UBARUL BUDD
Eu, domnia ta, trăiesc întru cinstirea celor statornicite din vechime. La zile mari, i-aştept în poartă pe toţi acei poftiţi să mi calce pragul. Poftiţi fuseseră şi menestrelii. Pentru că deseori sunau numele lor în urechile mele: „Trei Vorbe Dulci”. Aşa îi cheamă trăitorii din Ub-ubarie, din lumea noastră şi din lumi legate de alţi sori. Poate că şi domnia ta vei fi auzit de dânşii!
Dar pe cât îi ştiam bogaţi în faimă, pe-atâta mi-au părut sărmani în straie. Aşa că am chemat o jupâneasă, cu gând să i dau poruncă să le facă rost îndată de veşminte potrivite.
Şi lângă jupâneasă a venit Ubru-Cu-Du-Bru, măscăriciul. Gătit nevoie mare, şi cu toate patru mutrele spoite. Una era în picăţele, alta-n dungi, a treia-n cercuri, şi-a patra aducea a curcubeu. Aceasta de pe urmă, zisă Bru, a prins să-mi facă semn din ochi cu-atâta disperare, că m-am şi lăsat tras de el mai la o parte. Şi capul Ubru m-a-ntrebat, lăsând a se-nţelege că-i grozavă taină, dacă-l cunosc pe menestrelul cel cu plete albe.
Eu m-am înnegurat întru-nceput, stârnindu-mi singur spaimă că va fi fost vreun lotru, ori vreun farmecfăcător ce va fi avut planuri să ne strice cheful. Dar Patru-Capete a chicotit pe patru voci deodată:
- Mare Stăpân, n-ai ţinere de minte! Aista ţi-i Hylm, orfanu’! Al treişpelea dintre orfanii tăi!
M-am încruntat către pitic şi el a şters-o iute. A priceput că n-aveam vreme de aşa prostii!
Drept e, nu îl recunoscusem pe Hylm, da-mi aduceam aminte de el, ca şi de fraţii lui. Nu c-ar fi însemnat prea mult în ochii mei! Eu totdeauna am primit în curte pui de pripas, fără să caut dacă-s pui de om ori de jivină. Iar când flăcăii s-au pierdut, la ce era să-i plâng? Aveam ubaria plină de alţii, din cale-afară de doritori să-mi fie gardă!
Şi dacă Hylm era de-acum un menestrel cu faimă, aceasta nu era să-mi fie mie grijă! Nu-n ziua când uneam copii mei!
Ei, poate m-a-ncercat o clipă gândul că minţile sărace de prin sat legau pierderea celor treisprezece de Alonda. Dar erau vorbe proaste, ce-mi păsa!
Insă pot să îţi spun, dacă rămâne între domnia ta şi mine taină, că de Alonda mi-a păsat mereu. Fiindcă de copiliţă era ca o minune! Frumoasă ca un idol din Templul Cerului!
Mi-ar fi fost drag s-o am fiică de suflet, la castel. Şi am stricat o vorbă către tată-său. Dar el m-a înfruntat. Era cu mult curaj şi când se afla singur, iar atunci mârâiau cinci uki în jurul lui!
- N-o dau în ruptu’ capului, măria ta! Treci peste hoitu’ meu ’nainte s-o atingi! Io ştiu cum vânaţi voi copii de suflet de-i creşteţi să v-ajungă-n pat!
De bună seamă că puteam să îl prefac în hoit! În graba mare! Oştenii mei nu aşteptau decât poruncă. Dar eu urăsc moartea de om făcută fără noimă! Mi-am zis c-o să aştept să crească fata. Căci pe atunci mă simţeam tânăr şi-mi vedeam vreme multă înainte!
Aşa c-am aşteptat. Dar nu cu mâna-n sân. Momeam copila cu de-ale gurii – cu trufandale şi cu bunătăţi din alte lumi, cu jucării, cu vorbe îndulcite. Ea era prietenoasă. Mi se urca în braţe, mă ciufulea şi îi plăcea să îi sărut obrajii. Şi în acest răstimp se împlinea, se deschidea ca un boboc de floare, se pârguia sub ochii mei cu mult prea poftitori.
Dar a-nceput parşiva să mă ocolească! Îmi înhăţa doar darurile şi o zbughea râzând – şi cu luciri viclene în ochii ei frumoşi.
Iar eu am început să o pândesc. Şi am aflat-o într-o bună zi scăldându-se în iaz!
Vorbesc de iazul mic, pe care îl numesc copii Copăiţa. E-un soi de baltă de la care-ncepe Râpa Amăgirilor. Asta-i pricină ca să fie ocolit. Cică acolo dorm nard-umbrele, amăgirile scăpate din tărâmul celălalt, ce mai sunt zise hoaţele de suflet.
Singură Alonda se scălda acolo. Sau cel puţin aşa prinsesem vorbe. Şi le credeam, pentru că o ştiam netemătoare şi râzându-şi de scornelile prostimii.
Nici eu nu sunt fricos. Cum am zărit-o-n iaz, m-am despuiat şi i-am sărit alături.
