|
 Uneori, stai şi te întrebi dacă nu era mai bine pe vremea când exista un mare hoţ, iar restul hoţilor tremurau de frica acestuia şi furau cu măsură, să nu enerveze comandantul lor suprem; azi, e o efervescenţă nemaipomenită în rândul hoţilor, un fel de „întrecere socialistă” între ei, de parcă ne-am fi mutat cu toţii, din „câmpul muncii”, pe câmpul cu flori al hoţiei.
Acest model social este oglindit, la nivel cultural, printr-o inflaţie de scrieri literare de cea mai proastă factură. Uneori, stai şi te întrebi dacă nu era mai bine pe vremea cenzurii de partid şi de stat. Măcar atunci ştiai că tot ce primeşte „bun de tipar” nu e bun de citit.
Rare sunt cazurile în care boabe mari treceau prin sita cu găuri mici a cenzurii, iar asta se întâmpla cu voie de la „stăpânire”, cum s-a văzut, pentru derutarea adversarului, care era cititorul. Cine voia cu tot dinadinsul literatură de bună calitate, stia unde s-o gasească; marile romane ale istoriei literare mondiale circulau sub formă „xerox”-ată.Azi, toată maculatura, frumos ambalată, plastifiată, tehnoredactată ca în Occident, cu supracoperte în culori fascinante, reuşeşte să păcălească un public neavizat, pentru care Eminescu e un fel de Eminem al „babacilor”. Volumul exagerat de mare de cărţi nu are decât foarte rar, întâmplător, acoperire în aurul ideilor.
S-a lansat vocabula pompoasă de „noul roman”, de parcă romanele s-ar împărţi ca monedele, în circulaţie şi de colecţie. Romanul, nou sau vechi, e roman bun sau rău, după cum a fost talentul fiecăruia. Unii vor „ciocoi vechi şi noi”, alţii „cu bodyguard”; fiecare, după cum i-e felul. Mulţi pot să-şi imagineze singuri, după chipul şi asemănarea lor, ciocoi tineri cu cravată tricoloră.
Potrivit principiului care spune că nu există oameni lipsiţi de cultură, ci numai oameni care nu şi-au primit pământul înapoi, şi în spiritul politicii de partid şi de stat, unele edituri particulare declară, prin vocea reprezentanţilor lor, că vor să promoveze autori tineri şi foarte tineri. Dacă o ţin tot aşa, e posibil să scoată pe teren tineri, foarte tineri, sugari, în stare embrionară şi chiar deloc.
E adevărat, nu e nici o scofală să existe o comisie de amendare a discriminărilor, formată mai mult din oameni discriminabili, dar nici politica de a avea atâţia tineri, atâtea femei, atâţia studenţi sau atâţia reprezentanţi ai uneia sau alteia dintre minorităţile etnice la hectar nu e vreo pricopseală. Pe modelul promovării cu orice preţ şi cu orice preţuri a tineretului sau femeilor, practicat înainte de 1989, partidele de azi au organizaţii de femei, de tineri, de albanezi sau de cine mai ştie ce. Cu autorii de literatură nouă, editurile merg pe acelaşi principiu; dacă nu vor să respecte reţeta, le angajăm impresari, să le dicteze ce să scrie şi să-i pună la muncă. Cum literatura unei ţări e o reflexie a politicii, culturale, economice, sociale, sportive etc., editurile simt nevoia să se plieze mersului vremurilor.
Societatea noastră cunoaşte un suflu nou; acesta vine dinspre Koslodui. Dacă e nevoie să fie atras publicul tânăr la jugul culturalizării forţate, atunci editorii se gândesc să le dea autori de vârsta lor. Tuşesc dacă citesc din clasici sau din autori deja formaţi. Tuşesc şi dacă râmân la sapă sau la strung, ca şi cum capitalismul s-ar construi cu gunoieri licenţiaţi.
Publicul se formează sau nu se formează, dar un lucru e sigur: autorul, cu cât e mai tânăr, are în editor un cititor fidel, mai ales dacă e odraslă de om cu bani.
