CU
Da’ nici Alonda n-a uitat cum am vânat-o, pen’ că-n ziua...

UBRU
... ziua ceea când şi Hylm s-a fost pierdut...

CU
... când Ubarului a vrut să-i dăm noi veste, ne-a luat lumina, mie şi lui Du, ca să ne facă să grăbim a i împlini dorinţa.

DU
Ba io zic că ceea fost-a altă răzbunare, că drept ar fi să pomenim înfricoşata taină a nopţii dinainte de cea zi.
A fost atuncea noapte cu luni pline, şi noi, ca trăitori cu frica celor neînţelese, nu dormeam. Şi-aşa, treji fiind, deodată am văzut tuspatru trei muieri. Frumoase foc, de n-ar fi fost cam vălurite, ori cam... neterminate.. aşa..., că trupurile le erau lumină de li se pierdea în strălucirea pală a lunilor din cer, iar feţele li se tot preschimbau, rupându-se ca cele oglindite-n apă despicată.
- Sunt Criiseela, a zis prima. Şi ne-a-ndemnat: Fugi, Patru-Capete! Te du la Râpa Amăgirilor! Acum!
- Sunt Striiba, a grăit a doua, şi ne-a lămurit: Singur tu poţi opri acolo Răul! Noi te-om urma ca să-ţi mai dăm putere, dar musai e să mergi. Să mergi acum!
- Eu sunt Zaarda, a vorbit şi-a treia. Şi ne-a rugat: Vino cu noi! Crede, nu o să ai păreri de rău!
Ubru şi Bru au cam strâmbat din nasuri, cu teamă c-or fi fost furaţi de somn fără s-o ştie şi că aveau să se afunde-n vis. Da’ io şi Cu, noi nu visăm nicicând – şi ne-au crezut că totul se petrecea aievea.
Am mers la râpă. Că noi de narzi nu avem teamă. Pen’ c-umbra noastră aşa pocită îi, încât, cu scârbă, narzi-o ocolesc! Am mers cu cele trei făpturi alături, ele zorindu-ne să ne mişcăm mai iute.
Şi parcă s-au înveselit văzând că-n capu’ râpei adăsta Alonda, îmbujorată, cu ochii fulgerând, şi nveşmântată numa-n păru’ ei. Hylm o privea mai dinspre vale, zbătându-se de parcă i-ar fi fost picioarele ngropate.
- Eşti vrednic să mă ai, îl îmbia Alonda. Probatu-ţi-ai puterea, curajul, neîndurarea! Şi lepădatu-te-ai, din dragoste, de ceia ţie de un sânge! A mai rămas să-ţi verşi şi sângele din trup. Fă-o, precum ţi-am dat povaţă, şi o să fii în stare spre mine să păşeşti!
Râzând, el şi-a smuls paloşul din teacă. A râs atunci şi-Alonda. Şi, cum râdea, a prins să urce-n juru i zid de neguri. Pân’ ce-a cuprins-o-n el! Ea, albă, se zărea acolo ca o poartă!
Grăbit, Hylm şi-a crestat încheietura unei mâini. Sângele s-a prelins şi a atins ţărâna, iar el şi-a şi putut sălta piciorul stâng.
- Strigă-l, ne-a îndemnat Criiseela. Cheamă-l pe nume, Ubru-Cu-Du-Bru! Acum!
- Noi nu avem asupra lui putere, ne-a lămurit, grăbită, Striiba. Că s-a lăsat cuprins de farmec rău!
- Strigă-l, piticule! s-a milogit Zaarda. ’Nainte s-o ia-n braţe, strigă-l! Hai!
- Hylm-ylm-ylm-ylm! am zbierat atuncea, din patru guri deodată. El, care,-n astă vreme, crestându-şi mâna ceealaltă, îşi slobozise şi piciorul drept şi alerga spre fată, pe loc a-nmărmurit. Şi a urlat a moarte.
- Acuma vede, a şoptit Striiba. O vede pe Alonda aşa cum o vezi tu!
Alonda, ei, Alonda, ea nu mai era ea! În zidul cel de beznă, era conturu’ ei ca o fereastră – de desluşeam prin ea alai înfricoşat, de umbre fără chip! Deschide-ţi ochii minţii, nobile domn, şi vezi cum e să se desprindă umbrele de pe pereţi şi s-o porneasc-aşa, late şi lungi, da’ într-atâta de subţiri că zic că nu-s deloc!
-Nard-umbre! a ţipat Hylm. Ce vrei să faci, smintito, muiere făr’ de lege?!
Şi, zvârrr!, şi-a aruncat paloşu’ către ea.
S-a auzit îndat-un horcăit grozav, de parcă mii de muritori şi-ar fi dat duhu’ în clipita ceea! Şi zidul cel de neguri a pierit ca norii-mprăştiaţi de vijelie.
Alonda, iarăşi ceea de-o ştiam, da-nsângerată toată, s-a repezit la Hylm atât de iute că noi n-am mai strigat, nici el nu s-a ferit. Da’ vrăjitoarea numa’ l-a sărutat pe buze.
- Aiasta ca să te păzească. Şi să-ţi facă dor, a zis şi a fugit.
Hylm a rămas prostit, privindu-şi mâinile din care sângerarea i se-oprise. Apoi a prins s-alege după ea.
Noi ne-am uitat în jur. Ne aflam singuri. Că cele trei făpturi plecaseră fără să dea de veste.
Şi, călcând peste spaimă, am luat urma lui Hylm, curioşi să ştim ce s-o mai întâmpla. El ne-a simţit şi ne-a chemat din mână şi din gură.
- Vino, piticule! Că mă cam pişcă frica de-a mă mai pomeni singur cu ea, da’ nu mă-ndur nici să o fac scăpată!
