Skip to content

Narrow screen resolution Wide screen resolution Auto adjust screen size Increase font size Decrease font size Default font size default color cyan color green color brick color light color
Intre lumi Imprimare E-mail
Scris de Ana-Veronica Mircea   
duminică, 16 aprilie 2006
Povestirea a castigat Marele Premiu la CONCURSUL LITERAR SF&F
"Pozitronic - in memoriam Costin Panã" 2005.
Mai multe detalii despre concurs aici...

În felul ei, Heather îi iubise pe toţi trei. Şi pe Danny, şi pe Jeff, şi pe Jessica.
Danny era un copil deosebit. Asta pentru că avea o boală extrem de rară, sindromul ... În fine, cine dracu’ putea ţine minte un nume ca ăla? Dar s-ar fi străduit să-l memoreze, dacă aşa şi-ar fi putut salva ţâncul diform, care zbiera tot timpul – şi care era condamnat să crape înainte de a împlini anul.
Au sfătuit-o să-l lase în spital, să-şi vadă de viaţa ei, să-şi omoare timpul care o despărţea de moartea lui străduindu-se să rămână iar însărcinată. Şi i-au garantat că nu exista câtuşi de puţin riscul ca cel de-al doilea copil să aibă aceeaşi soartă. Toţi i-au spus acelaşi lucru, toate somităţile care i-au consultat, pe Jeff, pe ea şi pe Danny. I-au studiat pe rând, aproape bătându-se pentru ei, aproape smulgându-i unul din cabinetul altuia, i-au examinat cu meticulozitate, ca pe nişte specimene întrutotul bizare cu care un noroc chior îi fericise pe neaşteptate. Şi le-au oferit, numai şi numai ca să lase în ghearele lor cadavrul puştiului, o sumă care le-a tăiat răsuflarea.
Jeff a semnat imediat hârtiile pe care li le-au vârât sub nas. Ea a spus „nu, nu acum, ce dracu’, n-a murit încă” şi, seara, acasă, Jeff, mai drogat ca niciodată, a bătut-o pentru asta. A fost ultima lor seară. În următoarea el nu s-a mai întors şi ea şi-a petrecut noaptea în fotoliu, cu Jessica în poală, pitrocind tot felul de gânduri, unul mai negru decât altul.
Se luminase de mult când a auzit soneria. S-a ridicat, amorţită, şi s-a dus către uşă fără grabă, spunându-şi „poate e el, poate şi-a pierdut cheia”.
Dar era Matt. Privea mai saşiu ca de obicei şi puţea mai tare a băutură. A rachiu de ienupăr. Rachiul pe care i-l trimitea frate-său, singurul lui frate care nu avea cazier, ci doar o slujbă de impiegat pe undeva, prin creierii munţilor.
- N-ai nimerit-o, i-a spus. Jeff nu-i acasă.
- Ştiu, a mormăit, fără s-o scape din ochi pe Jessica, care se lăfăia pe covor, destul de aproape de uşă. Şi i-a întins lui Heather un ziar mototolit, arătându-i un articol încercuit, la repezeală, cu un marker portocaliu.
Ea s-a rezemat de tocul uşii, a potolit, la fel de greu, literele care-i jucau înaintea ochilor şi bătăile propriei ei inimi şi a reuşit să citească cele câteva rânduri:
„Ieri după-amiază a avut loc o tentativă de jaf armat la banca... Cu numai câteva minute înainte de închidere, la unul din ghişeele băncii s-au prezentat doi indivizi care, atunci când le-a venit rândul, au scos pistoalele şi au cerut toate încasările zilei. În timp ce casiera le pregătea banii, unul dintre gardienii băncii, culcat pe jos de jefuitori, a profitat de neatenţia celor doi, a scos un pistol şi i-a împuşcat mortal. Mai multe amănunte şi un interviu în exclusivitate cu gardianul, grav rănit în schimbul de focuri, în ediţia de mâine, dacă starea lui de sănătate ne-o va permite.”
L-a privit pe Matt cu ură.
- Nu pricep. Era rândul lui Jeff să aştepte în maşină. Tu şi Dick trebuia să intraţi în bancă!
- El a insistat să facem schimb. Era pus pe harţă.... Ce vrei, aşa a fost să fie... Dar au apucat să-l ciuruiască pe ticălosul ăla! Jim Warren îi zice. O bestie! Doar ei n-ar fi omorât pe nimeni... Da' nici el nu scapă!
- Bine, i-a spus, simţindu-se ciudat de liniştită. Apoi i-a vârât ziarul sub braţ şi i-a trântit uşa în nas.
A rămas proptită de toc, cu ochii în gol, gândindu-se doar că ar fi trebuit să plângă, mirându-se doar pentru că nu putea să plângă.
S-a dezmeticit abia când a simţit atingerea rece a Jessicăi, care se freca de glezna ei goală.
