cercetare şi după îndelungată chibzuinţă, v-am adunat spre a grăi fiecare, doar către auzul meu, ceea ce vă îndeamnă cugetul a face cunoscut din cele trăite cu – ori aflate despre aceia mai înainte pomeniţi.
Dar, ca început a toate, rogu-vă să iertaţi dacă oştenii ce însoţitu-v-au încoace n-avut-au în purtări cuviinţă îndestul. Căci oaspeţi sunteţi în locul acesta şi eu unul mult preţ pun pe cele ce aveţi a-mi spune. Şi iarăşi mi-este străin gândul de a găsi o cât de neînsemnată vină oricăruia din toţi ce-mi staţi în faţă.

TARR
Eram puştani atuncea, luminăţia ta, da’ aşa ceva nu se uită. Parcă simt ş-acu zvâcnirea pământului, parcă văd vatra surpându-se, cioburi de ferestre sărind încoace şi încolo, parcă aud blestemele sărăcanilor, ăi din colibele de stuf, când se iţeau şerpeşte din sălaşurile lor năruite.
Se prăbuşise nava Ub-ubar a Flotei Imperiale. Peste un sat, luminăţia ta! Un sat întreg fărâmase!
Noi, cu mic, cu mare, am grăbit peste dealuri, către locul prăpădului. Nu mai văzusem navă stelară, una din aia luptătoare, uriaşă, niciodată. La noi, pe Hypko, veneau doar navele Poştei; hârburi ruginite, peticite, de le numeau piloţii (nişte gălbejiţi mititei cu ochii oblici şi capetele rase) sicrie călătoare.
Da’ ne-am bulucit degeaba. Era numa’ un munte de fierărie încolăcită. Ei, sigur, învăţătoru’ ăl bătrân zicea că erau acolo şi plastoţel, şi fibre de sticlă, şi ... Iartă, luminăţia ta, că nu ştiu ce mai înşira. Nici mie, nici lui Trom nu ne-au plăcut buchiile. Ce să zic, doar şi ca să ne ştim scăpaţi de şcoală am plecat cu Hylm pe calea pribegiei!
Orişicum, nu ne ardea atuncea să ascultăm ce bălmăjea învăţătoru’. Ne-am repezit să răscolim măruntaiele navei. Că nu era unu’ care să nu fi auzit vrute şi nevrute despre armele oştenilor, despre solda lor bogată, despre comorile Ub-ubarului Flotei ...
Unii au găsit arme. Adică au gândit că arme or fi fost, aşa cum grămada aia de fiare fusese, până nu de mult, o semeaţă cetate zburătoare!
Alţii au găsit leşuri. Pârlite, strivite, hăcuite. Şi şi-au făcut pomană de le-au adunat şi le-au ars după lege.
Trom a fost singuru’ de-a dat peste vreo trei rotocoale subţiri, mari cât podu’ palmei.
- Sunt bani, l-a dumirit învăţătoru’. Adică sunt discuri de credit. E o avere, băiete, da’ nu-ţi e cu folos decât pe vreuna din lumile oraş!
Aşa că Trom a scuipat într-o parte, a ciudă şi dispreţ. A lăsat discurile în mâna învăţătorului şi a alergat către mine. Pentru că io îl găsisem pe Hylm!
Părea un mort frumos. Era întreg-întreguleţ, avea o mândreţe de plete albe – cum nu mai pomenisem lângă o faţă ca a lui, de zdrahon în plină tinereţe – şi rumeneală în obrajii raşi de puţină vreme. Da’ nu-l puteam atinge, că deştele mi se-nfundau în ceva cald şi moale, de mi le zvârlea ’napoi când cercam să apăs, să străpung afurisitu’ de înveliş pufos, ăl de era acolo spre ciuda ochilor mei, de nu puteau să-l vadă.
- Poartă straiu’ dorului!
M-am întors, tresărind. Trom era proţăpit în spatele meu şi se holba, cu gura căscată, la bărbatu’ lungit la picioarele mele.
- Ce tot îndrugi? l-am repezit.
- L-a sărutat o vrăjitoare, a urmat, ici parcă povestindu-mi ăl mai firesc lucru din lume, ici parcă necrezând nici el vorbelor de-i ieşeau din gură. A pus dorinţa ei între el şi moarte. Nu poate pieri câtă vreme farmecfăcătoarea aia îl vrea pentru sine. Acu’ e-n visu’ lui. Îl dojeneşte pentru că ţine între ei depărtarea. Prostu’! Dac-ai şti, Tarr, cât e ea de frumoasă!
- Îşi fug minţile, frate-miu! am zis, şi mi-am auzit în voce frica. Ori poate ţi-i a şagă?
Da’ el a legănat capu’ şi m-a privit cu obidă:
- Am visat-o trei somnuri la rând. Mi l-a înfăţişat pe omu’ ăsta, mi-a spus cum o să vină şi cum o să-l întorc la viaţa adevărată. Da’ am chitit că-s vise proaste – până mai adineauri, când l-am zărit aci, lângă tine.
L-am crezut. El a găsit o funie şi am legat străinu’ pe sub subţiori. Pe urmă l-am târât în urma noastră.
Nimeni nu ne-a întrebat ce facem. Cică, luminate domn, straiu’ de dor ne-ar fi ferit de ochi iscoditori. Pe Hylm şi pe noi, în ăl răstimp cât îl aveam în grijă. Aşa mi-a istorisit Trom că-l lămurise farmecfăcătoarea.
L-am târât printre spini şi peste pietre. Straiu’ îl apăra de ele! Erau nimic pe lângă îmbrăţişarea navei turtite din care îl scosesem!
L-am dus în ograda noastră, în loc cu umbră deasă. Pe urmă Trom a prins un pui de verzişor, o păsăruică cum n-aveţi pe-aci. L-a luat din cuib, că era abia scăpat din găoace. I-a tăiat gâtu’ şi a stropit cu sângele lui creştetu’ adormitului. Nu l-am cercetat de ce-o face, da’ mi-a dat el singur seamă:
- Moartea e c-o gheară-n el. Îl slobozeşte numa’ de capătă în loc ceva nevinovat şi fraged. Mai bun era un prunc, da’ o să meargă şi aşa, n-am teamă!
M-au cutreierat fiori şi m-am bucurat că mama plecase la sân cu soră-mea a mică. Pentru că am ştiut, de parcă gândurile lu’ Trom ar fi fost ale mele, că viaţa copilaşului ăluia ar fi vrut el s-o dea drept plată!
Da’ mi-am uitat de toate când străinu’ a deschis ochii şi s-a ridicat dintr-o săritură.
- Vă mulţumesc, băieţi. Ştiu cine sunteţi şi ce-aţi făcut pentru mine. Mai ştiu şi că m-aţi ajutat pentru că EA a vrut aşa ...
- Te urmăreşte cu facerile ei de bine, s-a repezit frate-meu, zâmbind cu gura până la urechi.
Străinu’ a râs şi l-a mângâiat pe creştet.
- Bag seamă, puştiule, că s-a-nfipt zdravăn şi-n visele tale! Da’ nu-i cu chibzuială să crezi în tot ce-ţi spune! Muierea mă urmăreşte ca un blestem! Tu ţine minte că ăsta-i adevăru’ şi aminteşte-mi-l când n-o să mai deosebesc rău’ de bine! I-e ciudă că i-am scăpat din gheare! Da’ şi io fierb că mi-a scăpat ea mie! E, da i poveste lungă! Poate c-o să vi-o spun, da’ altădată! Acu’ e bine să aflaţi că io-s Hylm menestrelu’. Nu-s menestrel de multă vreme; ’nainte, armele mi-au adus pâinea – da’ m-am legat că n-or mai face-o niciodată! Ub-ubaru’ Flotei mă ndrăgise ca izvoditor de cântece şi snoave. Şi mie mi-era dragă nava lui, că mă purta repede şi departe. Departe hăt de vrăjitoarea aia blestemată!
Altele nu ne-a mai grăit atuncea. Da’ nici noi nu l-am tras de limbă. Nici bătrânii noştri nu l-au ispitit. L au omenit şi l au adăpostit în noaptea aia. Şi-n multe alte nopţi, pentru că sălaşu’ lui pe Hipko a fost în casa noastră.