Afurisita nu s-a supărat. Ne-am hârjonit, ca ţâncii, ceva vreme. Dar când am strâns-o-n braţe s-a zbătut, şi când am vrut să o sărut şi-a ferit chipul şi m-a zgâriat pe braţe pân’ la sânge. M-am mâniat. I-am înfipt mâna-n păr, ca s-o silesc să mă privească-n faţă. Iar ea mi-a împlântat unghia-n ochiul stâng, sau cel puţin aşa am bănuit în clipa când m-a sfredelit durerea. Durere cum nici înainte, nici după aceea n-am mai cunoscut!
Şi nu mai ştiu. Când m-am trezit, eram întins pe jos, într-o cocioabă, şi-o cotoroanţă bălmăjea deasupra mea. M-am dumirit cu greu că-i Baba Hâda, că îmi era vederea tulbure de tot!
Baba zicea că să fi fost trei ceasuri bune de când dăduse peste mine lângă iaz, zăcând cu straiele grămadă peste pântec şi având, în loc de ochi, un şomoiog de ierburi în găvanul stâng.
De-atunci, domnia ta, sunt chior precum mă vezi. Dar cum s-a întâmplat aceasta aveam ştiinţă, până azi, doar eu şi baba. Şi încă baba ştie numai jumătate!
- Io, măria ta, te-am doftorit cu alifii de leac, da’ nu aşa de bune ca cele buruieni de le-aveai oblojeală. Că dintr-acele io găsesc cam rar! Da’, dă-mi crezare, iute-ai să te vindeci! Ş-ai să te-nveţi c-un singur ochi – de-ai să gândeşti c-aşa te-oi fi născut. Iar liniştea să nu ţi-o pierzi, că io n-am trebuinţă nici să iscodesc care hain te-o fi chiorât, nici să istorisesc cum te-am aflat şi ce am făcut pentru măria ta. De aiasta ţi dau făgăduinţă şi cu blestem mă leg să o păzesc!
Cu vorbele acestea şi-a luat baba bun rămas. Am vrut să-i dau răsplată cum nu mai primise. Dar ea a zis:
- Ba nu, măria ta. Mie să-mi dai, o dată numa’, ceea de ţi-o cere. Că io socot că oi avea măria ta, în vreo bună zi, ceva de mi-o fi mie cu mare trebuinţă.
M-am jurat bucuros că am s-o fac. Şi am pornit către castel când era noapte plină, suind pe Râpa Amăgirilor cu inima cam strânsă, căci îmi tot năzărea c-aud în urmă chicoteli.
În noaptea aia n-am putut să dorm. Am chibzuit doar cum să mă răzbun. În fel şi chip! Iar cum au mijit zorii am chemat piticul şi i-am dat poruncă să mi-o aducă, treaba lui în ce fel, pe Alonda la castel. Căci e voinic Ubru-Cu-Du-Bru! Şi viclean! Şi des îl trimiteam – dar rogu-te să fie aceasta altă taină între noi – prin satele din preajmă, s-aducă la castel vreo fetişoară, două, spre desfătarea mea.
În ziua aceea, însă, l-am aşteptat zadarnic. Tocmai pe-nnoptate a apărut, târâş, abia suflând, cu toate cele patru gâturi împletite. Şi greu am asudat cât l-am descolăcit! Iar el n-a vrut în ruptul capului să spună ce păţise şi, când l-am întrebat de-Alonda, iau ţipat trei guri şi cu a patra a stupit, fără să-i pese că-mi spurca covorul cel de preţ!
Pe urmă am tot trimis argaţi şi-oşteni să-mi prindă muieruşca aia. Dar s-au întors zăluzi cu toţii: ori robi-de-vis, ori cu vreun nard în trup. A trebuit pe unii să-i închid – şi să-i ucid pe alţii. Şi i-am prins Alondei frica!
Ba umblam cu teamă şi prin codru, că socoteam că tată-său avea temei să întărâte ukii asupra mea. Însă de grija asta am scăpat degrabă, fiindcă, potrivindu-se să-l întâlnesc, l-am iscodit cu meşteşug şi-am priceput că el habar n-avea de cele întâmplate.
Iar Alonda nu ştiu cum o fi făcut, că nu mi-a mai ieşit vreo doi-trei ani în cale!
Dar a venit o zi care-a-nceput cu rău. Voiam să îl deprind pe Hylm la luptele cu ukii. Nădăjduiam s aducă faimă ubariei mele la Marele Turnir. Dar Hylm era de negăsit! Şi nu venea nici pădurarul cu fiarele făgăduite! În locul lor a apărut piticul. Părea nebun, şi m-a smucit de mantie în aşa hal, că a rămas în mână c-o bucată!
- Măria ta, a ţipat capul Ubru, mai adineauri mă-ntorceam din sat, şi-n Râpă mi s-a pus Alonda-n drum! A zis să te trimit degrabă la sălaşul ei!
- M-a blestemat s-orbesc dacă nu vii! a chiţăit şi Bru.
- Şi-şi noi-noi nu-nu mai-mai vedem-vedem! au urlat Cu şi Du.
Atunci m-a năpădit uitatul dor de răzbunare. Şi m-am dus.
Dar n-am putut să intru în colibă fără să-mi salt pasul peste pădurar. Pentru că hoitul lui era în prag. Stâlcit, cu creierii vărsaţi şi matele-atârnând. Ca toţi cei care pier de furia ukului!
Alonda sta-năuntru, lungită între blănuri, despuiată.
