Lucrurile nepuse pe hârtie tind să-ţi zboare din minte. Vreme de mulţi ani am ţinut un jurnal din-acela tradiţionale, pe hârtie, şi la fiecare sfârşit de an trăgeam linie şi făceam bilanţul. De când cu vâltoarea în care trăim, de când cu blogurile şi tot ce-ţi oferă internetul (care te ajută, sigur, dar în acelaşi timp te şi vrăjeşte cu nimicuri), am pierdut obiceiul. O pierdere grea, fiindcă bilanţul de sfârşit de an e-un excelent prilej de meditaţie asupra propriei persoane şi asupra rostului pe care l-am avut vreme de 365 de zile şi cel pe care am vrea să-l avem în, cel puţin, următoarele 365.

Aşadar – concluzia de la început –, mă bucur că am acum ocazia să mă autoanalizez.

Realizările lui 2007, la mine, se-mpart pe două planuri. Cel personal, familial (cel mai important), şi, clar!, cel profesional. Cum unul îl influenţează pe celălalt, n-am cum să-l ocultez pe primul pentru a mă concentra exclusiv asupra celui de-al doilea.

Tihna cu multă muncă dobândită în 2006 a continuat lin şi-n primele luni ale lui 2007. Eu, soţia mea şi pisicul nostru abia ne aşezaserăm în casă nouă, un apartament croit după gustul nostru. Dar „primele luni” au însemnat, de fapt, cam o lună şi jumătate. Căci, aproape ca din senin, Linda, doamna mea, a venit cu propunerea: „Hai să ne mutăm la casă.” Am parlamentat noi ce-am parlamentat, zi lumină şi noapte-ntuneric, împreună cu un cuplu de prieteni, şi-am căzut de acord s-o facem. Aşa că neliniştile au reînceput. Scoate apartamentul la vânzare, caută banii de avans pentru casă etc. etc. Toate alea. Poate le ştiţi.

Ei bine, pentru un om care se ocupă cu ce mă ocup eu (scris-tradus-citit, nu neapărat în această ordine) nimic nu e mai complicat decât să lucreze cu sincope şi într-o stare de provizorat. Dar dacă ţi se arată şansa, şi dacă vrei să n-o ratezi, a te plânge de consecinţele pe termen scurt e-o dovadă de inconştienţă. Aşa că mi-am văzut de lucru printre picături. Am continuat să-mi respect obligaţiile ca redactor la revista Familia, să-mi onorez contractele de traducere cu editurile, să-mi scriu articolele şi, peste toate astea, să trec împreună cu Linda şi Axi, pisicul, printr-o mutare în chirie (cu toate cărţile strânse-n cutii, cu rafturile bibliotecii depozitate într-un garaj etc.), peste întârzierea termenului de predare a casei, peste numeroasele vizite pe şantier şi-o sumedenie de altele.

Totuşi, cel mai mult din timp mi-au ocupat tot traducerile. 10 la număr, dintre care 8 apărute până la această dată.

După ce pusesem cruce de câteva luni colaborării cu Editura Tritonic, începusem colaborarea cu alte patru edituri. Cu Polirom dusesem deja la termen un contract şi totul mersese brici, aşa că nu-i de mirare că şi prima carte din 2007 a fost tot una contractată de la editura ieşeană. „Moarte într-o ţară străină” a Donnei Leon a mers ca pe apă. O proză simplă, pe alocuri chiar sâcâitor de simplă, care-n română a dat un text cam arid, dar păstrând caracterul originalului. Următoarea a fost o provocare semantică: „Povestea lui Lisey” de Stephen King, pentru Nemira. După experienţa cu Editura Aquila ’93 (unde romanul „Jumătatea întunecată” a ieşit pe piaţă într-o ediţie de toată jena, fără linii de dialog şi cu greşeli flagrante), a fost o reală plăcere să lucrez cu cei de la Nemira. Până să apară Lisey, am revenit la Polirom, cu un roman cult, care-ţi pune rezistenţa stomacului la încercare şi numai la citire, darămite la traducere. „Crash” de J.G. Ballard. Romanul s-a lansat la Gaudeamus şi-a ajuns din prima săptămână în fruntea topului vânzărilor de la Polirom. Până atunci, însă, mai tradusesem două cărţi. Prima, un roman de Sue Grafton, a doua parte din celebra serie a alfabetului, „B de la Bandit”, pentru RAO. După care m-am întors la Nemira. Cu o carte pe care de mult timp am vrut s-o traduc sau măcar să conving pe cineva s-o traducă. Şi nu doar pentru că era vorba de Stephen King, ci pentru că era vorba de „On Writing”.

Însă, ca un făcut, acestea au ieşit pe piaţă aproape deodată, în septembrie. Pe când eu stăteam deja într-un apartament luat cu chirie şi, pe lângă pisoiul Axi, în familia Pricăjan îşi mai făcuse apariţia un membru: Ares, căţeluşul jucăuş. Asta pentru că perspectiva mutării la casă aduce cu ea perspectiva căţelului din curte. ...Că Ares n-o să stea în curte decât ca să se joace e altă mâncare de peşte. Dacă l-aţi vedea, v-aţi da seama că, pur şi simplu, nu poate sta altundeva decât acolo unde eşti şi tu. E-o scumpete de căţel. Parol!

Cum spuneam, în septembrie, când au ajuns la cititori cele două cărţi, eu lucram la un alt Stephen King, „Casa întunericului”, proaspăt apărută. Dar, înainte de asta, tălmăcisem (sper că nu încep să las impresia unui maniac al traducerilor!) alte două cărţi. Una pentru Humanitas („Oamenii de paie” a lui Michael Marshall) şi una pentru Polirom – „Monştri invizibili”, de Chuck Palahniuk. Aceasta din urmă e de aşteptat să iasă pe piaţă înainte de sfârşitul anului.

Dar credeţi c-am terminat? Între o vizită pe şantier, un drum la redacţie, o fugă după actele necesare creditului ipotecar, o altă fugă la sediul firmei de construcţie pentru a alege culoarea geamurilor, modelul uşii de la intrare, culoarea tencuielii de exterior, grosimea polistirenului de izolare exterioară sau din şapă, m-am ocupat de Steven Hall şi de al său roman de debut „The Raw Shark Texts”, pentru Polirom. Iar acum, întors la Nemira, îl am pe masă pe Theodore Roszak, cu „Flicker”.

Pe lângă astea, mă mai bucur că prin vară am reuşit să-l „ademenesc” pe Bogdan Suceavă la Oradea, ca invitat al revistei Familia, şi-mi pare rău că vizita lui n-a durat decât trei zile. Bogdan e-un partener de dialog de primă clasă.

Şi mă mai bucur că sfârşitul ăsta de an mi-a mai adus o colaborare. N-am voie să spun mai mult; am semnat pentru asta. Amintesc totuşi lucrul ăsta nu din sadism (ca să muriţi de curiozitate!), ci în speranţa că poate s-o mai bucura careva de bucuria mea.

Şi-o altă bucurie/ speranţă e că am reuşit să-mi fac timp pentru a începe revizuirea prin contragere a romanului meu de debut, care în anul 2008, după 6 ani de la apariţie, cred că va vedea din nou lumina tiparului.

Eiii... Au fost puţine, au fost multe? Nu ştiu, dar ştiu că planurile pentru 2008 sunt mult mai multe. O parte din ele sunt deja clare, altele aşteaptă să prindă contur. Şi mai sunt de luat în calcul şi surprizele. Că dacă n-ar fi ele în viaţă, ce haz ar mai avea totul?

Să ne citim cu bine şi-n 2008!