Cum mulţi tineri sunt forţaţi să meargă înainte, cu orice preţ, cu orice preţuri, bagă foarte multă fantezie în text; fantezia altora. La sfârşit, nu se stie, poate ajung la concluzia să devină freelancer-i. Noul lor roman nu povesteşte nimic concret; descrie atitudini. Pe moment, acest fel de a scrie ţi se pare fascinant. Cu timpul, îţi dai seama că ai citit un geamantan de cărţi tip apă de ploaie. Descrierea relaţiilor dintre oameni e chiar enervantă. Enervantă în sine şi enervantă datorită faptului că nu mai ştii de unde a pornit acţiunea şi trebuie să te întorci tot timpul, zeci de pagini înapoi.Ajungi la pagina 100, vezi că nu s-a întâmplat nimic, dar tot mai speri să se întâmple ceva interesant, nu doar consecinţe fireşti ale unor inundaţii. Starea de dizgraţie, superior organizată, e confundată cu starea de graţie.
Din curiozitate intelectuală, o ţii înainte cu cititul. Autorul e considerat celebritatea momentului, se vinde bine, nu se poate să nu se bage acţiune, îţi spui, deşi ştii prea bine că un autor deştept şi talentat nu întinde prea mult coarda, dând drumul acţiunii după primul capitol, adică de pe la pagina 12 sau 25. Şmecher, câte un autor porneşte acţiunea în forţă, apoi, timp de mai multe capitole o tot lungeşte, până o face zeamă chioară, timp de 3-400 de pagini.
O carte bună este aceea pe care, după un timp, simţi nevoia s-o reciteşti. Nu toate cărţile rezistă trecerii timpului. De foarte multe ori, nici nu mai apuci să reciteşti cărţile preferate; ori vin din urmă cărţi recomandate de oameni competenţi, ori eşti luat de valul treburilor de zi cu zi.
Se pune întrebarea: e mai profitabil sa reciteşti „Dune”-ul lui Frank Herbert sau să citeşti pastişele fiului său?
Eşti mai câştigat dacă reciteşti o carte bună, în etape diferite ale vieţii, decât dacă iei la rând ce ţi se oferă drept comercial. Comercialul nu trebuie să includă neapărat facilul, în sens de superficial, ci în sens de uşor de citit. Mai uşor de citit sau mai greu, cărţile trebuie să fie de calitate. Nici „cărţile grele”, în sensul de bune, nu sunt cele de mii de pagini sau cele conţinând idei absconse.
Cititul este un act intim între cititor şi scriitor sau lumea creată de acesta. E un act aproape mistic, asemănător relaţiei adevăratului credincios cu divinitatea supremă. Aşa cum făcutul de cruci largi în autobuz, căderile ostentative în genunchi şi rugăciunile nejustificate nu pot impresiona pe nimeni, nici cititul în autobuz nu convinge de sinceritatea a demersului, ci dimpotrivă, stârneşte, dacă nu râsul, măcar zâmbete condescendente, deşi ipocrizia ar trebui să te facă să plângi. Oferta din ce în ce mai mare de carte, nu înseamnă nepărat că aceasta vine în întâmpinarea unei cereri crescute; înseamnă că, strânşi cu uşa de un sistem opresiv, cum a fost cel comunist, foarte mulţi români s-au trezit că au ceva de spus şi nu se întreabă dacă demersul lor interesează pe cineva. În paranoia lor, spun orice, oricând, oriunde, ca la blog, şi merg pe principiul de a publica întâi şi de a-şi forma publicul ulterior; nu se gândesc dinainte la o nişă de cititori. Mai tragic e faptul că nulităţile, cu o tenacitate feroce, au ocupat mass-media; spiritul comunist n-a disparut, ci s-a convertit la capitalism. Cine nu scrie astăzi cărţi, ori e tâmpit, ori mai mult decât atât.