- Am să te iert, Ubarule, pentru c-ai vrut să iei cu sila ceea de io, acu’ vreau să-ţi fac dar. Dac-o să ierţi şi tu ce fel te-am pedepsit!
Eu am încuviinţat din vorbe şi din ochi, făcând, fără să şovăi, uitată răzbunarea. Şi-am dat s-o iau în braţe! Şi-am suduit când am atins ceva, ceva ce nu vedeam! Avea, hoţoaica, straie nevăzute, groase de-o palmă, aspre, tari şi reci.
- O să mă ai, Ubarule! Oi fi numai a ta. Da’ vreau să stau ascunsă de alţi ochi. Să-mi sapi, în grabă, adăpost în stâncă. În stânca de la Râpa Amăgirilor îl vreau! Şi a urmat, cu vorbă îndulcită: vreau să m ascund de toţi, ’nfar’ de tine!
Mi-a pus mâna pe braţ. Şi i-am simţit chiar mâna, fără strai! Am dat să o cuprind! I-am prins mijlocu n palme! Şi-ndată mi-au rămas mâinile ferecate în învelişul ăla blestemat!
Alonda mi-a zâmbit.
- Io vreau să mă doreşti, Ubarule. Şi să mă ai! Dar să-mi cunoşti puterea şi să te temi de ea!
Ei, ce s-o mai lungesc! În ziua aceea chiar am prins să caut meşteri care să făurească sălaş pe pofta ei.
Însă pe pădurar a zis că singură o să-l îngroape, fără alai şi fără bocitoare. Şi l-a-ngropat. Ea ştie unde, cum şi când.
Şi tot ea ştie unde-a stat ascunsă şi ce fel a ghicit să iasă de acolo când i-a fost casa gata.
Pe urmă şi-a ţinut făgăduiala. Mi s-a dat. Când, cât şi cum am vrut! Şi – iacă înc-o taină ce-ţi încredinţez – nu am mai întâlnit de când mă ştiu muiere să mă mulţumească aşa ca ea! Şi care să mă facă să mă mulţumesc cu ea! Numai cu ea! Zic zău că-n clipele acestea mai greu sufăr că-i dusă ea, decât pentru fiul pierdut şi fiica rătăcită.
Dar să mă-ntorc la anii, să tot fie nouă, în care-Alonda n-a ieşit din acel adăpost. I-l trimiteam pe Ubru-Cu-Du-Bru cu merinde.
- Să-i spui lui Patru-Capete că, dacă nu m-ascultă, n-o să-i mai fie nici un ochi, din ceia opt cât are, de folos!
Dar n-am avut la ce să îi repet piticului ameninţarea. Ochii lui Cu şi Du erau rămaşi cu beteşug. Iar ea-l chema în felul ei ciudat, stricându-i din senin vederea; ş-atunci pocitul alerga la ea.
Eu însă mă duceam când mi-era pofta. Sau cam aşa ceva, pentru c-Alonda îmi dăduse o povaţă:
- Să îţi struneşti dorinţa pentru mine când soarele nu-i sus şi umbrele-s prelungi. C-atunci nard-umbrele, de-n anii aiştia viermuiesc pe-aci, au straşnică putere! Şi, mai cu seamă, să nu-mi umbli noaptea, cu făclie, că umbra de-o aşterne ea le e cu osebire narzilor pe plac! Fără lumină te poţi încumeta, dacă ai mintea tare, că-n întuneric joacă-n Râpă plăsmuiri de-ţi farmecă şi văzu’, şi auzu’, şi-ţi vâră până-n urmă groaza-n oase!
Eu am vrut să-i iau vorbele în râs, că nu eram copil, ori sătean prost, să m-amăgească. Însă Alonda m-a făcut s-o cred:
- Ubarule, îţi aminteşti de straiu’ nevăzut, de m-apăra? Straiu’ de ţi-a luat roabe mâinile voinice? Şi n-ai nimic de zis de Ubru Cu-Du-Bru şi de văzu’ lui stricat? Ba chiar de ochiu’ tău, de îţi lipseşte? Da’ de oştenii de m-au hăituit, după porunca ta, şi ţi au venit ’napoi cu minţile topite? Io ştiu ce spun, Ubarule, n-o crezi?
Am stat şi-am chibzuit, domnia-ta, şi i-am dat ascultare. Şi n-am avut păreri de rău că am făcut aşa!
Căci sâcâială avut-am în acest răstimp doar la castel, cu Maud şi Loena, copiii dăruiţi de soaţa ce mi s-a dus de mult, fie-i odihna mult tihnită! Pentru că e Loena mândreţea de-ai văzut-o. Degrabă s-a-mplinit şi s-a făcut frumoasă. Să tot fie trei ani de când în Maud sângele a prins să clocotească, trei ani de când îmi cere să îl unesc cu ea, precum e obiceiul. Iar ei nu îi plăcea! E, îi era drag ca frate, dar nu-l voia de soţ. Şi s a tot ostenit, în zeci de rânduri, să mă lămurească că obiceiul nunţii între fraţi e cu păcat.
Însă cu mofturile ei mă descurcam, dar a făcut frăţâne-său prostie, acum vreun an, când am plecat cu treburi şi l-am lăsat mai mare la castel. Nebunul a luat-o atunci pe soră-sa cu sila şi a ţinut-o-nchisă într un iatac, la pofta lui, pân-am venit acasă.