Aşa că ne-am grăbit, ca să n-o pierdem. Şi am ajuns-o în poiana ceea, de îşi avea coliba-n ea. Noi am rămas la margini, pitiţi dup-un copac. Hylm a făcut mai mult cu vreo cinci paşi, da’ s-a ascuns şi el când păduraru’, ta-su Alondei, a ieşit în prag.
- Cine te-a ciopârţit, uşarnico? Ş-aci ce-mi caţi? Te ştii pe moarte şi-ai venit să-ţi lepezi hoitu-n casa mea?
Da’ ea a râs. Frumos, cum totdeauna râdea ea!
- N-am drept să mor, pentru că-mi stă-n puteri să-mi cârpesc viaţa! Ştiu petec pe potrivă, adică viaţa ta, că doară ţi-s de-o carne şi de-un sânge!
Aşa a zis, nobile domn, afurisita! Şi, năpustindu-se asupră-i, l-a strâns în braţe cum te strânge uku’ când vrea să te lipsească de suflarea ta!
Noi am fugit îndată, potopiţi de groază! Ne sfârâiau călcâiele, o jur! Da’ mă mai jur că Hylm ne-a prins şi ne-a-ntrecut, şi c-am băgat de seamă noi tuspatru că păru’ îi albise fir de fir şi că mult rău îşi mai făcuse cuib în ochii lui, ceia de fără să ne vadă ne-au privit!
Şi, încă crede-mă, acum întâia oară pomenim aiestea toate, şi mult mă tem că-s vorbe de scump le vom plăti, că tare mă-ndoiesc c-Alonda-i dusă făr’ de-ntors!

BRU
Aş! Io aş zice c-am plătit destul în cel amar de ani cât i-am cărat merinde în sălaş! Că noi de cum intram, ea ne lua ochii. Şi ne zicea cu vocea ceea a ei, de-ai fi jurat că nu putea grăi de rău:
- Deschideţi minţile, măi Patru-Căpăţâni, şi lasă-mi-le fără-mpotrivire, că nu pentru vreo toană mi-s trebuitoare! Şi, de-oi avea izbândă, nu te-oi lăsa uitării. Da’ orb te pot lăsa de nu mi te supui!
Noi ce aveam a face? Ne străduiam spre a ne goni oricare gând, şi-n urmă ne potopea neştirea. Şi ne veneam în minţi după o vreme de n-o ştiam cât o fi fost. Eram ca storşi de orice fir de vlagă, da’ vedeam, şi o tuleam îndată, cu mers împleticit, pocnindu-ne adesea capetele-ntre ele.
Da’ uneori, în nopţile de-urmau, io eram pradă viselor în care mă simţeam, aşa deodată, una cu Ubru, Cu şi Du. Aiasta nu era de rău, că vezi, nobile domn, aşa-s aleşii lumii noastre. Ceia, orişicâte capete ar avea, pot oricând să îşi facă mintea una! Da’ noi am fost furaţi din lumea ceea, de către lotri făcători şi vânzători de robi, când încă n-aveam ani destui pentru a-ncerca deprinderea acestei taine. Iată de ce, cu osebire, îi blestemăm pe lotrii ceia necurmat!
Da’ vezi că visu’ se-nrăia, pen’ că, nu prea ştiu cum, tuspatru noi eram şi cu Alonda una, şi ea ne poruncea să repetăm scorneli de-a ei, zvârlindu-le-n înalt cu dinadinsu’. Erau ca raze de-mi fugeau din cap, făcându-mă să urlu de amarnică durere şi, ca un fulger, se topeau în soare. Acolo renăşteau, da’ înmulţite, şi se zvârleau în ploaie pe ceru’ de-l vedeam, în plină zi, împestriţat cu stele. Iară durerea mea a se înteţea şi io zbieram, gonind şi somnul meu şi pe-al aistor trei frăţâni de trup.
Întru aceasta ne-am dus la Baba Hâda, plângându-ne că io anume îs rob-de-vis, şi milogindu-ne de un leac. Că plată a-i aduce n-aveam ce. Da’ vezi că ne-am temut să pomenim de-Alonda şi hoaşca afurisită a priceput c-aveam ceva de-ascuns. Şi adevărul ni l-a smuls cu meşteşug, zicând că nu ne poate alina de nu cunoaşte totu’. Iară în urmă a râs, numindu-mă pe mine vinovat că nu-mi pierd destul mintea atuncea când Alonda mi-o cere pentru ea, aşa că îmi rămâne pe undeva, mai prin afunduri, o parte-a celor de le fac când îs robit. Da’ s-a milit băboiul şi mi-a dat fiertură de s-o picur în urechi şi-n ochi în pragul nopţilor de mi le ştiu cu cântec. Şi-aşa am fost scăpaţi de-un chin.

UBRU
Da’ io vroiam, nobile domn, a-ţi spune despre ziua când Hylm s-a-ntors şi-Ubaru’ n-a văzut că-i el anume printre menestreli.
Io-ntâi m-am veselit că-l văz, că-i teafăr, că n-a uitat de noi. Da’ poznă îmi părea c-Alonda c-o noapte mai devreme venise în castel!
Şi, într-un acelaşi gând cu fraţii mei, cu-ngrijorare am grăit către Ubar, da’ el ne-a izgonit cu uitătură rea şi n-am avut a face alta decât să aşteptăm, cu ochi-n şapte, gata fiind ori s-o ştergem, ori să dăm vreo mână-ntr-ajutor, de n-ar fi fost primejdia prea grea.