Vecinilor le-a căzut drag degrabă. Numa’ niscaiva babe şuşoteau prin colţuri că ochii lui îs răi, da’ când îi ascultau cântecele lăcrimau – şi se-mbunau şi ele.
Iar noi, Trom şi cu mine, l-am îndrăgit mai abitir decât tot satu’. Ne-a fost frăţânele mai mare, ăla mult dorit, şi ne a nvăţat tot ce ştia cu bucurie. Da’ de farmecfăcătoarea care-i salvase viaţa n-a mai istorisit. Niciodată. Nu în faţa mea. Muierea aia era taina pe care singur Trom o împărţea cu el. Le bântuia visele deopotrivă şi nu lipsea din vorbele de la schimbau când erau – când se credeau adică – singuri.
Îi spionam adesea, plin de ciudă – şi de teama că m-or prinde într-o zi. În clipele alea îi uram pe amândoi, de parcă mi ar fi fost duşmani de moarte! Da-mi trecea, ş-apoi mă ruşinam de mine! Pentru că în adevăr îi iubeam, şi frumoase erau zilele când umblam cu toţii alături, şi ne primeau cu dragă inimă şi ăi de chefuiau pentru venirea pe lume a pruncilor, şi îi de prăznuiau unirea mirilor, şi ăi de-aveau în orice ceas prilej de desfătare. Iar la sărbătorile alea mari, când tot norodul benchetuia pe uliţi ţi pe câmpuri, nu era chip să nu se lumineze când apăream noi, menestrelii! Că, spuneau ei, dulce viers avea Hylm, da’ nu ziceam rău nici noi, ucenicii!
E, da’ lu’ Hylm tot mai mult îi plăceau incinerările. Atuncea ciupea strunele cu ură, şi tânguirea lor ca de muiere se lipea bocetului lui, în care îndoliaţii simţeau lacrimile şi durerea unui frate.
- Jeleşte de parcă toţi morţii ar fi cu el de-un sânge! Ori parcă amarnică povară ar căra pe suflet!
Aşa am încercat să îl îndemn pe Trom la vorbă, într-o seară, numa’ că el a săltat dintr-un umăr, mi-a zvârlit o privire de zicea: „Ei, ce ştii tu, frăţâne ...”, şi m-a lăsat cu buzele umflate.
Vezi dar, că eu nu ştiu, luminăţie, mai multe despre tainele lu’ Hylm; n-am aflat nici acu’! Ştiu doar că anii, ia, vreo cinci, de am trecut prin ei cu el alături, la noi pe Hipko, mi-au fost ăi mai frumoşi din toată viaţa!
D-asta m-am lăsat ispitei ş-am plecat, cu Hylm şi Trom, prin ăle lumi străine! M-am suit pe-un hârb de-al Poştei cu inima în gât – şi tot acolo mi-am simţit-o câtă vreme ne-am vânturat tot printre stele! C-am tot cutreierat aşa doi ani, şi-n ăst răstimp nu prea au fost răgazuri când să simţim ţărâna sub picioare!

MOŞUL
Mi-au bătut în poartă. În crucea nopţii! Cu pumnii! Ehe! Pribegi ei, pribeag norocu’! La mine-n poartă le-a sărit în cale! Păi cum? Să bată tocma-n poarta mea? Din tot satu’?!
Pe-aci, cum pică poala nopţii, pică şi somnu’. Somn greu, adânc. De, somn de oameni trudiţi!
Dormeam şi io aşa ... Ehe! Demult ... când eram tânăr ... Da’ baba mea! Ehe, ce le dormea, sărmana! ... Putrezi-i-ar în tihnă ciolanele! ... Că era ciolănoasă şi voinică muiere! Da’ frumoasă la vremea ei, ehe! Din sat cea mai frumoasă! Ori numa’ mi-o fi părut mie aşa, de mi-am adus-o în casă să-mi otrăvească zilele! Că mare pacoste şi grea belea mi-a fost limba ei ascuţită! Da-i iertam vorbele proaste când mi s-anina de gât ... Şi râdea ... şi-i lucea-n ochi doru’ ... Şi mai cu seamă o iertam când îmi odrăslea câte-un fecior! Dragă mi-era atunci! Dragă mi-ar fi fost şi de-ar fi năpădit-o păcatele ... ca omizile! Că şapte mi-a născut! Şi i-a crescut pe toţi zdraveni. Voinici. Ehe! Ca ukii, urşii ceia cu coarne aduşi de Ubaru’ nost’ din nu ştiu ce pustia de lume! Ehe! A fost bună mamă şi cu credinţă nevastă! Da’ tot cu limba ceea a ei i-a-mprăştiat pe toţi. Cum spulberă vântul cenuşa ... Şi-au luat muierile şi şi-au durat case. Din ce-au avut, din ce n-au avut ... Şi-au durat case în cel capăt de sat ... Unu nu s-a aciuiat în casa părintească! Doarme fiecare somn greu lângă copii şi nevastă ... Singur io ... Ehe! Bătrân şi singur! ... În câte nopţi nici nu ating geană de geană! Mai degrabă aţipesc în amiaza mare. Rezemat de gard. În ogradă, la soare ... Da’ noaptea, ehe! Rar se prinde somnu’ de mine, taică!
Aşa a fost norocu’ istora trei! S-ajungă-n poarta mea! I-am auzit de cum au bătut! E, îi simţise şi câinele. Adevăr îi! Se pornise să latre. Îi o javră pricăjită. Urât, sărmanu’! Da’ latră, ehe! Rău de gură, ca baba mea! Putrezi-i-ar în tihnă ciolanele ... Da-i un suflet şi el. un suflet aci, lângă casă ... Ba, la vreme rea, îl chem la mine, în odaie ... Mă ocărăsc feciorii, nurorile ... Mă mai râd nepoţii – şi megieşii – când îl află tolănit lângă pat ...
Da’ atuncea era afară. Că era noapte caldă. La ce să-l fi ţinut lângă un moş de nouăj’ de ani? C aşa mi zic toţi: Moşu’. Că io îs mai bătrân în sat! Singur io! E, după Baba Hâda ... Adevăr îi ... Da’ ceea o să trăiască trei sute de ani! Pe puţin trei sute de ani o să trăiască! Fir-ar afurisit neamu’ ei de farmecfăcătoare!
Aşa că i-a simţit. Câinele i-a simţit şi i-a lătrat. Da-i auzeam oricum. Singur io! Că urechile mi-s încă bune! Şi ochii! Îmi cam tremură mâinile. Adevăr îi! Şi nu mă mai duc picioarele. Nu uite, ca altădată. Şi nu mai pot căra cu spinarea. Şi nu mai pot trudi câtu-i ziua. Şi mai am numa’ doi dinţi. Da’ mestec încă bine. Că mi s-au vârtoşat gingiile. Ehe! Mi-s sănătos, nu mi-s nevolnic! Pe toate le ncropesc singur!! Singur io! De cinci ani ... De când s-a prăpădit baba ... Putrezi-i-ar în tihnă ciolanele ... Că ea le dormea! De-ai fi putut să baţi în poartă o noapte – toată! Cu pumnii! Şi-n uşă chiar! Că ea dormea!!! Geaba ar fi urlat câinii în şapte sate! Pentru că ea voia să doarmă. Şi dacă voia să doarmă ..., dormea! Că totdeauna a fost căpoasă muiere!
Cu mine au avut noroc pribegii! I-am auzit cum au lovit în poartă! Au dat şi glas. Adevăr îi! O voce groasă, plină. Parcă ştiam de undeva vocea ceea! Da’ să mă tai, că tot nu-mi aminteam de unde!
- Rogu-te, om bun, deschide-ne poarta! Fă-ţi pomană cu-un acoperiş, o-mbucătură şi-o gură de apă! N-ai teamă, nu purtăm gânduri viclene! Fă-ţi milă de trei bieţi menestreli, sfârşiţi de prea îndelungată cale! ...
Menestreli. Ştiam io. Ehe! Pribegi de cei de cântă la castele, prin palate ... Ori în mijloc de sat, în zi de mare praznic ... Becisnici, de nu-s în stare de vreo muncă ... Ori putori – de nu le place truda! Şi prea slabi de înger ca să-şi adune hrana tâlhărind, ori prin războaie ... Da-i primeam pe toţi. Totdeauna. Până şi baba mea, cât ar fi fost de muiere afurisită, pricepea că îs tot suflete, sărmanii ...