A ridicat-o, a privit-o în ochi şi, unduindu-şi glasul, a susurat cele treizeci şi unu de cuvinte învăţate de la bunică-sa. Nu le cunoştea sensul, aşa cum nu li-l cunoscuse nici cea care i le lăsase drept unică moştenire, dar era în stare să şi le amintească oricând – şi ele nu dădeau greş niciodată.
- Eu sunt stăpâna, a adăugat, răsucind şerpoaica căzută în letargie ca pe o banală curea şi îndesând-o în compartimentul special al unei poşete încăpătoare, pline cu nimicuri învălmăşite.
Pe urmă s-a îmbrăcat cu cea mai bună dintre rochiile ei decente, s-a pieptănat cu grijă, a ezitat câteva secunde, cu mâna întinsă către trusa cu farduri, şi-a spus, „nu, nu, ce naiba, sunt în doliu”, şi-a luat poşeta şi a ieşit – grăbită, preocupată, fără să se mai ostenească să încuie uşa.
A găsit un taxi aproape imediat, l-a zorit pe şofer tot timpul şi i-a lăsat un bacşiş regesc. Erau ultimii ei bani, dar... „ce naiba, banii n-au încă înviat pe nimeni...”
A intrat în spital ca la ea acasă şi s-a îndreptat spre rezerva lui Danny răspunzând mecanic saluturilor personalului. Toţi o cunoşteau şi o compătimeau, sau cel puţin se străduiau să-i lase impresia că îi înţeleg durerea. Şi era sigură că mulţi o invidiau pentru că boala puştiului o făcuse celebră iar moartea lui avea să o facă bogată, că nu înţelegeau de ce nu acceptase să apară în nici o emisiune televizată...
Erau suflete mărunte, meschine... Nu era momentul să le acorde o atenţie pe care nici măcar nu o meritau...
- Săraca! Cred că începe să înnebunească..., a auzit în spatele ei o şoaptă chiar înainte de a intra în micuţa încăpere albă, cu miros aseptic, în care, captiv într-un păienjeniş de tuburi şi fire, trupuşorul cu pielea din zi în zi mai pestriţă şi cu trăsături din zi în zi mai schimonosite părea să fie singura impuritate.
- Tac-tu s-a curăţat, Danny, a mormăit, fără să privească copilul care, ca şi cum ar fi înţeles-o, a deschis ochii şi a început să urle. Taci dracului!, s-a zborşit. Vrei să dea buzna aici tot spitalul?
Dar el n-a tăcut, aşa că i-a pus mâna pe frunte, a privit, cutremurându-se fără să vrea, în ochii lui apoşi, şi l-a adormit rostind descântecul bunicii.
- Tac-tu ţi-a luat-o înainte, a continuat, având senzaţia stranie că e într-un cimitir, că îi vorbeşte fotografiei încrustate într-un monument funerar. N-a apucat să pape bănetul pentru care s-a grăbit să te vândă. N-o să pape nimeni bănetul ăla! Şi nici leşul tău n-o să le folosească, n-o să-l disece ca pe o broască. Fiindcă mămica o să-l altereze, o să-l impurifice. Şi nici tu n-o să te mai chinui, şi nici mie n-o să mai îmi pese...
Şi-a trântit geanta în pat, printre tuburile subţiri, transparente. A scos-o pe Jessica, a pus-o alături de copil, a rostit de-a-ndoaselea vorbele magice. Şerpoaica s-a însufleţit, s-a descolăcit, aproape atingând nasul lui Danny, şi a sâsâit, parcă incitată.
- Da, da, a chicotit Heather. Acum e voie. Muşcă-l! Muşcă-l, iubito!
Ca întotdeauna, Jessica a ascultat-o. S-a grăbit să-şi înfigă colţii veninoşi, ca şi cum s-ar fi temut să nu scape prada îndelung aşteptată.
Danny a tresărit, a scos un scâncet anemic şi a recăzut în nemişcare.
- E bine să mori în somn. Întotdeauna mi-am dorit asta, dar... N-a fost să fie! a suspinat Heather, săltând-o pe Jessica şi lipindu-şi de obraz botul ei rece. Haide, a îndemnat-o, ai voie să mă săruţi, să mă guşti... Pentru prima şi ultima dată!
A simţit muşcătura ca pe o arsură binefăcătoare, şi a murmurat un „mulţumesc” extaziat înainte a prinde şerpoaica de coadă şi de a o izbi, iarăşi şi iarăşi, cu sete, de căpătâiul metalic la patului de spital.
S-a oprit abia când a fost sigură că strânge în mână un trup inert. Dar nu s-a mulţumit numai
cu atât. A cotrobăit în poşeta care căzuse pe podea, a găsit şişul pe care nu-l uita niciodată acasă şi l-a înfipt în Jessica, ciopârţind-o cum şi cât a putut.