Şi, ce să vezi, la nici un ceas, stăpâna noastră, Loena, mireasa, de! nebună, a fugit. Da’ iute au găsit-o şi-a apărut, spăsită, cu Maud lângă ea şi gărzile-mprejur. Şi nimeni nu l-a ruşinat pe-Ubar când a mbrăcat în vorbe mincinoase rătăcirea ei!
Pe urm-au dus-o s-o gătească, cum îi legea, vreme în care grosu’ oaspeţilor a fost călăuzit în Sala-Mare-a-Zaiafetului, cu menestreli-n mijloc; şi i-au poftit s-asculte snoave şi cântări pe săturate!
Eram şi noi acolo, tupilaţi printre picioare. Eram acolo când Alonda a intrat, şi-am auzit cum toţi ca unu’ s-au minunat de nelumeasca-i frumuseţe! Ubaru’ însă le-a cerut tăcerea şi, fericit de nu îşi mai găsea în pielea-i loc, le-a spus că-n scurtă vreme Alonda soaţă avea să-i fie, şi-a poruncit un cânt spre cinstea ei.
Da’ ghiers a dat un singur menestrel, cela mai firav; iar Hylm şi flăcăuaşu’ mai voinic cătau către Alonda cu ochi căscaţi şi buze strânse – de păreau cusute!
Ea, vicleană, le-a zâmbit anume lor, cu faţa-i toată. Şi-n vreme ce Ubaru’ strângea mâini şi mulţumea pentru urări de bine, Alonda mi s-a fofilat, ieşind cu menestreli-n urma sa.
Noi, după ei! Da’ vrut-a nenorocu’ să ne zărească doi-trei puştani de ne-au oprit cu sila, pentru joacă. Că nu puteam să nu le facem voia, c-ar fi ieşit cu mare tămbălău.
Da’ menestreli nu au zăbovit prea mult pe-afară! Ş-Alonda s-a-nturnat şi ea ’nainte să sosească vestitorii mirelui, de i-am primit cu toţii cu urale.
Pe Maud l-am întâmpinat cu plecăciuni! Că mândru mai era aşa împodobit cu zale lucitoare, coif cu stea şi paloş greu, cum numai un Ubar poate purta!
El a strigat, aşa cum zice legea:
- Aştept mireasa mea! Nu-mi puneţi răbdarea la-ncercare!
Atuncea menestrelii au ciupit de strune. Şi purtătoarele miresei, toate doar fecioare, trecut-au printre noi cu pas şăgalnic. O purtau pe Loena, strâns înfăşurată într-o frânghie albă, de mătase, de stătea în juru-i colac lângă colac, din gât şi până-n glezne. O aduceau pe braţe spre a o-nfăţişa părintelui, ce-n ziua ceea şi o scotea din grijă.
Ubaru’ şi-a umplut cu aer pieptu’ şi, sumeţindu-se, a glăsuit:
- Eu, tată al acestei fiinţe slabe, astăzi ţi-o-ncredinţez legată fedeleş, spre-a şti că-ţi dăruiesc asupra ei putere nesmintită – iar ea spre a pricepe că roabă-ţi este ţie! Eu zic să fiţi...
- Nu zice! s-a auzit o voce. Ş-Ubaru’ a muţit, ca fermecat.
Toţi ochii s-au întors spre locu’ celui glas. Apoi s-a tras mulţimea-n două lături. Iar, printre oaspeţi, Baba Hâda, în sacu’ ei pestriţ, s-a îndreptat, trufaşă, către Ubar.
- Ţii minte, Ubar Budd, că te-ai jurat să-mi dai, când io oi vrea, întocmai ce ţi-oi cere? Îi astăzi ziua plăţii – şi plata-i fiica ta!

TROM
De bună seamă, Hylm mi-a povestit. Io asta n-o ascund, luminăţia ta! Mi-a povestit de noaptea aia când, de spaima Alondei, chica i-a albit. Şi încă mi-a mai spus de alte nopţi, douăşpe să fi fost, de şi-a ucis în fiecare, pentru o toană-a ei, câte un frate.
Că-ntru-nceput el i-a stârnit, vorbind mereu de mult prea multa Alondei frumuseţe. Pân’ ce le-a căzut dragă tuturor! Şi tuturora ea le-a dat, pe rând, prilej ca să socoată că pentru ei ar fi, în inima-i, ceva.
- Mi-e pieptu’ plin de dor pentru voi toţi, şi n-aş putea s-aleg, numa’ pe unu’. De-ar fi douăşpe morţi şi unu’ singur viu – atuncea aş putea să jur că îl doresc pe cela. Altminteri, mai bine mă văz lângă Ubaru’ Budd, ca ţiitoare, decât să fiu silită a alege între voi!
Aşa le-a zis, în parte, tuturor. Şi toţi au hotărât s-ucidă sau să moară pentru ea.
- La iazu’ mic să vă luptaţi, le-a spus. Că fi-va Copăiţa, pentru cei ucişi, plăcut mormânt!
Au ascultat-o, pen’ că toţi ţineau poruncă vorba ei. Tot ea a spus care să lupte mai întâi. Hylm şi Alyk, iar, după patru zile, biruitoru’ să se-nfrunte cu Kylym.
Hylm a ucis. A tot ucis mereu. Şi, fără lacrimi, a azvârlit în iaz hoit după hoit, nesocotind că legea ăstei lumi, pe care vieţuiţi, statorniceşte morţilor odihna în pământ.
Ei da, de astea Hylm mi-a tot istorisit. Da’ cum era să-l cred, când, noaptea-n vis, Alonda-mi desluşea că Hylm îi rob-de-farmec şi toate de le crede adevăr îs năluciri?