Eu am slobozit-o; şi pe flăcău l-am biciuit cu mâna mea! Numai că fata nu-mi mai era fată, şi mai era şi grea. Am vrut să le fac nunta! Loena, însă, s-a pus de-a curmezişul:
- Ba nunta asta n-are să se ţină! Aşa precum şi pruncul o să crape!
Eu m-am speriat. Am pus-o pe doică-sa să n-o scape din ochi, ca să nu facă vreo nesăbuinţă. Aceea a păzit-o ceas de ceas, însă Loena tot a lepădat! A lepădat doar pentru c-a dorit să fie aşa!
Apoi pe Maud a căzut blestem, fiindcă de-atunci nu a mai fost bărbat. Îşi făceau râs de el femeile ce i trimiteam spre desfătare!
Atunci eu am găsit cu cale să mă plâng Alondei. Pentru că ea îmi mai dăduse, în multe rânduri, sfaturi bune.
- E limpede, Ubarule, mi-a grăit ea. Fata ta are har de farmec, da’ nu-l cunoaşte şi nu-l ştie stăpâni. Acu’ i-a răbufnit, trezit de ură! Da’ o să se-mbuneze ea! Nainte de-a se face anu’! Aşa că mai răbdaţi, şi tu, şi Maud! Pentru că fata o să-l vrea, iar când i se va da din voia ei, el se va arăta grozav bărbat! Şi tu să îi uneşti făcând petrecere cum n-a mai fost, poftind în ospeţie obraze ’nalte şi menestreli vestiţi în lumi nenumărate!
Am ascultat-o pe Alonda. Am răbdat toanele lui Maud şi pe-ale Loenei. Noaptea nu aveau somn. Ea umbla prin castel cântând a jale, el bântuia încolo şi încoace suduind. Nici ziua n-aveau tihnă. Fiecare căuta cotlon in care să se-ascundă, cu durerea lui. Şi când mă întâlneau, nu îmi vorbeau. Eu mă speriam de chipurile lor fără culoare, de ochii cercănaţi şi adânciţi în cap. Şi ei treceau de parcă nu m-ar fi văzut.
Pe urmă, Maud a-nceput să umble prin codri şi prin sate. Puneam să-l urmărească, dar el se fofila cu isteţime, şi trimişii mi se-nturnau daţi de ruşine.
- Nu ştii pe unde-ţi hoinăreşte Maud, nu-i aşa? m-a luat la rost Alonda într-o zi. Ubarule, nu prea ai oameni vrednici în simbrie! Da’ vezi că io cunosc ce n-au fost ei în stare a afla! Îţi stă fecioru’ gură cască în ograda unui hodorog, de-i zice lumea Moşu’. Şi cela-i toarnă-n suflet venin şi iar venin, că-i zice cum că-i cu păcat să îşi râvnească sora, şi că pentru aiasta Ceru’ l-a bătut, lăsându-l fără vlaga bărbăţiei. Ba-i bagă-n cap şi că va fi având Loena putere dată dinspre rău, c-altminteri n-ar fi lepădat degrabă pruncu’ nedorit. Ia seama bine, dar, Ubarule, că io ţi-am zis că fiică-ta o să îşi vină-n fire, da’ acu’ mă tem c-o să ţi se smintească fecioru-n cest răstimp!
Aşa că-n seara ceea mi-am chemat copii. Le-am spus că-i dusă vremea în care-au fost ţânci, şi că s ar cuveni să stăm tustrei de vorbă, aşa, ca oamenii cu mintea-ntreagă.
- Eu, tătucă, a-nceput fata, ştiu ce vă roade, pe Maud şi pe dumneata. Mai ştiu că-i drept ca Maud mi-a greşit, dar ştiu că-i tot atât de drept ca şi eu m-am greşit faţă de voi. Că dumitale ţi-am greşit statornicindu-mă-n neascultare! Iar către Maud am greşit nevrând să-l iert şi să-nţeleg că acea purtare a lui nesăbuită nu a pornit din ură, ci din dragoste prea multă! Iar când, cu atâta-nverşunare, am dorit ca eu să îmi pierd fătul şi el vlaga, nu am ştiut că am puterea să îmi fac voia faptă! Şi-mi pare rău acum că pruncu-acela nu-l mai pot aduce înapoi! Dar vreau să fie Maud din nou precum a fost. Şi-acum eu simt că, dacă vreau, se nfăptuieşte! Şi vreau să mă unesc cu el, cum zice legea, în ziua când voi fi de cincisprezece ani! Dar vreau să-mi faci, tătucă, nuntă ca-n poveşti!
În clipa aceea Maud s-a luminat la chip. Şi s-a lăsat să cadă în genunchi! Şi-a prins să îi sărute Loenei mâinile amândouă! Iar eu am priceput c-orice i-ar fi-ndrugat acel moşneag smintit era uitat!