Am desferecat poarta. I-am poftit în casă. Am aprins lumânarea din seu de uk, ceea de dă lumină o juma de noapte.
Erau flenduroşi. Murdari. Ceia mai tineri – doi băietani cu caş la gură! - cu ochii stinşi de osteneală. I-am omenit cu puţinul de-l aveam şi îndată i-a furat somnul.
Da’ al treilea avea sămânţă de vorbă. Era cela cu vocea groasă. Să fi tot văzut treizeci de ierni! Ierni, că păru-l avea alb. Ehe! Alb ca omătu’. Da’ ochii îi erau tineri. Cu dulceaţă-n privire. Cât să bage-n răcori o muiere! Da’ erau ochi răi. Ehe! Nimeni nu ştie ca mine să cunoască ochii oamenilor! Şi mai văzusem undeva ochii ceia! Unde, ştia Sfântu’!
- Singur trăieşti aci, moşule?
- Singur io, taică. Ia, cu potaia ceea de afară. Că baba mea ... S-a dus, putrezi-i-ar în tihnă ciolanele ... Şi feciorii, de! La vetrele lor. Ehe! Că doară nu mi-s datori ei mie. Că nu i-am întrebat nici io, nici baba, de vor ori ba să vină-n lumea aiasta păcătoasă!
Cela a zâmbit. A zâmbit a-ntristare:
- Drept ai grăit, moşule! Da’ amară-i dreptatea asta, ca sărutarea narzilor de-amară!
- Ptiu! Pe ceia lasă-i în pace, taică! Nu-i mai pomeni în inima nopţii, feri-ne-ar Ceru’ Sfânt! Ia zi, mai bine, de unde-mi veniţi? Că tare-s istoviţi băieţii!
- De departe ... De tare departe venim, moşule! ... De-aci abia se vede steaua de ne era acolo soare! Am cutreierat cerurile. Şi-n nave sălaş sărmane, mânate de nevoi şi de necazuri, şi-n de-alea bogate, de umblă doar într-o plăcere. Şi ne-am plătit drumu’ cinstit, cu snoave şi cu cântec. Iar din lumea asta a dumitale, moşule, de-un an şi-o vară tot adunăm pe tălpi colbu’!
- Ehe, pricep c-oţi fi văzut mulţime de meleaguri! Şi-oţi fi ştiind mulţime de istorii despre ele! Da’ pe la noi ce vânt v aduse, taică? Ori mergeţi peste deal, la castelu’ Ubarului?
- Îhâm, a mormăit, înnegurându-se. Da-n urmă şi-a luat seama şi s-a trudit să-şi pună-n vorbe voioşie. Oi fi auzit, moşule, ce mare sărbătoare va fi acolo mâine! Vor curge fluvii de vin printre munţi de mâncare! O dată doar îşi numără fiica Ubarului a cincisprezecea primăvară! Şi am prins zvon că e frumoasă coz şi că îi plac poveştile şi cântul. Şi că tot mâine, după datină, or s-o unească cu fratele mai vârstnic, un flăcău chipos şi voinic cum nu-s mulţi!
- Ehe, aiasta-i datină spurcată de-a ubarilor, aşa să ştii! Că vor să nu li se tulbure sângele şi să-şi păstreze neamu’. Da’ Ceru’ tot are să-i bată!
- O fi cum spui dumneata, moşule. Da’ nouă ce ne pasă? Noi mergem numa’ să-i veselim, că asta ne e pâinea! Ne zorim către castel, doar-doar ni s-or îngrăşa pungile! Da’ până acolo îi de trecut Râpa Amăgirilor şi, vorba dumitale, nu se face asta-n inima nopţii!
Ehe! De unde ştia pribeagu’ de Râpa Amăgirilor? Şi io de unde-i ştiam glasu’? Da’ ochii? ... Mi-a trecut un fulger prin inimă! Oare să fi fost el? ... Părea peste poate!
- Ai mai fost prin părţile noastre, omule! Adevăr îi?
A oftat. Şi-a trecut mâna peste frunte. Şi mi-a răspuns cu vorbă ca a noastră, aşa, mai îndulcită:
- Adevăr îi, moşule! Am mai fost! Să tot fie nouă, zece ani de-atuncea ... Mi-aduc aminte de baba dumitale, putrezească-n pace! Mi-a aduc aminte şi de Baba Hâda, farmecfăcătoarea. Mai trăieşte Baba Hâda, taică moşule?
Ehe! Aci l-a luat gura pe dinainte! Numa’ el îmi zicea aşa: „taică moşule”. Aşa-mi zicea. De când era o fărâmă de om!
- Trăieşte Baba Hâda! Trăieşte hoaşca! Soiu’ rău, Hylm băiatule, nu piere cu una, cu două!
M-a privit. Drept în lumina ochilor. M-a privit fără să mă vadă.
Mă mai privise aşa o dată. Ehe! Ce noapte fusese atuncea! O lună plină coborâse către apus. A doua, tot cu rotundu-ntreg, abia răsărise. Ş-a treia era sus, lucind neştirbită, aşişderea suratelor sale.
Io stăteam în poartă. De, tot nesomnu’! Tot el mă biruia. Da’ nu-mi părea rău. Nu în noaptea ceea. Că-n nopţile cu trei luni pline, narzii deschid poarta. Pot deschide poarta tărâmului lor! Ceea din Râpa Amăgirilor! Ehe! Ar deschide-o ei câtu-i de mare, da’ nu le stă-n puteri decât s-o urnească oleacă! Da’ prin crăpătura ceea vin la noi visele amăgitoare! De ţi se furişează în minte şi te urmăresc somn după somn! De ajungi să crezi că viaţa ţi-i ceea din vis, nu ceea din trezie! Da’ nu chip să pricepi când ţi se zice că eşti rob-de-vis. Nu îi nici leac ori farmec pentru vindecare.
Vezi dară, taică, că bucuros stăteam în poartă-n noaptea ceea. Şi atuncea Hylm, de tocmai a trecut de-a fuga, m-a privit. Da’ fără să mă vadă! Numa’ el ştia ce-o fi văzut! Şi mi-a părut că păru-l avea alb. D-am socotit că-i amăgirea razelor de lună! Şi l-am strigat:
- Ei, Hylm, băiatule!
Da’ n-auzea! S-a repezit în cea cocioabă, la Baba Hâda. Şi de atuncea s-a pierdut! Ehe! I s-a şters urma! Aşa cum se ntâmplase, tot în vara ceea, cu fraţii lui. Toţi ceia doişpe fraţi!
Acu’, Hylm era primu’ de se-ntorcea. Ehe! Ştiam că-i el! Geaba mă privea de parcă n-aş fi fost! Cu ochii ceia răi ai lui. ’Nainte n-avusese ochi răi! Da’ erau ochii lui!
Ehe! Am priceput că era Hylm. Că lui îi părea rău că io am priceput. Că n-ar fi vrut să desluşesc că se-ntorsese pen’ că, musai, trebuia!
Da’ ce era cu ochii ceia răi? Cu păru’ cela alb?
Ehe! Ştiam! Tot alb fusese şi-n noaptea ceea! Nu mă vrăjise lumina lunilor! Tot Baba Hâda! Fi-i-ar neamu’ afurisit! Hoaşca le clocise pe toate! Hoaşca cu vorbe măsluite! Se jurase că nu la ea intrase Hylm. Pe Ceru’ Sfânt jurase! Ca şi cum m-ar fi minţit pe mine ochii! Ehe! Chiar ochii mei?!
Da’ oamenii au crezut. Proşti, ehe! Au zis că numa’ fata, Alonda ... Că numa’ ea i-a pierdut pe toţi treişpe. Au vrut să plece-n codru. Proşti, ehe! S-o prindă ei, în codru! Pe ea! Ea, fata pădurarului! Ea, de nnopta la Râpa Amăgirilor! ’Nopta acolo! Ca-n sălaşu’ tătâne-su! De spuneau că-i vrăjitoare! În ziua ceea aşa spuneau muierile. Toate! Şi baba mea ... Putrezi-i-ar în tihnă ciolanele ...