Da-n pribegia noastră, după ce ne-am rupt de Hypko, lumea mea, s-a întâmplat să poposim pe-o lume-oraş. N-am rămas mult, că ăia ne ţineau de cerşetori. Că ei de menestreli n-au trebuinţă, pen’ c-au cutii de cântă şi vorbesc. Şi cică n-ar avea în ele farmec – că ăia îi hulesc pe farmecfăcători – că-s aparate, şi oricine are dreptu’ şi priceperea de-a-şi meşteri aşa ceva. Acolo Hylm s-a înfuriat şi-a pus pe-un prinde-vorbă, ia, cutiuţa asta cât unghia, de-o ţin mereu la gât, istoria lui toată; şi m-a legat cu jurământ s-o port asupra mea pân’ ce voi fi încredinţat că-i numai adevăr.
Aşa că io ţi-o dăruiesc, luminăţia ta, că, după toate câte am văzut aici, loc de-ndoială-n suflet nu mai am!
Da’ Hylm prinsese a se-ndoi de mintea lui. Că inima nu îl lăsa să fugă-n ăle depărtări, und’ să nu se zărească steaua de-i era Alondei soare, iar teama îl oprea să se întoarc-aici, în lumea asta unde ea trăia. Iar io găseam prilej de a-l întărâta:
- Întoarce-te, Hylm frate, în lumea ta! C-orice bărbat adevărat te-ar râde de-ar afla c-ai frică de-o muiere şi c-ai fugit de ea! Să mergem la Alonda, Hylm, c-aşa nevârstnic cum mă vezi, mă prind să mi te apăr io de ea!
Da’ el tăcea şi-şi tot scuipa în sân, ca să nu-l prindă ispita ăstor vorbe. Dintr-asta mult am fost mirat când, într-o bună zi, a zis:
- Mi-e dor de lumea mea! Pornesc chiar azi. Am ştire că un bogătan îşi mână nava-sălaş chiar într acolo.
N-am întrebat nimic, că tare mă temeam că, iscodindu-l, era primejdie să-şi schimbe gându’ ăl bun. Da’ am chitit c-o fi primit cuvânt în vis. Că, de când mie visele-mi pieriseră cu totu’, el începuse a visa mai abitir. Şi să vezi ciudăţenie, luminăţia ta, nu se găsise nici un farmecfăcător să aibă pentru robia lui de vis vreun leac.
Aşa că am plecat în mare grabă. Da’ să nu crezi că am venit de-a dreptu-ncoace! Ci mult am colindat, tot ocolind acest meleag cu dinadinsu’. Da’ drumu’ faimei nu ni l-am cercetat şi, aflând de noi acest Ubar, cu multă stăruinţă ne-a poftit la nunta fiicei sale.
Noi am sosit aci încă-n ajun, şi peste noapte-am mas la un moşneag. Acolo osteneala m-a trântit la somn; Tarr a păţit aşişderi. Da’ Hylm a rămas treaz, cu moşu’ la taifas. Ş-am priceput, din vorbele scăpate-a doua zi, că ar fi dat şi pe la Baba Hâda, farmecfăcătoarea de o pomenea ades!
În ziua aia Hylm a fost zgârcit la grai. Ba chiar, când ne-ospătam la cuhnii şi ne-am pomenit cu frumuşica fată de Ubar holbându-se la noi, Hylm, făr’ să zică pâs, i-a dat ăl talisman cu care io-l ştiam mereu la gât. Da-i drept că ăl oscior nu mai cântase niciodată aşa, ca ăle păsări de le ziceţi sortitoare. Şi fata nu-ş’ cum a făcut de l-a scăpat, şi ăla s-a rostogolit, da’ tot cântând, iar ea, nebună, s-a pornit s-alerge-n urma lui cu fusta suflecată.
- Ce-i asta? s-a mirat frăţâne-miu, da’ io nu prea ştiam a-l lămuri şi m-am uitat la Hylm. El a săltat din umeri, a neştire, da’ ochii îi zâmbeau aşa, senini cum nu i-i cunoscusem, de parcă sufletu’ de-o stâncă i s-ar fi uşurat!
Asta a fost, în ziua aia, ciudăţenia dintâi. Mai spre amiaz-am auzit şi noi c-ar fi fugit mireasa, după obicei, şi, într-aceleaşi datini, o adusese mirele-napoi, cu gărzile-mprejur.
Atuncea i s-a dezlegat limba lui Hylm:
- Nu-i curat lucru, măi flăcăi, s-o ştiţi! Asemeni obicei nu-i nici în vis pe-aci!
Da’ nu părea să aibă pentru asta ceva griji, aşa că ne-am pornit la cântec şi la snoave, mult mulţumiţi c-aşa grămezi de oaspeţi ne ascultau cu bucurie mare!
Uimirea a mai grozavă a fost nu peste mult, când a intrat Alonda! Io am muţit întâi, pen’ că era frumoasă mult peste a din vis, ş-am priceput cât de mult dor de chipu’ ei se grămădise-n mine în anii ăi de când mi-era somnu’ pustiu. Pe urmă a muţit şi Hylm, da’ lui i s-a pierdut şi roşu’ din obraji.
Apoi a prins să glăsuiasc-Ubaru, şi am crezut c-urechile mă mint atuncea când a zis că o să-i fie Alonda, lui, soaţă după lege!
Cred că păream cam tâmpi, io şi cu Hylm, după asemeni veste. Iar Tarr căta, sărmanu’, năucit spre noi.
Da’, luminate domn, s-au schimbat toate când ea, minunea aia vie, cu ochi-n ochii noştri, a zâmbit.
- Rămâi aici şi cântă, i-am spus lui Tarr, în şoaptă apăsată, şi, grabnic, m-am strecurat spre ea cu Hylm deodată, că mă-mboldea ceva să îi vorbesc, şi s-o ating...