Dar m-am smintit şi eu, de bucurie. Că-n prag de noapte am plecat, în mână cu făclie, către Alonda, nesocotind povaţa ei. Dar prea eram nerăbdător să-i spun că mulţumirea mea venea, aşa cum ea, din vreme, mi-o vestise! Însă îndată ce-am ajuns la râpă şi mi-am văzut umbra prelungă, tremurând prin praf şi peste colţi rânjiţi de stâncă, mi s-a făcut aşa, un fel de frig ... Şi parcă auzeam frunzele foşnind, acolo unde nu erau copaci ... Şi-am cugetat, cu inima zvâcnindu-mi în gâtlej, c-aşa vor fi foşnind nard-umbrele, venind târâş să se prelingă pe sub umbra mea .. Venind să-mi scoată sufletul din trupul care le era trebuitor ...
Cât ai clipi, am aruncat făclia. Şi-am stins-o cât de repede m-am priceput ... şi-am prins a bâjbâi prin bezna groasă ...
Când socoteam că am ajuns la uşa sălaşului Alondei, m-am pomenit deodată ca-mpietrit. Şi trei năluci mi-au apărut în faţă, albe şi luminând ... Ca razele de lună ...
Păreau să fie trei femei. Frumoase, dac-ar fi avut contur... dar trupurile li se o­ndulau, muşcate dinspre margini de-ntuneric, şi chipurile li se tulburau, parc-ar fi fost mai multe ce luptau sa fie unul...
- Să nu laşi pas de menestrel să calce ubaria ta! Şi mai cu seamă râpa! Chiar mâine dă de ştire că nu-s bineveniţi! m-a îndemnat una din ele cu voce dulce, nu zic ba, dar care nu suna prea omeneşte...
- Aceasta fiindc-un menestrel e cheia pe care o aşteaptă ea. Aceea-ce-deschide! m-a lămurit a doua, cu grai care m-a-nfiorat şi el. Vrea să deschidă Poarta Narzilor, pricepi? Să năboiască narzi-n ubaria ta!
- Un an, numai atât! m-a implorat a treia, cu glasul stins, dar tot atâta de ciudat. Un an să-i ţii pe menestreli deoparte, şi-ai să salvezi, Ubarule, tărâmul tău!
Speriat, eu am făcut semnul smereniei, dar ele n-au pierit. Atunci am mai prins inimă şi-am întrebat:
- Ce fel de duhuri sunteţi şi ce vreţi? Afurisit să fiu dacă pricep!
- Ascultă-ne! m-a îndemnat acea dintâi. Ascultă-ne şi nu-ntreba nimic!
- Aceasta fiindcă nu e vreme de-ntrebări, a dat a doua să mă lămurească. Vin narzii! Ne-au simţit! Ei ştiu că noi i-am mai înfrânt odat-aici! Şi ştiu c-a treia oară nu mai putem veni!
- Ajută-ne, Ubarule! a suspinat a treia. Şi-ajută-te pe tine şi pe-ai tăi!
Eu n-am mai spus nimic. Nu că n-aş mai fi vrut, dar nu mai aveam grai! Fiindcă părea că-n juru-mi foşneşte-un codru-ntreg, şi parcă desluşeam pete de întuneric, mari şi dezlânate, mâncând pământul în lunecarea lor zorită către noi. „Nard-umbrele!” a urlat în mine-un gând – şi m-am uitat cu spaimă după umbra mea.
Dar n-am văzut-o! Pur şi simplu, nu era! Şi-am binecuvântat acele trei năluci, fiindcă lumina lor sfâşia bezna fără s-aştearnă umbra nicăieri!
Dar ele-au prins să pâlpâie, s-au contopit şi-au dispărut cu-un soi de ţipăt, ca de sortitoare rea! Iar noaptea s-a lăsat asupră-mi, apăsând ca şi cum munţii toţi m-ar fi strivit... încet...
Când am ştiut din nou de mine mă aflam în braţele Alondei, în sălaşul ei.
- Rău ai făcut, Ubarule, că nu m-ai ascultat! Şi rău era s-o paţi. Noroc c-am prins de veste şi te-am smuls din amăgirea ceea rea!... Da’ nu-ţi fac vină! Vrăjmaşii mei urzesc în jurul tău. S-ai mare grijă să nu-ţi intre, în ziua nunţii, în castel vreun farmec strâmb!
Am tresărit şi am privit-o-n ochi. Mi s-au părut adânci, hăuri de spaimă. Şi, pierit, am întrebat:
- Ce-mi tot spui tu? Ce mi se tot întâmplă?
Ea a râs.
- Nu-ţi pierde tihna, dragul mei Ubar! Mai ’nainte ai fost prins de-amăgiri, momit în jocul lor. Da’ io te am scos când nu era târziu! Şi bine ţi-o mai fi de oi uita tot ce-ai văzut ori auzit! Cât despre ce-am zis io, ia, îi un fleac. La nuntă am să fiu cu tine, la castel. Ai să mă-nfăţişezi ca fiind peţită dintr-o lume de departe, şi-ai să vesteşti că ne-om uni curând, întru respect de datini, iar io, cu tine împreună, voi veghea ca feţii tăi să se nsoţească fără vreun necaz.
- Adevărat? am întrebat. Adevărat, Alonda? În scurtă vreme o să-mi fii, tu, mie, soaţă?
- Adevărat! a murmurat. Mă jur că, în curând, o să-i fiu soaţă celui de-l iubesc!