Foarte neplăcută e dependenţa de facil, mai ales la noile generaţii. „Noul roman” e „romanul rotund, fără cap şi fără coadă”. Abia după ce îl citeşti în totalitate, îţi dai seama că totul a fost o fântână arteziană imagistică, cu jeturi de apă în lumina puternică şi multicoloră a publicităţii exacerbate şi politicii de marketing incisivă. Dacă repeţi de multe ori experienţa lecturării unor cărţi uşurele, dobândeşti dependenţă de facil, cum e dependenţa de telenovele sau aspirine.
Formatorii şi transformatorii de opinie, de cele mai multe ori autodeclaraţi, au impresia că romanele de succes sunt fabricate după reţete de succes. Au impresia că secretul succesului e la ei şi numai ei ni-l pot vinde. Nu conjuncturile politice, împănate cu sex, speculaţii ştiinţifice, economice, sociale sau de alt fel, plus ceva aforisme bine plasate în context, specifice postmodernismului, stârmesc curiozitatea cititorului. Reţeta susccesului e aceeaşi de mii de ani: talentul. Fără cheia succesului, care este buna organizare a publicităţii şi marketing-ului, talentul e zero. În schimb, marketingul şi publicitatea pot băga pe gâtul cititorului produse nedigerabile, cărţi inodore, incolore şi insipide, romanele-cărămidă. Teritorii ale nimănui şi ale oricui, weblog-urile au fost fabricate tot pentru simularea talentului. Pentru cei ce nici nu îndrăznesc macar să se apropie de o editură, blog-urile sunt spaţii generoase, unde oricine poate scrie ce doreşte, unde oricine se poate crede scriitor. Unii sunt atât de creduli cu ei înşişi, încât chiar se simt, profund, scriitori. Cine stă să-i contrazică?
Fără încărcătură socială, politică, culturală sau istorică, romanul, mai bine sau mai prost vândut, e apă de ploaie. De la scrierea blog-ului Annei Frank până la tipărirea acestuia timpul s-a încărcat de sensuri.
Înainte de a fi un spaţiu colectiv, blog-ul trebuie să fie un „spaţiu al singurătăţii”. Majoritatea scriitorilor de circumstanţă vor să aibă public în spaţiul virtual, să le fie comentată fiecare frază, în rău sau în bine. Ei vor să fie cunoscuţi indiferent cum. Nu-i interesează decantarea propriei valori, ci numai prezenţa; a lor şi a oricărui fel de public.
Ficţional colectiv nu există. Lucrurile, de la lume luate, vopsite în culorile fabuloase ale imaginarului, şi, înapoi, la lume date, nu lasă nimic în memoria cititorului; nu multe scrieri literare au şansa unui feed-back continuu, cum a avut Biblia. Ficţionalul e individual; o lume creată de imaginaţie e cu atât mai credibilă cu cât puterea fanteziei autorului e mai mare. Oricine poate imagina orice, dar numai în cadrul restrâns al lumii cunoscute; puţini imaginează şi altceva decât ceea ce cunoaştem. Dacă roboţii vor fi construiţi după chipul şi asemănarea oamenilor, să se simtă şi ei bine, atunci putem afirma că tehnica n-a avansat prea mult.
Nu oricine poate crea o lume mai interesantă decât cea reală, dar cei puţini, cu o imaginaţie prodigioasă, abia se văd în marea masă a comercialului facil.
Bine făcută, realitatea virtuală a imaginaţiei poate înlocui „realitatea reală”, ca să-i spun aşa.
Fiind la modă, mi-am făcut şi eu un blog, însă nu consider că publicul din spaţiul virtual are vreo importanţă. Atâta timp cât un redactor de la o editură mă ignora, nu din orgoliu, lucru care ar fi de înţeles, ci din cauză că nu înţelegea ce fel de literatură science fiction fac, ce poţi cere de la nişte comentatori de aiurea? Prezenţa acestora pe blog e chiar stânjenitoare, mai ales că toată lumea se crede competentă şi dă sfaturi. Un sfat bun poţi să-l primeşti şi de la ultimul prost, spune proverbul, dar aici s-a întrecut orice măsură. Când prostul îşi încordează muşchii, se vede cât e de inteligent.