Nu ştiu cum de-am ieşit toţi trei de-acolo fără să ne întrebe vreun curios ceva! Ei, doar Ubru-Cu-Du-Bru, pocitura aia, ne urmărea cu toţi ăi opt ochi lacomi, şi poate c-ar fi luat-o după noi de nu s-ar fi iţit în jurul lui trei plozi cu chef de pozne. Da’ cred că tot Alonda a aruncat vreun farmec, de ne-am putut mişca aşa nestingheriţi!
Când ne-am văzut scăpaţi de-ochi şi urechi străine, Hylm şi-a lăsat pe umerii Alondei mâinile amândouă, şi, cu privirea într-a ei, a întrebat:
- De ce?
- Io te întreb de ce, a-ntors-o ea. De ce chemi adevăr o nălucire? De ce-ai crezut aievea ce-ai desluşit la Râpa Amăgirilor, când m-ai trădat?
- Da’ fraţii mei, de i-am ucis de dragu’ tău, cu mâna-aiasta? Da’ tată-tău, de l-ai zdrobit cu ceea putere blestemată-a ta? Tot amăgiri aiestea toate? Cutezi a-mi spune că-i aşa?
- Cutez! s-a sumeţit Alonda. Căzut-ai pradă Râpei, şi farmecelor ei!
- Altă dovadă în afar’ de vorbe poţi să dai?
Alonda a surâs.
- De bună seamă. Ai drept s-o afli de te-ncrezi în mine şi-mi intri în sălaş în noaptea aiasta, îndată ce pe-aci va fi chefu’ stricat.
- Stricat?! Cine să-l strice?! m-am uimit.
- Da’ nunta ta c-Ubaru’? a întrebat-o Hylm, şi era a dat deoparte nedumerirea mea.
- E vorbă-n vânt, da’ fără vorba aiasta n-aş fi fost aici, printre obraze-alese, spre a-ţi putea vorbi făr’ a mă teme de mânia ta!
Hylm a oftat.
- Să fie cum zici tu! Sălaşu’ und’ mai ţi-i?
- De-aiasta n-avea grijă, că s-o găsi cin’ să-ţi îndrume paşii. Poate chiar Ubru-Cu-Du-Bru, prieten vechi de-al tău! Iară aist copil, de-i mulţumesc acu’ că fostu-mi-a de mare ajutor (şi când a zis-o p-asta mi-a strâns mâna-ntr-a ei), va fi binevenit a te-nsoţi!
Cu astea şi cu ăl zâmbet de mă umplea de har, ne-a părăsit, grăbită de-a se-ntoarce-n sânul puhoiului de oaspeţi zgomotoşi. Întorşi am fost şi noi alăturea de Tarr şi, făr-a-l dumiri asupra lipsei noastre, ne-am pus struna şi glasu’ în slujba veseliei de se tot înteţea.

BABA HÂDA
Ce au mai înlemnit cu toţii! Ohoho! Şi Ubar, şi Maud, şi menestreli, şi Ubru-Cu-Du-Bru, şi oaspeţi, şi...
Da’ am încremenit şi io, când am văzut c-Alonda îmi zâmbeşte! Şi-am priceput că ceilalţi nu se mpietriseră numai din uluiala vorbelor de le zisesem, ci, mai cu seamă, fiindcă ea, Alonda, pusese asupră-le farmec înfricoşat.
- Io, babo, mi-a grăit ea, numai miere, vreu să te-ajut, dacă te legi să nu mi te aşezi de-a curmeziş. Pen’ că nu uit că, într-o noapte, mi-ai dat imbold să desluşesc cine îs io şi care îmi e rostu’. Ştii c-aş putea să nu-ţi dau pace acu’, când vrei tu să rupi nunta! Da’ n-aş avea folos de răul tău. Mi-ar fi mai cu priinţă, ca şi ţie, să facem chiar un târg de-a nu ne pune beţe-n roate. Şi încă, babo, ţine minte, îţi dau făgăduinţă că, ţie anume, izbânda mea va să-ţi aducă noi şi mari puteri.
Multe-am pus io în cumpănă atuncea. Multe, ohoho! Cele nenorociri de le ştiam sortite a veni când poarta dinspre narzi se va deschide; juruinţa de ajutor făcuta către Hylm; cele puteri cu care mă-mbia Alonda, că desluşit simţeam că ea nu zvârle vorbe-n vânt; trânta de o dusesem, amar de ani, cu moartea, tot aşteptând să aflu copila jinduită, ceea de îmi era acolo, şi încă dornică să-nceapă viaţă ca a mea!
La gându’ aista mi-am lăsat privirea să se ducă către ea, către Loena. Fata era-nlemnită, da’ ochii i avea vii şi, io nu-ş’ cum, de la distanţa ceea, am desluşit în ochii ei vârtej de feţe-nvălmăşite, aşa cum îs nălucile de vin de prin tărâmuri bănuite a avea cuprinderi multe – cinci, ori şase, ori Ceru’ ştie câte!
Ce m-am mai uşurat în clipa ceea! Ohoho! Şi-am priceput că lupta între Alonda şi cei ce împotriva ei aveau s-o facă pe Loena armă, io nu-nsemnam nimic – şi, orice-aş fi făgăduit, pe nimeni n-ajuta. Greşea Alonda făcându-şi târg cu mine! Da’ nu eram năroadă să-i zic ce rău greşea! Aşa că m-am jurat să n-am amestec în cele de urzea! Şi am ştiu că-n felu’ aista vrăjmaşii ei aveau dovadă c-am priceput că-i înfruntarea lor cu mult deasupra mea.