Da’ o fi fost. O fi fost vrăjitoare! Că prea era frumoasă! Da’ nu frumoasă aşa ... Aşa ca toate muierile. Ca baba mea, la vremea ei. Era mai frumoasă decât ele, ehe! Pentru că era frumoasă altcum decât ele! Că n nouăj’ de ani ai mei – ani, ehe! – n am învăţat cu care vorbe să spun cum era ea frumoasă!
Da’ oamenii nu s-au dus în codru. Nu în ziua ceea. A venit ea, Alonda. În miezu’ adunăturii din buricu’ satului! Singură. Cu frumuseţea aia a ei. Ca o vrajă! De zăpăcea oricare minte de bărbat! De muia oricare suflet de muiere! Ş-am privit cu toţii în ochii ceia ai ei. Mari. Şi verzi. Şi cătând a mirare:
- Da’ ce-i, oameni buni? Ce-i? Ce mai îi?
Ş-am auzit toţi vocea ceea a ei. Ehe! Susura ca izvoru’! Şi te ungea pe dinăuntru, taică! Te ogoia, cum ogoieşte plânsu’ pruncului doar vorba mamei!
Da’ nu i-a răspuns nimeni. De ce? Ştie Ceru’! Că io am vrut să vorbesc, ehe! Da’ uite că n-am ştiut cum ... Şi ce ... Şi ... despre ce ... A ştiut hoaşca, Baba Hâda:
- Ia, nu-i nimic, fetico, ce să fie? Tu du-te, du-te, că te-o fi aşteptând tătâne-tu!
S-a dus. Da’ tătâne-su ... Pe cela îl storcise uku. Da’ cin’ era să ştie? Spre seară l-au aflat oamenii, stâlcit de cu mult greu îl cunoşteai! Ehe! Da’ pe ea, pe Alonda, pe ea n-a mai aflat-o nimeni! Niciodată! Şi mortu’ a dispărut a doua zi!
Aşa că eu mă gândeam la fata ceea. La Alonda. El, menestrelul, se uita la mine. Va să zic, taică, se uita prin mine – de parcă n-aş fi fost. Pe urmă şi-a mai trecut odată mâna peste frunte. Ş-atuncea m-a văzut. Şi m-a-ntrebat. Ehe! Parcă aş fi crezut ... Parcă n-aş fi crezut ... Da’ parcă tot aş fi crezut c-aiasta o să mă ntrebe:
- Da’ Alonda? Ce-i cu Alonda, taică moşule?
- Alonda? Ehe, taică! Dusă a fost! A doua zi după tine! Am râs: Ba s-a şi zis c-oţi fi fugit. Oţi fi fugit, ehe, împreună!
S-a holbat la mine. Cu ochii ceia răi ai lui. S-a holbat la mine ca la o casă arsă!
Era nebun! Ehe! Se-ntorsese nebun! Fără doar şi poate!
Ş-odată mi-a sărit în gât! Mi-a-nfipt în gât deştele! Ca nişte gheare! Ş-am prins a horcăi! Ş-am simţit că ochi-mi ies din găvane! Ş-am auzit c-afară urlă câinele! Ş-am vrut să fac semnu’ smereniei. De’, ca omu-n ceasu’ cela de pe urmă. Da’ n-am avut putere.
- Minţi, moşule! Minţi! Unde e Alonda! E cu Ubaru’? La castel? Îi e ibovnică?
Ehe! Ce-a mai răcnit la mine! Da’ mi-a dat drumu’. Mi-a dat drumu’ ’nainte să-mi dau sufletu’!
- Iartă, taică moşule! Dumneata nu minţi, ştiu, nu minţi niciodată! ... Baba Hâda! Ceea m-a amăgit! Pe ceea am s-o ucid, ca pe-o năpârcă! Dumneata iartă-mi, taică moşule! Iartă unui om făr’ de noroc!
Ş-a ieşit. Am ştiut că se duce la hoaşcă. Ş-am gândit c-o s-o omoare. Da’ n-am gândit că face păcat. Ehe! Păcat?! Păcat să striveşti o farmecfăcătoare bătrână şi ticăloasă?!
Da’ am priceput. Singur io! Am priceput că nu era nebun. Da-l smintiseră muierile, vrăjitoarea ceea bătrână şi ceea tânără, Alonda. Fir-ar ea afurisită pe unde-o fi fost!
Ş-am mai priceput ... Singur io! Ehe! ... Am mai priceput că nu norocu’ dăduse peste ei în poarta mea. Că el era om fără de noroc! Da’ el ştia. Ştia că io nu dorm. Ehe! Ştia tâlharu’! Că mai bine era tâlhar. Decât aşa! Ptiu, bată-l Sfântu’! Că nu-l bătuse Sfântu’ Norocu’ şi pe el. Barem o dată!

BABA HÂDA
Numa’ aşa are leac fiertura ceea. Clocotită la pirostrii, noaptea, în odaie fără ferestre. Şi cu lut pe jos. Să simţi sub tălpile goale pământu’. Că pământ suntem şi-n pământ ne vom întoarce. Sfântă vorbă! Din pământ izvorăşte apa, din pământ creşte hrana. În pământ putrezesc ciolanele morţilor. Şi-n ciolanele celea a fost odată suflet! Ş-au fost suflete de-au ţinut legea Cerului. Celea dănţuiesc printre stele! Ş-au fost suflete de s-au vândut nardului. Celea se cufundă în hăul pământului! În inima lui de foc şi pucioasă! Iară dintr-acolo străpung către noi cu vaier şi vuiet – şi nu ştim a le auzi, darămite a le pricepe! Da’ io nvăţat-am a le şti simţi!
Dacă simţi sub tălpile goale pământu’, şi-ţi aduni minţile, pustiite de gânduri şi patimi, şi te vrei orb şi surd la lumina şi la zgomotu’ vieţii, atuncea simţi ... Simţi cum urcă-n tine şi vaier, şi vuiet ... Simţi vorbele sufletelor moarte şi le poţi barem rosti, de nu le poţi totdeauna pricepe ... Şi simţi descântecu’ ... Ştii descântecu’ ... Şi dacă l-ai prins, poţi să vrei iară s-auzi zgomotu’ vieţii: ş-ai să asculţi trei triluri de sortitoare pestriţă. Şi dacă le-ai ascultat, poţi să vrei iară să vezi lumina vieţii: ş-ai să priveşti lutu’, pirostriile, ceaunu’ ... Ş-ai să pui fiertura la foc, ş-ai să rosteşti descântecu’ ... Da’ să nu te tulbure nimeni când îl rosteşti, c-ai să-l uiţi, şi geaba ţi va fi fost truda!
Da’ fiertura tot n-o arunci! Că, de-ai vrut să fie tămăduitoare de boală, ea va-mbolnăvi de boala ceea; de-ai vrut să dea rod pământului, va arde semănăturile; de-ai vrut să dea dragoste, o să dea ură; de-ai vrut să dea moarte, o să aducă viaţă şi sănătate; de a-ndoaselea o să fie de cum ai vrut, da’, odată ş-odată, tot bine o să prindă!
Mie-mi cântase sortitoarea, îmi clocotea fiertura, şi din descântec mai simţeam pe limbă patru vorbe!
Era pentru mine fiertura – fiertură de viaţă lungă! Că mi s-a apropiat funia de par! În multe rânduri, când îmi întind ciolanele bătrâne, simt cum se luptă Moartea cu Somnu’. Vrea să mă fure Ea! Fiertura aiasta o mai ţine deoparte. Da-i musai s-o fac tot mai des, şi nu din orice buruiană! Şi-i tot mai greu să prind descântecu’! Da’ atuncea-l ştiam. Şi ce-mi părea de bine! Ohoho!
Voiam să-mi lungesc zilele, să am vreme să aflu fata de-o căutam. Tânără. Foarte tânără! Şi frumoasă. Foarte frumoasă! Că ce-i frumos îi drag şi Cerului, şi Nardului! Şi-i e cu trebuinţă şi binelui, şi răului ... Şi fata ceea să vieţuiască lângă mine. Şi să vrea, şi să ştie că poate să se deprindă a simţi tainele firii. Ca să-i las cocioaba, pirostriile şi ceaunu’ când o fi să mă călătoresc din tărâmu’ aista. Şi când mi s-o tângui sufletul în strâmtoarea adâncurilor, să ştiu că-i simte cineva şi vaier, şi vuiet, că din zbuciumul lui pătrunde încă, printre oameni, şi binele, şi rău’ ...