Dacă nu te prezinţi cu un politic fiction cum sunt unii obişnuiţi să citească, redactorii te ignoră prin neînţelegere. Ei sunt obişnuiţi cu reţetele pe care vor ei să le impună altora. Nu lasă autorul sa vină cu o reţetă nouă, originală; sau nu o înţeleg. Vă daţi seama ce era dacă Eminescu lăsa neschimbată limba română de la sfârşitul veacului XIX ?
Un director de revistă science fiction mi-a caracterizat scrierile drept „alegorii” şi mi-a recomandat să scriu „comercial”. În accepţiunea lui, „comerciale” sunt cărămizile de apa de ploaie gen Marte roşu, Marte verde, albastru etc.
Indubitabil, se impune neîndoios ca „noile romane” să fie traduse în limbi de circulaţie universală, transpuse în scenari şi transformate în filme hollywood-iene de mare succes; pentru Nepal, Somalia sau Thailanda.
Decât să regreţi mai târziu, mai bine să faci un lucru rău: să scrii romane într-un stil nou, mobilizator, dinamic, comercial. Optimismul unora nu e decât o simplă bătalie cu pesimismul; pentru un leu în plus. Dacă eşti sărac, nu ţi-e frică de hoţi. Dacă eşti sărac cu duhul, nu ţi-e frică de nimic.
Uneori, ceea ce nu facem e mai important decât ceea ce facem; eu, de exemplu, nu sunt în stare să fac sarmale. Dintotdeauna am trait cu sentimentul ca o carte, indiferent din ce gen face ea parte, indiferent daca este considerata de alte minti luminate mai buna sau mai proasta, deschide o noua experienta in mine.
Ma hraneste, ma adapa, imi da sentimentul trairii a mii si mii de senzatii noi pe care, altfel, fie si numai din lipsa timpului, nu mi-este dat sa le traiesc. De aceea, deschid cu sufletul strins orice coperta, minunindu-ma de fiecare data de puterea pe care o pot avea vorbele, de implicatiile oricarui rind - indiferent daca este tiparit la 9 sau la 12 puncte.
Despre aceste minuni nici nu merita sa vorbesti prea mult. Chiar daca in fata celorlalti imi vine greu sa declar altceva decit ca am citit ceva minunat sau, dimpotriva, oribil, ma gindesc in primul rind daca ceea ce am citit m-a transformat cumva. Oricit de mica ar fi, aceasta saminta de transmutanta poate genera imediat sau mult mai tirziu avalanse de care sa ma pot minuna si sa ma faca sa spun: sunt genial, uite ce mi-a trecut prin cap. De fapt, nu este decit rezultatul unei analize subconstiente si a unei integrari interioare a fiecarei experiente de acest gen.
O carte o pot comenta, o pot analiza ori asemana, o pot compara, diseca, o pot chiar iubi sau uri. Ce inseamna asta? Ca o traiesc. Ca am trait-o. Si ce inseamna mai departe? Ca ma transforma. Ca m-a transformat deja. Nu am facut decit sa inspir, prin intermediul acelor pagini, tot ceea ce un om, autorul, a gindit si a trait, la rindu-i, in cele mai frumoase, cumplite, senine ori zbuciumate momente ale vietii sale.
Din aceasta cauza ma intreb, de fiecare data cind citesc cite un comentariu (opinie, recenzie - spuneti-i cum vreti) la cite o carte: oare comentatorul a inteles? Pana la urma, emotia artistica pleaca de la 'a-ti face placere', ceea ce e subiectiv. Biblia e o carte care nu trebuie inteleasa; ea a produs o religie si asta e destul.
Daca spuneti cum va numiti, nu va mananca nimeni. Securitatea, chiar daca n-a decedat, e in coma. |
ImaginaStore.com
Blog RoSF
Director RoSF
SciFi Blog
SciFi Zone
iSFdb
RoSF Database