TARR
Când baba aia hâdă a cerut mireasa pentru ea, ochii Ubarului s-au bulbucat şi chipu’ i s-a înverzit în graba mare. Şi-a dat din buze făr’ să scoată grai!
Mirele a răcnit şi-a tras din teacă paloşu’ cu mâinile-amândouă. Şi-avea în colţul gurii spume când s-a repezit cu el la babă! Geaba Ubru-Cu-Du-Bru i-a sărit în spate ca să-l ţină-n loc, că el, cu sete, i-a lovit hoaştei grumazu’. Da’ capu’ ei nu a căzut! Ci paloşu’ s-a rupt în două, din care una a sunat a bocet, rostogolită pe podea.
Şi cineva a chicotit. Ca un copil prea bucuros de-o şotie de-a izbutit-o. Era mireasa, nu ştiu cum scăpată de funia de-o-ncolăcea! Stătea-n picioare, goală, în mijlocu’ fecioarelor de o purtaseră, şi alea se holbau la ea cu gurile căscate!
Era frumoasă, luminăţia ta, de îţi tăia suflarea! Da’ n-am avut noi, ăi de-acolo, parte să ne bucurăm prea mult de-a o vedea aşa; c-a dat din mâini de parcă ar fi tras pe ea un strai, şi-ndată a apărut înveşmântată-n sac pestriţ, ca baba de-o cerea.
- Eu, tată al acestei fiinţe, a gemut Ubaru’, rostogolindu-şi ochii de ziceai că minţile îi rătăcesc departe, astăzi ţi-o-ncredinţez, babă haină, spre-a nu purta păcatul jurământului călcat – şi spre-a se face după voia ei, a unei fiice care de glasul sângelui îşi bate joc!
În urmă, nimeni n-a mai zis nimic şi nimeni n-a mişcat. Numa’ Loena a venit la Maud, s-a înălţat pe vârfuri şi l-a sărutat pe amândoi obrajii.
- Asta să-ţi fie de-ocrotire, a grăit ea, ţie, cel ce-ai avut în pat, chiar peste voia ei, o farmecfăcătoare!
Printre oaspeţi a trecut un murmur, a spaimă şi-a mirare. Loena a cătat spre ei – spre noi – cu ochi triumfători (io m-am simţit un vierme când şi i-a pus pe mine), şi-a fost o clipă lungă când şi i-a pironit într-ai Alondei, muierea aia frumoasă peste poate, spre-a cărei preaslăvire Ubaru’ ne pusese să cântăm.
A fost atuncea ceva de m-a-ngrozit; parcă în juru’ meu se-nfruntau demoni în care furia dăduse-n clocot, ş-oricare dintre ei m-ar fi putut zdrobi, în treacăt, făr’ ca măcar să bage de seamă ce-a făcut!
Când mi-am venit în fire, Alonda îl trăgea pe Maud către-Ubar şi el se lăsa dus.
- Cere-i să-şi facă, de dragu’ tău, păcat, să-şi ia făgăduiala dată babei înapoi!
L-a apăsat de umeri, ca să se plece în faţa Ubarului, şi Maud a căzut într-un genunchi. Da’ nu a spus nimic!
- Noi am făcut un târg, a rostit baba, părând că îi vorbeşte gura fără ea. Apoi, văzând-o pe Loena pornind-o către uşă, a ridicat din umeri şi i-a păşit în urmă. Iar oaspeţii, c-ochi mari şi buze strânse, călcau grăbiţi în lături, ca să le facă loc.
Atunci Alonda s-a întors spre Hylm. Avea lacrimi în ochi şi faţa-i strălucea.
- Acu’ ori niciodată, dacă mă vrei, să vii!
Şi a plecat şi ea, cu Hylm de mână. Iară frăţâne-meu a luat-o după ei, ca tras cu aţa, cum făcuse şi nainte.
Şi lor le-au croit oaspeţii potecă, ca vrăjiţi. Şi nimeni n-a clintit atuncea când Ubaru’ s-a prăvălit pe dalele de piatră, suspinând.
Abia într-un târziu s-a strecurat spre el Ubru-Cu-Du-Bru şi s-a străduit să îl ridice şi să îl proptească. Şi io am socotit că se cuvine să-l ajut, şi asta am făcut în vreme ce ăilalţi, cu Maud între ei, se buluceau în ghionţi, porniţi s-o şteargă-n mare grabă.

MOŞUL
Se şi lăţise vestea-n sat! Se-aflase că e poznă la castel! Că s-a smintit mireasa şi-a fugit. C-a hăituit o mirele şi-a dus-o înapoi.
Da’ io nu m-am mirat. N-aveam la ce. Că l-a aşa uniri nelegiuite Ceru’ pune piedici!
Ehe! Da’ către seară s-a zvonit că hoaşca, Hâda, luase drumu-nspre castel. Şi singur io, ehe!, am priceput. Am priceput că va să fie lucru’ necurat!
Şi-am mas în poartă. Cu câinele de-urla. Urla, ehe!, la cele luni. Rotunde toate trei!
Şi-n cea lumină, le-am văzut. De hăt!, departe. Cu ochi aiştia ai mei, bătrâni. Erau vârâte fiecare în câte-un sac pestriţ. Şi ceea de pe urmă era hoaşca, fir-ar neamu’ ei afurisit! Iar ceealaltă-mi părea fragedă şi zveltă. Da’, după umblet, îmi părea străină. Că, singur io, de-atâta stat în poartă, cunosc – ehe!, şi încă bine, taică – cunosc cum umblă, în satu’ aista, orişicare!
Când s-au mai apropiat, am desluşit că era femeiuşcă proaspăt împlinită. Şi frumuşică foc! Da’ tot n o cunoşteam.