Domnia ta, de-atunci încoace eu trăit-am ca-ntr-un vis! Cel mai frumos a fost când a sosit Alonda la castel, în noaptea dinaintea marii zile! Am dus-o-n taină în iatacul meu, unde o aşteptau găteli mai multe decât poruncise. Şi, fericit, am coborât, în zori, să-ntâmpin oaspeţii cu zâmbetul pe buze.
Deh, poate, când piticul mi-a pomenit de Hylm, mi-am amintit. Ca-ntr-o străfulgerare m-au cutremurat acestea, câte toate tocmai ţi-am istorisit. Dar n-aveau loc în bucuria mea de-atunci. Şi le-am lăsat deoparte fără păreri de rău!

LOENA
Socot, domnule Înalt Iscoditor, că vei fi aşteptând să-ţi spun de ce, dintru-nceput, eu nu l-am vrut pe Maud. Şi mai socot că n-aş avea la ce s-ascund aceasta faţă de domnia ta – dacă ascunsă nu mi-ar fi şi mie!
Ei da, e adevăr că habar n-am! Nu am habar de n-am vrut nicicând să fiu femeia fratelui mai mare. Dar de urât nu îl uram! Nu, până-n ziua când m-a siluit! Atunci i-am chemat moartea, şi noroc a fost că nu aveam puterea ce-am acum, când tot ce îmi doresc din răsputeri ajunge-ndată faptă!
Vezi, domnia ta, puterea aceasta cred eu c-a încolţit în mine odată cu sămânţa lui Maud, aceea de am lepădat-o. Pentru că, atunci când mi-o ştiam în pântec, atunci simţeam ceva. Ceva ca o chemare. A început în ziua când m-am furişat în parcul nostru, cel din mijloc de castel. Pentru că mi-era cheful s-alerg desculţă-n iarbă. Dar, când m-a gâdilat în tălpi pământul, m-a-nfiorat deodată-un vaier... şi un vuiet... Şi parcă tot vroiau să-şi facă loc, să urce-n mine. Am strâns din ochi..., şi palmele le-am apăsat pe ei, cu ciudă. Pentru că mă voiam oarbă şi surdă. Voiam să ştiu doar de-acel vaier, de-acel vuiet..., să simt ce taine suie-n ele, din afunduri, înspre mine... Şi am ştiut, nu prea pricep de unde, că-ntunecimea nopţii mi-ar fi fost trebuitoare.
Şi-am aşteptat-o. Am aşteptat s-adoarmă doica, cea pe care tata mi-o pusese paznic. Noroc c-avea somn greu de zdruncinat!
În noaptea-ceea, adăstând desculţă-n iarbă, am simţit. Am desluşit, din vaier şi din vuiet, că cineva mă caută, mă cheamă, că îşi sileşte moartea să îi lase vreme spre a mă afla. Dar, mai cu seamă, am învăţat că am putere, că multe pot să meargă după pofta mea!
Şi am fugit degrabă în iatac, fiindcă ştiam că erau numărate clipele nedoritei vieţi care creştea în mine. Şi chiar am lepădat îndată! Şi-n ceasu-acela, de izbândă-ntreţesută cu spaimă, sânge şi durere, am aruncat spre Maud blestemul neputinţei. Şi fost-am bucuroasă aflând că l-a ajuns!
Nu vreau a zice că mi-am găsit, în urmă, liniştea. Nu aveam tihnă nici în somn, nici în trezie. Chemarea aceea tainică nu-mi dădea pace, şi îmi spunea că ceea ce mă intrigă-i soarta mea!
Ei, şi n-aş zice că nu găseam în mine milă pentru Maud şi ruşinea lui, ori că nu-mi făceam vină pentru ochii trişti cu care tata mă ţintuia, cu gândul dus.
Iar între toate-acestea chibzuind, am socotit să-mi caut o povaţă ispitindu-mi soarta, aşa cum fac fecioarele în prag de măritiş. Drept e, nu mai eram neîntinată, dar noua mea cunoaştere-mi spunea c-acest păcat nu eu aveam să-l ispăşesc!
Aşa că am făcut-o, după cum e vechea-nvăţătură, în noaptea când un tril de sortitoare mi-a pătruns prin geam.
Am început smerindu-mă spre ’naltul Cerului, ca să se uite Binele spre mine. Apoi m-am aplecat ş am sărutat umbrele răsfirate pe podea, ca să afle narzii că n-am război de dus în contra lor. Abia în urmă am străjuit oglinda de-a dreapta şi de-a stânga cu făclii şi, despuindu-mă, m-am aşezat în faţă-i, ca luciul ei să-mi prindă trupu-ntreg.
Atunci a venit vântul. Adică a fost o pală, care-a izbit făcliile pe rând. Şi, în cea din urmă pâlpâire-a lor, mi-am văzut spaima-n ochii larg căscaţi. Aş fi ţipat de frica beznei dacă oglinda nu s-ar fi luminat, albă ca neaua, dar oprind privirea să-i străpungă adâncul! Apoi s-a limpezit, din colţuri către mijloc, şi iarăşi am putut vedea-n tărâmul ei. Era acolo un bărbat. Voinic, chipeş şi tânăr, cu pleata albă..., cu ochii ispitind...