Da’ unde era să fie să găsesc fata ceea? Unde? Şi când?
Ohoho! Ce m-am mai veselit când am văzut-o pe Alonda! Era de-o şchioapă când tătâne-su s-a aciuiat aci, pădurar şi grijitor al ukilor de i-a-mpământenit Ubaru’. Unii vorbeau că n-ar fi fost copila lui, c-ar fi furat-o fiindcă-i purtătoare de noroc. Ori piază rea! Că mult mai era dulce gâgâlicea! Şi ochii ceia verzi, de mâţă hoaţă! Şi n-avea teamă de nimica! Ea n-o tulea când mă-ntâlnea prin codru, ca plozii istora din sat, de o iau la sănătoasa şi când mă văd pe uliţi, în amiaza mare!
Cum o mai aşteptam să crească! Ohoho!
Da’ a crescut ... Şi s-a făcut frumoasă ... Da’ parcă tot simţeam că frumuseţea ceea îi lucru necurat!
Of! Da’ m-am suit pe Râpa Amăgirilor, să cat ochiu’ strigoiului, o buruiană de se iţeşte-o data-n treişpe ani. Ştiam c aveam s-o pot culege-n noaptea ceea. Da’ cine lua-n piept râpa? ’Naintea mea! O ... zână, albă-n întuneric, cu fusta ncolăcită-n vânt ... Umbla cântând. De dragoste. Ea, Alonda. Da’ cum umbla! Cum îşi mlădia trupu’! Io, biet, crezusem că numa’ mâţele umblau aşa!
Da’ m-a simţit. A stat pe loc, s-a-ntors şi s-a uitat la mine. Şi ochii ceia verzi îi scânteiau. Îi scânteiau, nu şagă! Ohoho! ...
Io m-am spăriat, ca niciodată! Ş-am făcut semnu’ smereniei, de nu îl mai făcusem, ohoho, de când ... Da’ greu, de parcă-mi atârna un bolovan de mâna de pe piept şi altu’ de ceea de pe fruntea aplecată ... Da’ mi-a părut c-Alonda se-nfioară ...
- Da’ ce te smereşti, babo! Tu te smereşti?! Acu’?! Ş-aci?! Nu vezi că m-am zbârlit?
S-o fi zbârlit ea, da’ io! Ace de gheaţă mi-au pişcat şira spinării când am auzit-o!
- Te-i fi zbârlit de frică, fetico! Că ce-i fi cătând noaptea pe râpa aiasta, păcatele mele? N-ai auzit câte se-ntâmplă aci? Şi toate necurate!
A râs. Da’ ce era mai nelumesc frumos ca râsu’ ei? Ca glasu’ ei, doinind a dragoste, pe Râpa Amăgirilor, în noaptea ceea rece, fără nici o lună, fără stele ... ?
- Basme, babo! Spune-le proştilor din sat! La ce să-mi fie frică? Să-mi fie frică mie, când tu, nevolnică cum eşti, n-ai teamă?
- Taci, fetico, că nu ştii ce spui! Io mi-s bătrână, multe-am văzut, multe-am auzit, multe-am trăit şi multe ştiu ...
- Atuncea îi fi ştiind şi ce cat eu pe-aci! Hai, spune, babo, hai!
Ohoho! Cum m-a mai săgetat cu ochii ceia! Ceia de scânteiau! Ce m-a mai săgetat!
Atuncea a-nceput să mi se limpezească totu’. Da’ de ce se limpezea mai bine, de ceea mă treceau fiori mai reci!
- N-ăi fi cătând un pui de mâţă, maică? Unu’ negru, mic, cu ochi ca doi tăciuni? De te priveşte-aşa, de zici că-i om?
Ea s-a muiat deodată.
- Ia-n te uită! Tu chiar ştii, Babă Hâda! Ş-a oftat: Numa’ mâţu’ cela mi-i prieten, babo! Singur el îi aproape de sufletu’ meu!
- Cerule Sfânt! m-am minunat. Şi iară am făcut semnu’ smereniei, da’ mai greu c-a-ntâia oară!
- Ci stai locului, babo! Te tot smereşti, ca toantele, mereu!
Se cam burzuluise, da’ io n-am ţinut seamă.
- Tu încă nu ştii cine eşti, fetico! Nici cine eşti, nici ce putere ai! Nici cât rău poţi aduce, fiindcă ţi-i drag de rău!
S-a dat aproape ş-a şoptit, cu oarecare spaimă:
- Îs Ceea-de-deschide, aşa cum mi-a zis El?
- Păi eşti, fetico! Eşti Ceea-de-deschide, mireasa Nardului!
Ohoho! Io mă dădeam vitează, da’ dinţi-mi clănţăneau şi pielea îmi era ca la găini! Îmi uitasem şi de ochiu’ strigoiului, şi de toate! Şi îmi era mai frig, vântu’ urla mai tare ... Ş-Alonda era în faţa mea. Putea întinde mâna, să m-atingă. Şi io puteam întinde mâna s-o ating – pe Ea, ceea de o strânsese Nardu-n braţe! ... Ori avea s-o strângă ... Ohoho! Cât de curând!
- Mireasa Nardului?! El, Babă Hâdă, să fi fost Nardu’? El?
- El, fato? Care el?
- Ubaru’ Negru. Ubaru’ meu din vis.
- Din vis?!
- Ci nu te speria, babo! Nu l-am văzut în noapte cu luni pline; în nopţi de celea, de mine fuge somnu’. Era o noapte de vară caldă, numa’ c-o lună, da’ şi ceea ştirbă. Atuncea am găsit şi mâţu’. Parcă scâncea. Şi tremura, săracu’! L-am adunat la piept ş-am suit colo, lângă trunchiu’ putrezit. M-am aşezat ş am adormit cu el în poală. Şi s-a făcut o peşteră ..., o hrubă ... Cu ziduri ca de aur ... Ori să fi fost de foc? Da’ îmi plăcea! Eram într-un culcuş de puf şi de mătasă ... Mirosea a fân ..., ş-a vânt ..., ş-a fum ... Era culcuşu’ Ubarului. Ubar cu mare faimă! Ca Ub-ubaru’ nost’, aşa socot. Purta coroană de agat, cu patru coarne poleite-n vârf. Avea păru’ ţepos, şi des, şi negru, ochii ca bezna, pielea smeadă ... N-avea straie ... Cred că n-aveam nici io ... Şi m-a iubit ... Of, babo! Simţeam cum mă topesc, cum îs torent şi curg năpraznic, cum îs cascadă şi mă pierd în hău! Cum mă înalţ şi fulger printre stele! ... Într-un târziu mi-a zis că o să-i fiu mireasă ..., dacă vreau – şi dacă pot ... Că am de strâns o zestre, un suflet după altu’, pân’ la al treişpelea, care îi cheie bună numa’ dacă li-i celorlalte frate ... De-atuncea dorm tot lângă trunchi, cu mâţu’ tot în braţe ... Şi visez ... Da’ ieri a coborât o pâclă, deasă de nu puteam nici răsufla! M-a năucit, râpa se învârtea cu tot cu mine ... Da’ m am dezmeticit degrabă, şi nu mai era pâclă, ş-Ubaru’ Negru mă îmbrăţişa! Aista nu mai era vis! Da’ tot mi a pomenit de zestrea ceea! Mi-a zis că am puteri cum n-au mai fost, şi că mâţoiu’ o să-mi desluşească toate, dacă mi-i drag şi mă încred în el ... Văz că tu zici că Ub-ubaru’ meu îi Nardu’. Adică îi Ub-nardu’, nu-i aşa? Da’ fie cine-o fi, io, babo, ştiu că-l vreau, că fac orice ca să rămân cu el!
N-am zis nimica. Ce era să zic? Prinsesem ştire că Ub-nardu’ îşi alege mireasă de la noi – într-un eon odată, atuncea când are poruncă să încerce să deschidă poarta ceea. Ş-aveam o spaimă c-o fi fost sorocu’ aproape, că prea erau altcum fiorii ce-i strângeam din vaier şi din vuiet! Da’ ei, Alondei, ce era să-i zic? Aveau să i se lămurească toate, şi curând! De mine n-avea trebuinţă! Nici io de ea, ca să-i las moştenire cocioaba, pirostriile, ceaunu’ ... Aistea, pentru ea, erau taine mărunte!