- Ştiu cine eşti şi am a-ţi spune-o vorbă, mi-a zis, înfiptă, adăstând în faţa mea.
Da’ io eram cu ochii după hoaşcă. Ceea nu s-a oprit. Mergea cu ochi-n jos. Ehe! Aşa n-o mai văzusem. Niciodată. Ş-aşa a mers până-n cocioaba ei.
- Eu sunt Loena, a zis fata. Moşule, pricepi?
Păi pricepusem, ehe! Adică de ce nu? Că toţi ştiam că îi Loena numele odraslei de Ubar. E, de văzut, niciunu’ n-o văzusem. C-aşa îi legea. Să şadă fetele de neam pitite-n casa părintească pân’ la măritiş.
Şi nici n-aveam a mă uimi că era-n strai pestriţ. Că io-i spusesem, singur io, lu’ Maud, frăţân-su cela prost de-ndrăgostit, că fata are-n ea ceva puteri. Ghicisem io, ehe!, ce pui de farmecfăcătoare îmi era!
Da’ m-am uimit când am privit-o-n ochi! Că în lumina lor juca ceva! Nişte făpturi cu chipu’ vălurit!
Ehe!, până să prind io grai, ea m-a şi luat deasupra coatelor şi m-a cam zgâlţâit.
- Moşule, simt că ştii poveşti! Pe toate cele despre narzi şi poarta lor! Aşa că eu te leg să mergi înspre castel! În drum vei da de Maud, şi eşti dator să-l duci la Râpa Amăgirilor, în cel sălaş săpat de tata! C acolo e Alonda! Şi ea deschide Poarta! Dar e adevărat că poate fi închisă! Aşa cum spun acele vorbe de demult! Pe Maud o să-l faci să o închidă, că el e mult ascultător de vorba ta!
Ehe! Ştiam! Ştiam io câte toate! Şi mă bătuse-n dese rânduri gându’ c-o fi în ele niscai brumă de adevăr! Ş-am priceput, ehe!, atuncea ce era cu-Alonda, cu Hylm – şi ce se alese de ceia fraţi ai lui!
Numa’ c-ar fi putut şi ea, Loena, să-nchidă Poarta ceea. Şi io. Şi-oricine nu ţinea la viaţa lui!
- Ba nu! a zis. Ehe! Parcă-mi ştiuse vorbele de n-apucasem să rostesc! Eu nu pot, moşule, fiindcă-s aici, cu mine, Ei. – Şi-a închis ochii, coperind cele plăsmuiri de înotau în apa lor albastră. – Iar ei şi-au istovit puterea de-a merge-n pragu’ Porţii în acest eon!
- Da’ io..., am dat să spun.
- Nu, moşule. Că dumitale anii ţi-au şters vlaga, şi o asemeni faptă ţi-ar aduce pieirea fără rost. Maud e tânăr şi-n putere. Şi eu l-am sărutat, dându-i tăria mea – şi-a Lor!
- Da’, el...
- Lui, moşule, aşa i-o fi mai bine. Că el nu-şi ştie locul printre oameni dacă pe mine nu mă poate avea! Aşa că, moşule, grăbeşte-te să faci cum ţi-am cerut! Că, de dai greş, blestemul meu e să nu poţi muri!

TROM
Totu’ părea un vis. Mă luasem după ei fără să ştiu de o fi fost aşa ceva după cuviinţă. C-Alonda mă poftise mai devreme a veni cu Hylm, da-nţelegeam c-acu’ ceva era schimbat. Da’ ei nu m-au gonit! Şi cred, nobile domn, că nici nu mă vedeau!
Aşa că am intrat şi io-n sălaşu’ ei. De basm sălaş, luminăţia ta! Tot după ei, m-am dus şi la Alonda în iatac!
- Io vreau dovada! i-a zis Hylm. Dovada de-ai promis!
Ea a surâs – şi ochii ei făgăduiau orice! Pe urmă, cu gesturi repezite, şi-a sfâşiat veşmântu’.
- Dovada aiasta are pentru tine preţ?
El s-a-ncleştat cu mâinile de-un jilţ. Şi-a prins a tremura. Da’ io, râzând prosteşte, am pornit, cu braţele deschise, către ea.
Hylm m-a zărit şi m-a-mbrâncit într-un ungher, c-o-njurătură.
- Vreau sânge, Hylm, a susurat Alonda, şi el a luat degrabă un stilet, parcă anume aruncat pe o măsuţă joasă.
M-ar fi-njunghiat făr’ să clipească, dacă ea n-ar fi şoptit:
- Sânge străin a fost. Varsă-l pe-al tău...
El şi-a înfipt stiletu-n gât. Şi-n loc să pice lat, s-a liberat de straie, horcăind. Şi s-a unit cu ea. Urlând. Urlând ca nişte fiare s-au contopit, luminăţia ta!
Da’ am urlat şi io. De multă spaimă! Şi-am dat în plâns de prunc înfricoşat!
Pe urmă, printre lacrimi, am văzut. Creştea, din ei, un zid de neguri! Se înălţa şi se lăţea! Şi ei s-au dus. Aşa, parcă s-ar fi topit. Da’ a rămas în zid o gaură, o... poartă. Avea conturu’ lor, îmbrăţişaţi. Şi io vedeam, prin ea, spre alt tărâm. Cred c-alt tărâm era! Şi de acolo, năboiau, puhoi, o umbră după alta, negre, mari şi late, da’ mai subţiri ca pânza de paing, subţiri cum nu-i nimic!
Io am suflat în lumânări şi am fugit, cu groază, afară din sălaşu’ blestemat. Da-n uşă-am dat cu Maud piept în piept.