Am întins braţele spre el, şi el a râs, şi mi-a făcut un semn, ca să-i iau urma. Şi-au fost, o clipă, în oglindă, neguri. Dar s-au săltat, descoperind o chichineaţă, o odăiţă fără de ferestre, cu lut în loc de alte duşumele, şi-n mijloc c-un ceaun proptit de pirostrii. În el bolborosea o zeamă groasă, în care o femeie mesteca c-o creangă-nvârtoşată. Era desculţă şi înfăşurată într-un sac pestriţ, încins cu sfoară. Şi ea bolborosea! Ceva de ne-nţeles! Ca un descântec. Da’ era urâtă... Sfinte Cer! Şi, Sfinte, ce bătrână!... Cum să îţi zic, domnia ta? O babă hâdă! Aşa de hâdă că m-a cuprins frica când ea şi-a repezit spre mine mâinile descărnate, în vreme ce-i râdeau gingiile pustii şi ochii cheli de gene... Am dat din nou să zbier, dar a ţipat, ’nainte-mi, de-afară, sortitoarea.
Şi am ştiut. Deodată am ştiut că vrăjitoarea-aceea îşi trimitea în cele zări chemarea care se-oprea la mine. Şi, uitându-mi teama, am mai ştiut că vreau să merg la ea.
- Ţi se împleteşte soarta cu a ei, mi-a spus atunci o voce. Dar nu ştiu de era de om sau de muiere, aspră sau dulce… Pentru că eu, de fapt, n-o auzeam. Cuvintele creşteau direct în mintea mea, ca şi cum gândul meu le-ar fi născut! Dar eu simţeam că vin din altă parte şi le-am ascultat cu luare-aminte: O s-o găseşti în ziua nunţii tale. Dă-i iertarea ta lui Maud şi soroceşte unirea voastră în acea zi în care cel de-al cincisprezecelea an al vieţii tale va fi plin. Şi-ncrede-te c-atunci vei şti ce vrei, şi totul după vrerea ta o să se aleagă!
- Facă-se-ntocmai! am şoptit. Că, poate-oi fi ştiind domnia ta, cu-asemenea vorbe chemi o soartă care ţi-e pe plac.
Şi s-a-ntâmplat ceea ce trebuia. În apele oglinzii m-am regăsit pe mine, cea dintotdeauna – pentru că se-aprinseseră făcliile şi mă puteam vedea!
Iar peste două seri, când tata m-a chemat, m-am umilit cu cugetu-mpăcat, plecându-mi capul sub greşeli pe care-n sinea mea mi le ţineam ca fapte drepte aproape pe de-a-ntregul. Şi-am cerut nunta, sorocind-o însămi!
Şi-n urmă am trăit ca într-un vis, în care minţi străine-mi porunceau vorbe şi fapte.
Aşa am ajuns noaptea dinainte de soroc, când, neprimindu-mi somnul, m-am zbătut ca peştele-n năvod. Şi-n zvârcolirea aceea m-a bântuit ceva, un soi de nălucire în care mă vedeam în sac pestriţ în loc de straie scumpe, cu brâu de sfoară putredă în loc de cingătoare de argint, cu tălpi crăpate-n locul condurilor de preţ. Şi-n mâna descărnată şi fără de podoabe strângeam ciot noduros, cu care mestecam într-un ceaun, pe pirostrii, fiertură cu bulbuci – în vreme ce rosteam cuvinte fără noimă, dar care-mi aduceau atâta pace…
Cu împăcarea aceea-n suflet m-am ridicat în zori, ca dup-o noapte cu odihnă bună…
Dar a urmat degrab’ o tulburare, când tata m-a poftit în faţa unei femei pe care n-o ştiam, spre a-mi da lămurire că aceea îi va fi-n curând mireasa. Era frumoasă, aşa… mai mult şi altfel decât prin grai se poate spune. Şi răspândea în jur parfum de tinereţe şi de dor, ce primenea văzduhul mai mult ca însăşi mireasma primăverii! Şi-a fost o lungă clipă în care-am suferit, pentru că însămi mă numeam frumoasă, dar pe lângă ea eram ca o făclie lângă soare! Pe urmă am ştiut c-o astfel de făptură de naşte doar o data-ntr-un eon, şi că-i e soarta cum e frumuseţea, ca nelumea. Şi-am mulţumit că eu nu sunt ca ea!
A doua tulburare m-a cuprins după vreun ceas, când, căutându-mi doica, am nimerit în cuhnii, unde am aflat, la masă-ntinsă, menestrelii. Trei menestreli ce n-ar fi meritat privirea mea! Dar el, adică unul dintre ei, era leit acela pe care oglinda mi-l înfăţişase, şi ochii mi s-au lipit de el, dar mai cu seamă de un oscior firav, întortocheat, ce-i atârna de gât. Un talisman care-a-nceput să cânte, ca o sortitoare, în acea clipă anume în care l-am zărit.
- Dă-mi-l, am spus, şi menestrelul, fără să mă întrebe de ce îl cer, mi-a-ntins oscioru-acela. Iar când l-am luat din mâna lui, un licăr blând i s-a trezit în ochi şi nu s-a mai dat dus.
Însoţitorii lui, nu foarte mult săriţi de seama mea, priveau prostiţi, cu gurile căscate. Dar vremea ce-o avusesem pentru ei nu mai era, pentru că talismanul căpătat, ca-nsufleţit, mi s-a desprins de palmă şi s-a rostogolit, cântând, pe duşumele. Eu i-am luat urma-n fugă. Prin tot castelul m-a purtat! A luat-o şi pe scări în sus, în ciuda firii!