Ei, vreme n-am avut să chibzuiesc la multe, pen’ că s-a auzit un miorlăit subţire. Şi L-am văzut frecându-se de poalele Alondei.
Ea l-a luat in braţe.
- Mângâie-l, babo! Nu te teme. El o vrea! Şi simt că n-o să-ţi pară rău!
L-am mângâiat. Fără să vreau am întins mâna. Da’ ce blăniţă moale! Ca pufu’! Ohoho!
Şi m-am trezit în braţe cu-n mănunchi de ochiu’ strigoiului. Cât n-adunasem toată viaţa mea!
- Ohoho! Mulţam, mulţam, stăpâne! Preaplecata-ţi slugă!
Da’ Alonda-mi întorsese spatele. Cu mâţu’ cocoţat pe umăr, suia râpa. Cu umbletu’ cela al ei, cel pisicesc!
Ohoho! Da’ de atuncea mi-am luat gândul de la ea. Mi-am aninat pofta în cui!
Şi ani-au curs ... Ş-altă fetică de să-mi pară potrivită nu se ivea nicicum! Vezi dară că-mi era trebuitoare fiertura ceea de viaţă lungă, ohoho! Mai cu seamă că simţeam pe cineva, aproape, aproape tare, chiar aşa! Voiam doar vreme să aflu unde, doar atât!
Da’, cum ziceam, descântecu-l prinsesem, cântase sortitoarea, clocotea fiertura şi mai simţeam pe limbă patru vorbe ...
Ohoho! Şi-n clipa ceea l-am auzit pe el, fi-i-ar afurisit sufletu’!
- Babă Hâda! Ori eşti surdă, babo?! Deschide-mi, că m-am întors! Cum mi-ai spus!
Hylm! Era vocea lui. Era acolo, şi io, nevolnica, nici nu simţisem că umbra lui s-aşterne pe pământ tot mai pe-aproape! Deh, bătrâneţea! Şi moartea olopşită-n oase!
Da’ şi fiertura mea de viaţă lungă! De-acu’ era otravă curată! Bună s-o dai unui prunc, ca să crape la trei anişori, zbârcit şi fără dinţi în gură! Ori unei fete mari, ca în trei luni să fie mai pocită decât mine – şi moartă de bătrâneţe în a de-a patra! ... Ohoho! Mulţi ar fi dat bani grei pentru fiertura ceea! Da’ io voiam fiertură de viaţă lungă, amar de viaţa mea!
Ohoho! Ce l-am mai blestemat pe Hylm! Că se-ntorsese cum îi spusesem, da’ nu când îi spusesem! Că se-ntorsese, putrezi i ar ochii, mai devreme!
Da’ i-am deschis. La ce să nu-i deschid? Fiertura tot era acu’ otravă!
Şi mi-a plăcut ce am văzut ’naintea ochilor. Că era bărbat mândru, cu tot păru’ cela alb al lui. Ohoho! Semăna tătâne su, că mult fusese şi cela chipeş în tinereţea lui! Şapte muieri îşi găsise; şi se luase cu toate, cu cununie-n lege. Da-mi plătise pentru farmec de bună înţelegere, ca să nu-şi vâre una alteia deştele-n ochi şi-n păr! Ş-a mai plătit şi farmec de zămislitură, de-au odrăslit cu toatele-n aceeaşi vreme – o noapte de-a lunilor pline, ca să aibă prunci cu soartă cum n-au toţi muritorii! Şi toate-au odrăslit câte doi feţi deodată! Aşa s-a pomenit cu treişpe flăcăuaşi ş-o fetişoară, de era soră bună, geamănă, cu Hylm.
Ohoho! S-a veselit omu’ atuncea, ş-a vrut să mă cinstească, încă, cu bani şi cu bucate. Da’ i-o i-am spus:
- Îs mulţumită că mi-ai dat cât ţi-am cerut! Da’, dacă vrei să-ţi ţină bucuria, adă-mi prunca ta, să îmi ucenicească de pe acu’. Şi n-o să-ţi pară rău, că o să scot din ea o farmecfăcătoare cum n-a mai fost demult!
Da’ el s-a supărat, ş-apoi ne-am despărţit cu vorbe de ocară. A plecat blestemându-mă. Da’ nu ştia, biet, că blestemele nu s agaţă de una de-al de mine! Că numa’ ce m-ating şi se-ntorc înapoi, asupra cui le-a slobozit!
Aşa că, după şapte ani, i-a murit omului copila. La Râpa Amăgirilor s-a prăpădit; a lunecat şi şi-a frânt gâtu’.
Şi încă s-au mai dus vreo şapte ani – treişpe cu totu’. Şi-n toamna ceea cu molima verde i-au pierit nevestele. Toate. Pe toate le-a ars, singur, în ograda lui. Că nu se puteau îngropa hoiturile celea verzi cum îi fierea, de putreziseră ’nainte ca să moară, că ar fi otrăvit pământu’. Şi-n iarnă a răposat şi el, ultimu’ om din sat de l-a secerat boala ceea păcătoasă! Io l-am ars, da’ am ştiut ce descântec să zic ca să nu mă pătrundă cea sămânţă de boală. Şi mai am vreun vârf de deşt din cenuşa lui ş acu’, că bună de leac a mai fost, pentru multe!
În urma lui au rămas băietanii. Da’ şi-a făcut Ubaru’ milă, i-a luat argaţi la curtea lui. Apoi, dac-a văzut că toţi s-aleg voinici, i-a prins în garda castelului, să-nveţe meşteşugul armelor acolo.
Da’ păcat de ei, că nu văzuseră douăj’ de veri când au pierit cu toţii, fără urmă.
Numa’ Hylm rămăsese. Da’ zicea că grele păcate poartă şi cumplite lucruri a văzut cu ochii! Aşa zicea în noaptea ceea a lunilor pline, când a dat buzna în cocioaba mea. Nu mai avea culoare-n păr, da’ aiasta n-o ştia. Tremura numa’, şi bâiguia de Alonda. Ba că îi e trebuincioasă ca aeru’ şi scumpă ca vederea, ba c-ar ucide-o ca pe-o spurcăciune, ba că tot n-ar prăpădi o ’nainte de-a se bucura de frumuseţea ei ... Ba că ea l-a îmboldit spre cele rele, c-ar fi pedepsit-o de nu i-ar fi luat frica, ba că fără de ea nu crede să mai poată vieţui ...
I-am spus descântec de desferec, i-am dat să bea licori pentru uitare şi l-a povăţuit să plece, cu grăbire şi departe, hăt, în lumi und’ nu se vede soarele nost’ printre stele.. Şi l-am legat să nu se-ntoarne mai degrabă de zece ani, orice-ar fi fost să fie. Că bine socotisem că, dup-atâta vreme, Alonda ori avea să-i fie Nardului soaţă bună, ori avea să rămână muiere de-a de rând, fără de vreo putere.
M-a ascultat atuncea şi s-a dus. Şi a făgăduit să-mi deie plată cinstită pentru licori, descântec şi povaţă. Că nu-i cerusem mult, numa’ s-anine de gât un talisman, ia, un oscior, de-avea să-l deie primei fetişoare de-o fi fost să-l ceară. Că ceea de l-ar fi râvnit, avea să-mi fie bună ucenică; pen’ că era-n oscior un farmec de s-o tragă către mine.
Da’ Hylm s-a-ntors tot el cu talismanu – şi-ncă s-a-ntors şi prea degrabă! Şi-n toi de noapte, de mi-a rupt descântecu’, mi-a dat licoarea peste cap ...
Şi s-a întors ca să se văicărească! Mai dihai ca o muiere becisnică s-a tânguit! Că l-am minţit când l am trimis în lume! Că geaba s-a întors aci, unde Alonda nu-i! (Da’ că-mi venise prea devreme, lua-l-ar narzii, nici nu pricepea!) Că mă omoară dacă nu i-o scot, de, din pământ din iarbă verde, pe-Alonda ceea fără de pereche! Că o să se smintească, c-o să crape dacă Alonda n-o să fie a lui, c-o vrea măcar o dată, o dată numa’ pe afurisita ceea de farmecfăcătoare!