Nu mi-a fost greu să-l recunosc, că-n urma lui, purtând în fiecare mână o făclie, venea un moş – chiar ăl de ne fusese, o noapte mai ’nainte, gazdă-n sat.
- Dă-te din drum, băiete! a zis moşneagu’. Şi şterge-o de aci! Ori, dacă mai rămâi, ia seama să-ţi ţii umbra în spatele lu’ Maud. Da’ mereu!
Io n-am răspuns. Că dinţi-mi clănţăneau de puteam vorbi. Însă din calea lu’ Maud m-am ferit.
El a intrat, urmându-şi umbrele lungi, zvârlite ’naintea-i de făclii. S-a dus către iatacu’ Alondei, a de mi fusese mie – da’ parcă de atuncea se scursese-un veac! – vis peste poate de frumos, da’ cât de mincinos, Cerule Sfânt!
Acolo, peste pragu’ ăla de iatac, se prelingea, uriaşă, întâia umbră scăpată din tărâmu’ ălălalt. Moşu’ a mişcat în grabă o făclie, ş-o umbră de-a lu’ Maud s-a scurs, deodată, peste umbra rea. Maud s-a clătinat. Da’ tot a trecut pragu’. Cu moşu-n urma lui, rotind ca un nebun făcliile-amândouă, trântind umbra lu’ Maud când pe pereţi, când pe podea, când sus, pe bagdadie, când prin vreun ungher und’ bănuia vreo umbră blestemată, când peste poarta prin care alte umbre dădeau a năvăli!
Când încăperea a rămas curată, Maud tremura. Şi moşu’ răsufla cu greutate, da’ tot nu s-a lăsat! A mânat iară umbrele lu’ Maud, pân’ ce le-a potrivit s-astupe-n totu’ poarta de mai păstra conturu’ bietului Hylm, cu-Alonda-mbrăţişat.
Atuncea făcliile s-au stins şi Maud a zbierat. Ştii, înălţimea ta, cum zbiară omu’ prăvălit în hău din vârf de stâncă?
Io eram gata să leşin. Da’ o lumină-a pâlpâit. Era moşneagu’, aprinsese-o lumânare.
Eram numai noi doi în ăl iatac! Nu era zid de negură, nu erau umbre, nu mai era Maud. Nu era nici Alonda. Nici Hylm nu mai era.
Moşu’ a chicotit:
- Maud a strâns în trup toţi narzii ceia! Ehe! pe toţi i-a strâns! A fost voinic! Ba le-a închis şi poarta! Le-a-nchis-o-n nas când s-a zvârlit, cu ei cu tot, în cel tărâm al lor! Tărâm afurisit!... E, da’ pe Maud tot l-or primi ei bine, că zice-se c-acolo tot ce-i suflet de viteaz îi şi slăvit!
Io am scâncit:
- Da’, moşule, Alonda..?
- Ehe! Alonda! Ceea, taică, o primi răsplată, că de deschis, vezi tu, ea a deschis! Acu’ nunteşte cu Ub-nardu ei! Iar Hylm şi ceia fraţi ai lui li-s robi smeriţi!

EPILOG
Strâns-am acestea pe-un prinde-vorbă chiar eu, Kodd Doc, Înalt Iscoditor. Şi aranjatu-le-am, nu fără trudă, în aşa chip încât slăvitul Ub-ubar să afle,-n ascultarea lor, o desfătare.
Şi am acum a mai adăuga c-acolo, în acea îndepărtată ubarie, am dat răsplată în odoare de preţ acelui moş ce-a ajutat la mântuirea de primejdia ce-a fost. Iar el le-a împărţit între feciori, şi-n două zile s-a şi călătorit dintre cei vii. Că, pasămite, în lupta cu nard-umbrele prea mult s-a istovit!
Lui Budd, Ubarul locului, i-am dat povaţă să ridice chip de piatră fiului pierdut, statornicind să se smerească către dânsul trecătorii, iară Ubru-Cu-Du-Bru să le istorisească, cu cele patru guri plăcute la taifas, toate câte au fost acolo întâmplate. Şi i-am mai dăruit Ubarului acelui şi cinci roabe, toate nurlii, doar-doar l or ogoi de pierderea Alondei şi i-or dărui copii în locul celor ce l-au părăsit.
Lui Tarr şi Trom le-am înlesnit să plece-n lumea lor, unde părinţii de dor le-or fi albit.
Şi am zăbovit pe-acel meleag la-ngropăciunea Babei Hâda, farmecfăcătoarea. Căci, pricepând că are în fiica Ubarului urmaşă cu temei, cu sufletu-mpăcat s-a dat în braţe morţii, bându-şi licoarea ce din vina lui Hylm se preschimbase!
Iară Loena, luând cu sine acel ceaun şi-acele pirostrii ce-a moştenit, s-a învoit a mă urma spre a trăi în preajma Ub-ubarului, fie slăvit în veci! Şi bucuroasă va veghea cu ochii limpezi – ochii acei din care nălucile s-au dus – asupra fericirii acestei Ub-ubarii, a cărei Ub-farmecfăcătoare pe drept merită a fi!
Pe lângă acestea, s-a învoit frumoasa a se da de ştire puternicului nostru Ub-ubar că, dacă trupul ei, cel care nu l-a cunoscut decât pe Maud, fratele ei jertfit, găsi-va desfătare în braţele unui bărbat puternic şi mult vrednic de slavă, aceasta nu va fi temei ca tainele pe care ea le stăpâneşte să se piardă, sau ca să i se mpuţineze harul, ci, dimpotrivă, numai astfel tot ce ştie şi ce poate fi-va însutit!