Eu, hăituindu-l, m-am pomenit în curtea dintr-afară, acolo unde rar aveam prilej şi învoire să păşesc. Mi-au aruncat priviri uimite oaspeţii ce-ncepeau să vină, iar tata, care adăsta în poartă, a dat să mă oprească, dar a rămas în mână doar c-o fâşie din poala mea, căci m-am smucit cu forţa disperării. Şi mi-am văzut de fugă, fără gândul că umblam pe-afară de castel, aşa cum nu se cade pentru o copilă de Ubar ce n are încă soţ!
Ei, să nu crezi domnia ta c-ajuns-am hăt departe! Când coboram o râpă mi-a ieşit în cale-o babă, şi atunci, c-o gheară-n suflet, m-am oprit. Pentru că era hâda din oglindă! Leite erau chipul, trupul, şi pestritura de-o purta!
A luat de jos osciorul care se-oprise lângă mine.
- Ohoho! Pe aista, tu, fetico, anină-ţi-l de gât, şi crede c-o să-ţi fie de-ocrotire! Da’ de-unde-mi vii? Ghicesc că din castel!
- Castelul e al tatei! am răspuns, cu oarece mândrie.
Baba a chicotit, adic-a scos un sunet de piatră scrijelită.
- Norocu’ să te bată! Erai aici, ascunsă, şi io n-aveam habar! Da’ tu, fătuca babei, mă ştii de undeva?
- Ştiu că mă cauţi, babo! Şi-ai fost la mine în oglindă-n noaptea în care sortitoarea mi-a cântat! Aşa cum mi-a cântat şi osu’ acest, când l-am ochit!
- Ohoho! Ştiu aista. Că i-am auzit ghiersu’, şi iată-mă-s aici!
M-am bucurat deodată, fără să ştiu de ce.
- Păi hai să mergem, babo! Du-mă-n sălaşul tău!
A hârâit din nou:
- Nu te zori, fătucă! Te-ntoarnă la nuntire! Că io mai către noapte am să te cer tătâne-tu, şi zic că mi te-o da!
Pe mine m-a luat ciuda, c-abia ce o zărisem şi ea mă alunga cu vorbe, ca pe ţânci.
- Ci du-te, fugi odată! C-aista nu-i popas pentru tăifăsuit! Aci e Râpa Amăgirilor, fătucă, că poate despre aista şi despre narzi s-o şti şi prin castel!
M-a prins uşor de umeri, m-a răsucit şi m-a împins pe râpă-n sus. Aşa că am plecat cu îndoiala-n suflet, şi iute-am dat de Maud în fruntea gărzii tatei. S-au limpezit la ochi când m-au văzut şi, fără vreo dojană, m-au dus, tot chiuind, pân’ la castel. Acolo, tata, înseninat şi el, lămurea oaspeţii cum că-i obiceiul la noi, printre ubarnici, să se ascundă-n codri mireasa-n dimineaţa nunţii sale!

UBRU-CU-DU-BRU
Noi-oi-oi-oi vedem-dem-dem-dem aceleaşi-aşi-aşi-aşi fapte-te-te-te în-n-n-n aceleaşi-aşi-aşi-aşi clipe-pe-pe-pe, da’-a’-a’-a’ fiecare-are-are-are altcum-cum-cum-cum le-e-e-e pricepe-pe-pe-pe. Şi-i-i-i fiecare-are-are-are ar-r-r-r vrea-a-a-a să-ă-ă-ă spună-nă-nă-nă anume-me-me-me ce-a-a-a desluşit-şit-şit-şit mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne şi-i-i-i mai-ai-ai-ai bine-ne-ne-ne.

UBRU
Aşa grăim noi, nobilule domn, în zilele când ne avem ca fraţii. Da’ ştim că nu suntem prea lesne de nţeles. Vezi că e musai să-ţi grăim pe rând!
Iar despre Hylm eu am a îţi istorisi, pentru că ochii mei privitu-l-au cu cel mai mare drag. Că fost-a cel mai falnic dintre fraţi, cu vorbă dulce şi cu drag de şagă. Da’ s-a acrit în vara ceea, ceea în care toţi s-au pribegit. Io zic c-Alonda, ea i-a fermecat. Şi încă pe toţi treişpe într-o aceeaşi vreme! Că,-n toate pribegiile prin codru, io întâlneam vicleana mână-n mână cu unul dintre ei. Că-n ceasu’ aista îmi era cu Hylm, în cel de vine cu Kylym, şi încă după unu’ cu Alyk. Şi tot aşa, de socoteam de nu-s mai multe Alonde, de n-are fiecare Alonda lui. Ei, şi-au mai fost şi alţii de i-au văzut, că multe vorbe rele se lăţeau prin sat şi printre slugile de la castel.
Io, adică noi, tuspatru, ne vedeam de treabă; îi un fel de-a zice că tăceam chitic şi numa’ ascultam. Ne feream cu străşnicie a ne vârî în vorbă, căci luasem noi frica Alondei din vremea când o hăituisem din ubarnică poruncă şi ne-ncolăcisem între noi îndată ce ne apăruse-n ochi.