I-am descântat de supărare ... De mânie ... De dor ... De inimă albastră ... L-am potolit. I-am zis că-i stă norocu-n preajmă. Iară el mi-a dat făgăduială de-ncredere ... Şi de răbdare ...
Puteam să-i zic mai multe şi mai înţelepte. Da’ în al cui folos? Că el nu pricepea! El era rob-de-dor. Şi rob-de-vis. Bine îl mai prinsese-Alonda! Ohoho!

TROM
Multe nu-mi amintesc despre primele vise. Le-aş fi uitat cu totu’, de n-ar fi fost muierea aia frumoasă cum n-am mai pomenit! Iar vorbele de la zicea ... Ei, am chitit că-s născociri din mintea mea de puşti cu dor de fapte mari!
Da’ când Tarr a găsit străinu’, omu’ ăla de era întocmai cum îmi povestise ea ... Atuncea chiar, luminăţia ta, am priceput că visele fuseseră chiar vise-purtătoare, de-alea de-aduc, de cine ştie unde, gânduri mânate-n lume de vreun farmec, ori numa’ de vreun suflet de-l încrâncenat. Şi, cum am priceput c Alonda vieţuia aievea, că era făcută din oase, carne şi sânge, dorinţa ei a şi prins să nsemne, pentru mine, poruncă de-mplinit, oricare-ar fi fost preţu’.
Pe urmă, o visam mai des ca Hylm. Ba o vedeam şi-n nopţile când n-aveam somn, când îmi lăsam privirea să colinde printre stele pân’ ce pica pe una mică şi puţin strălucitoare; da’ de la ea nu-mi mai puteam lua ochii! Atuncea mi se-mpăienjenea vederea. Da-mi trecea ’nainte s-apuc să strâng barem din pleoape, ş apoi găseam pe boltă chipu’ Alondei, şi mă nchinam ei, ca ălei mai frumoase şi mai spăimântătoare năluci de i se arătase unui muritor de când îi lumea lume.
Da’ a fost o noapte când Hylm a priceput. A priceput că steluţa aia mă fermecase. Tocma’ voiam să mă smeresc către ea, da’ Hylm m-a înhăţat de chică şi mi-a şters două palme.
- Asta să n-o mai faci, înţelegi? Să n-o mai faci niciodată!
Io m-am scuturat ca smuls din vis, şi el s-a îmbunat şi mi-a zâmbit ca şi cum mi-ar fi fost ruşine.
- Iartă-mă, Trom. Nu se cădea să te lovesc. Că din greşeala mea Alonda te vrăjeşte pe tine. Pentru că i-o trebuia să plec, aşa cum mă povăţuise baba. Să caut o lume de n-are pe boltă steaua aia. Şi socot c aşa aş fi făcut, de nu s-ar fi zdrobit aci nava a mare! Şi asta tot o făcătură de-a Alondei înţeleg c-a fost, şi mă ia frigu’ când mă gândesc ce multă şi rea putere o fi având, de n-a pregetat să deie morţii puzderie de suflete nevinovate! Pe urmă a oftat: Da’ orişicum ar fi, băiete, doru’ de ea tot nu mă lasă!
- Pen’ că-i frumoasă, am zis, convins cum eram că io le pricepeam pe toate. Şi socot că nu fac rău de mă desfăt cu o aşa plăcută nălucire. Doar că nu ştiu de ce o pierz când mă smeresc către ea, că ...
- Ehei, flăcău, mi-a retezat-o el, smerenia-i către Ceru’ Sfânt şi către tăria lui înspre bine, iar semnu’ ei goneşte tot ce-i dinspre rău. Alonda, io ţi-am mai zis, mă urmăreşte cu blestem, iară puterea ei de farmecfăcătoare – trebuie s-o cred! – îi de la narzi, adică îi a mai spurcată!
Ei, luminate domn, la noi, pe Hypko, despre narzi se ştiu puţine. Adică se mai zice şi pe-acolo „luate ar nardu”, ori „amar ca sărutarea narzilor”, ori „narzii să te piaptene”, da’ nici ăi mai bătrâni nu ştiu de unde vin astfel de vorbe. Şi mai spun istorii ciudate învăţătorii tineri, ăia şcoliţi prin lumile-oraş. O dată ne-a povestit ş-al nostru. De’, io n-am priceput aşa, prea bine, da’ mi-a plăcut şi am ţinut câte ceva în minte. Zicea că noi trăim într-un tărâm de-are patru cuprinderi, pen’ că putem merge în lat, în lung şi în înalt, şi-n timp – da-n ăsta numa’ înainte. Şi că-s ş-alte tărâmuri, de au cuprinderi mai puţine, ori mai multe. Zic unii că stau tărâmurile astea unele într-altele, ca foile de ceapă. Da-nvăţătoru’ nostru nu se ia după dânşii, ci după ăia de cred că îs tărâmurile ca frânghiile întinse-alături, făr’ să se-atingă de nu se pune careva să le apropie şi să le-nnoade; nodului ăluia îi zice Poartă, pen’ că prin el se trece de colo dincolo, da’ nu oricare o poate face fără să-şi piardă din putere şi din minte. Acu’, aşa zic învăţaţii. Da’ a citit învăţătoru’ ăl tânăr nişte legende vechi, de zic că narzii pot. Ei vin dintr-un tărâm cu trei cuprinderi (cu lung, înalt şi timp, da’ fără lat) şi se preling la noi ca nişte umbre; nard-umbre le mai zice. Când te ajunge-o umbră de-aia îţi vine-n gură gust de fiere; îi sărutarea nardului, se cheamă că te-ar place ca sălaş. Şi trebuie să fii dibaci ca să te faci scăpat, că blestematu’ ţi se vâră-n trup când pică umbra ta (şi preţ de-o clipă îi destul!) pe umbra lui amăgitoare. Atuncea sufletu’ tău fuge, ca o pată târâtoare, pân’ ce se pierde în tărâmul lor. Că narzii vor să ne ia lumea, aşa cum vor şi farmecfăcători de-ai noştri să se strecoare-n lumile cu cinci cuprinderi! Şi cică îi pericol, la un eon o dată, ca toate să se potrivească-n aşa chip încât vreo poartă dinspre narzi să se deschidă larg – şi ei să dea năvală. Atuncea-i cât se poate de anevoie să fie-opriţi, da-s farmecfăcători cu faimă care trudesc, trecând şi peste somn, doar-doar li s-o dezvălui cum ar putea să-i stăvilească!
Prostii de-a-nvăţătorului! Aşa gândeam io despre toate astea. Da-n urmă a venit Hylm ş-a zis de-o râpă-a amăgirilor, care ar fi acolo, în lumea lui – adică-n lumea asta, luminate domn! Cică în râpa asta narzii au poartă. Şi se tot opintesc, şi, când şi când, o ntredeschid. Ş-au unii legământ cu ei, de le primesc puterea. Iară Alonda îi ăl mai tare cu narzii-mbârligată! Da’ el, Hylm, nu ştiuse, bietu’! Şi ea-l prinsese-n mreje rău! Adică îl prinsese bine! Ş-a vrut să-l deie narzilor plocon. Da’ l-a scăpat Ubru-Cu-Du-Bru, o pocitanie, un năpârstoc cu patru capete, de-i măscăriciu’ Ubarului de pe la ei. Vreau să zic, al Ubarului de te a chemat încoace pe luminăţia ta.
Da-n ciuda ăstora, el, Hylm, o mai iubea! Io socoteam că bine face, că ea era ca o minune, ş-aş fi iubit-o io, de nu mi aş fi tot zis că Hylm mă ţine de frate – şi de n-aş fi ştiut că ea îl vrea pe el.
Pe partea ailaltă, Alonda-mi lămurea, în vise, că Ubru-Cu-Du-Bru ăla-nşirase vorbe găunoase ca să-i despartă. Că era pocitu’, de, gelos. Tot Patru-Capete legase farmec rău, de i se năzărea lu’ Hylm că săvârşise, ispitit de-Alonda, câte toate grozăvii mi-a povestit. Iar aia de-l zgornise pe Hylm să plece-n lume menestrel era de-acu’ bătrână şi zăludă, încurca vrăjile de nu le mai dădeai de cap cât lumea, şi rău şi tot mai rău găseau ăi de-ascultau de spusa ei!
Aşa că io-l povăţuiam pe Hylm:
- Întoarce-te acasă, măi omule nebun!
Da’ el se supăra.
- Nebun eşti tu, flăcău! Eşti rob-de-vis! Ş-afurisit să fiu de nu dau plată vreunui vraci, să te dezlege!
Atuncea mă bosumflam io. Şi încă bine! De ce, adică, voia să-mi fure visu’, să-mi fure zâna mea?
Da’ s-a-ntâmplat, luminăţia ta, ca vremea să se strice. Şapte zile de-a rând a fost tot vifor, şi şapte nopţi la rând nu s-a zărit nici fir de stea.
În nopţile-alea, Alonda mi-a pierit din vise. Mi-au apărut, în loc, trei vrăjitoare. Se chemau Criiseela, Striiba şi Zaarda. Frumoase ar fi fost şi ele, nu zic ba, da’ îmi păreau aşa, amestecate; parc-aveau mai multe chipuri vălmăşite-ntr-unu’.
- Fugi, copile! mă-ndemna Criiseela. Fugi unde nu ajunge lumina stelei ce-o-ncălzeşte pe Alonda! Fugi cu Hylm deodată!
- Alonda-i Cea-care-deschide, îmi lămurea Striiba. Dar Hylm îi e cu trebuinţă; iubirea lui cea oarbă-i desferecătoarea porţii prin care narzii pot veni puhoi!
- Sub narzi, tărâmu’ vostru o să piară! Nu lăsa, copile, ca asta să se săvârşească! se milogea Zaarda.
- Să nu îl laşi pe Hylm să se întoarcă! mă-ndemna iară Criiseela. Să nu se-ntoarcă la Alonda prea din vreme!
- Puterea Alondei o să se istovească, îşi urma Striiba lămurirea. Alonda e legată de lumea porţii, şi haru’ ei de farmecfăcătoare se risipeşte după zece ocoluri date de lumea-ceea stelei sale! Pe urmă îl va aştepta pe Hylm, frumoasă, dar femeie ca oricare, şi îşi vor duce traiu-n bucurii!
- Ai chibzuinţă şi inimă, copile! Nu da tărâmu’ vostru sub talpa narzilor! mă ruga iar Zaarda, cu lacrimile-n glas. Noi îţi aducem jalba trăitorilor în cinci cuprinderi. Murim fără tărâmu’ vostru între noi şi narzi, copile!
De visele-astea n-am suflat către Hylm nici o vorbă. Da-n ziua a opta am căutat un vraci. I-am zis că s rob-de-vis şi i am dat plată din sângele meu – a zecea parte – numa’ să-mi aflu izbăvirea.
Da’ izbăvit am fost şi de-alea trei, şi de Alonda. Şi încă mi-s ş-acu’ din ăi de nu visează!
Da’ în durerea şi nesocotinţa mea de-atuncea, l-am rugat pe Hylm într-o seară:
- Dacă ţi-s prieten, omule, du-mă s-o văd pe-Alonda!
În urmă a fost cumplit! Că Hylm a prins a plânge! Ş-am plâns şi io de mila şi ruşinea lui, că era ditamai namila şi se bocea ca o muiere fără vlagă!
Ei, luminăţia ta, multe-a bâlbâit Hylm printre suspine. Da’ io am priceput numa’ că mă numea oştean de-al răului, trădător vândut Alondei ş-amăgitor de-l mână înspre moarte.
- Io tot îţi mulţumesc, Trom, a zis, mai potolit, dup’ oarece zăbavă. Că acu’ văd că trebuie să plec tot mai departe, întocmai după vorba babei. Departe, hăt, de-Alonda, şi departe şi de tine, măi flăcău!
- Să nu mă laşi de izbelişte, Hylm! Tu, de îmi eşti mai drag ca ăi de-un neam cu mine! Îndelung mi te rog, Hylm, nu-mi da pedeapsa asta!
Aşa m-am milogit. Şi, drept să zic, m-oi fi milogit io şi pen’ că îl simţeam ca pe un frate, da’ mai abitir m-am milogit din spaima că, departe fiind de el, aveam să pierd năluca Alondei pentru totdeauna!
Da’ l-am înduplecat. S-a-nduplecat să mă ia soţ de pribegie, să colindăm îndepărtându-ne de Alonda.
- Să fie cum vrei tu, am zis, că vedeam limpede cum el tot la frumoasa vrăjitoare o să se întoarcă!
Şi duşi am fost. Cu Tarr alăturea. Că el, biet, ne are dragi pe amândoi. Pe amândoi deopotrivă.

MOŞUL
Aşa că, taică, băietanii dormeau. Tineri şi fragezi, da’ sforăiau, ehe! vârtos. De, ca la osteneală.
Io, taică, nu m-am dus în pat. La ce să mă întind degeaba? Io am ieşit la câine, în ogradă. S-a gudurat potaia. Că mă are drag. Da’ n-a avut, sărmanu’, parte să-l bag în seamă. Că io priveam tot după Hylm, să-l văz cum intră peste hoaşcă.
Da’ mânia lui se isprăvise. Că s-a oprit şi a strigat din poartă. Baba, se vede treaba, n-a-ndrăznit să iasă. Numa’ mâţa ei, ceea bălţată, s-a iţit din pod. Şi a stupit înspre străin. Atuncea Hylm a trecut gardu’. Că ţine vrăjitoarea poarta ferecată. Da’ gardu-l are scund şi ştirb, ş-aproape prăvălit.
În uşă, menestrelu’ a mai dat glas. In vreo cinci rânduri. A tot izbit în uşă cu picioru’. Şi-n urmă a răcnit din nou.
Ehe! Au prins să latre câinii primprejur. Pornise şi potaia mea! Megieşilor le-a sărit somnu’. S-au luminat atuncea la fereşti! Ba au ieşit cumetre şi-n ogradă!
Ş-abia apoi a deschis hoaşca. Hylm a intrat şi ... Ş-aiasta a fost tot.
Câini-au muţit. Fereştile-au orbit la loc. Cumetrele-au mai adăstat oleacă. Ehe! Da’ le-a lovit plictisu’. Ş-au plecat.
Io am rămas. Că tot trăgeam nădejde. Nădejde că s-o întâmpla ceva!
Ehe! Da’ menestreli îs bicisnici. Nu ’geaba Hylm nu s-a ales tâlhar!
Ehe! Da’ farmecfăcătoarele-s viclene! Adevăr îi! Baba putea să-ndruge câte-n stele! Numa’ să-şi scape pielea! Pielea ei cea creţurită! Da’ nici n-ar fi minţit dacă-i zicea. Dacă-i zicea ce se-nşira prin sat. Despre căsoaia Ubarului. Ceea săpată-n stâncă. În stânca de la Râpa Amăgirilor!
Că oamenii ... Proşti, de! Da’, taică, ştie Ceru’, poate nu ’geaba proşti! Că toţi vorbeau c-acolo o ţine Ubaru’ pe Alonda. C-o ţine, ehe! lângă narzii ei. Ba se mai povestea, d-aiasta-n mare taină, c-Ubaru’ îşi lăsase umbra peste-un nard. Că era nardu’ cela-n trupu lui acu’. Scorniseră, ehe! că-i nardu’ cela soţ pentru Alonda!
Da’ vezi că,-n adevăr, nu ştia nimeni cine sta-n casa ceea. Ubaru’ se ducea pe-acolo-n pripă. Nu zăbovea mai mult de două ceasuri. Poate trei ... Da’ numa-n miezu’ zilei se ducea! Şi mai intra Ubru-Cu-Du-Bru. Intra, ehe! Că l-am văzut în multe rânduri. Singur io!
Aşa că io mă gândeam la fata ceea. La Alonda ... Şi la Ubar ... Şi la căsoaie ... Şi la Patru-Capete, pocitu’ cela de pitic. Da’ şi la Hylm. La ce-ar să facă el dac-o să-i spună baba ...
Da’ el tocmai atuncea a ieşit. Şi mi-a părut mai gârbov! Şi mergea târşit! Da’ nu i-am desluşit încrâncenare-n umblet! Ş am priceput, ehe! Am priceput că-l ogoise baba. Că-l amăgise în vreun fel cu vorbe de-ale ei! Da’ nu-i zisese. Am priceput că nu-i zisese de căsoaie şi de Ubar.