Pe urmă şi-a şters mâinile de pântec, ca o bucătăreasă încinsă cu un şorţ slinos, şi s-a grăbit să se agaţe de spătarului unicul scaun din rezervă, căci, pentru o clipă, a avut senzaţia că ea era punctul în jurul căruia încăperea albă prinsese să se rotească. Dar şi-a revenit şi s-a năpustit spre uşă, dând piept în piept cu infirmiera de serviciu. Femeia, o mulatră voinică, nu şi-a putut reţine un ţipăt.
- Scuză-mă, a şoptit Heather.
Şi, fiindcă totul reîncepuse să se învârtească, şi-a încleştat degetele în umerii celeilalte, sfâşiindu-i halatul când s-a prăvălit pe duşumea.
::: ::: :::
După un somn profund, fără vise, Jim Warren s-a trezit revigorat
S-a ridicat, a privit munţii sumeţiţi spre cerul senin, a căscat, s-a întins...
„Sunt îngerul păzitor al unor îngeri în devenire”, şi-a spus, parcă nevenindu-i să creadă. Dar, dacă sunt înger, de ce mai dorm?” s-a mirat. „Şi de ce mai mi-e foame?” a adăugat, dând cu ochii de masa pe care cineva, probabil Eloise, aşternuse un mic dejun îmbietor.
A ridicat din umerii pe care, uitându-se în oglindă, şi i-a văzut fără aripi. „Toate la timpul lor”, a mai cugetat, şi a înfulecat cu poftă.
Pe urmă a coborât în încăperea de la parter, care era pustie. A privit, nehotărât, mai întâi spre uşa din faţă, apoi spre cea care ducea spre dormitorul micilor îngeri, şi, în sfârşit, spre o a treia, de dincolo de care i s-a părut că răzbătea ciripitul cristalin pe care-l mai auzise cu o seară înainte.
Pentru o clipă, i-a trecut prin minte gândul absurd că uşa aceea ar fi putut fi încuiată. Dar a deschis-o cu uşurinţă şi s-a pomenit într-o imensă grădină interioară. O grădină stranie, ce nu se potrivea cu acel ţinut de stâncă stearpă şi în care vara se pogorâse înainte de vreme. De fapt, era o pajişte cu iarba înaltă împestriţată de flori multicolore, ale căror miresme dulci se contopeau, dând o stranie savoare aerului tare al înălţimilor. Şi era însufleţită de hora largă şi veselă pe care vreo sută de copii în straie albe, de borangic, o încinseseră în jurul Eloisei. Ea cânta, bătând din palme când nu se învârtea, cu braţele larg deschise, înfoindu-şi rochia largă şi albă şi răsfirându-şi părul despletit, din care se desprindeau flori purpurii.
„Oare îngerii care dorm şi mănâncă se şi însoară?” s-a întrebat Jim – chiar înainte de a observa că nici copiii nici Eloise nu mai aveau aripi.
- Bună dimineaţa, i-a strigat ea, de îndată ce l-a zărit. Copii, salutaţi-l pe Jim, noul nostru prieten şi ocrotitor, i-a îndemnat apoi pe micuţi. Şi ei au chiuit, fluturându-şi mânuţele trandafirii.
Eloise a ieşit din hora care se spărsese, şoptindu-i ceva, în treacăt, uneia dintre cele mai răsărite fetiţe, care s-a grăbit să-i strângă pe ceilalţi într-un arc larg de cerc şi să le dea tonul unui cântec vesel, o minunată înlănţuire de triluri săltăreţe.
- E un imn de slavă. Pentru soare şi pentru cerul senin. E cel mai sprinţar, dar sunt la fel de frumoase şi cele închinate lunii, ploii, zăpezii, vântului..., i-a explicat lui Jim, după ce l-a sărutat în colţul gurii, cu aceeaşi nevinovăţie cu care o făcuse în seara precedentă.
- Există şi un imn pentru... zbor? Pentru că, ştii, eu... nu mai văd aripile, a murmurat el, deodată temându-se că vorbea despre amintirea unui vis, că fata ar fi putut crede că nu era în toate minţile.
Dar ea i-a zâmbit, plină de înţelegere.
- Mă aşteptam să spui asta. Noi nu putem vedea aripile decât în lumina lunii şi doar când e lună plină le desluşim întreaga splendoare. Aşa e, aşa trebuie să fie.
- Dar nici nu le simt, a insistat el, străduindu-se să-şi pipăie spatele – şi chiar cutezând să-şi plimbe palma deasupra omoplaţilor ascunşi de rochia ei mătăsoasă.
- Aşa trebuie să fie, a repetat Eloise, cu acelaşi zâmbet. Crede şi nu cerceta, asta e prima poruncă. Cea de-a doua este bucură-te de darurile Celui Atotputernic, cea de-a treia – iartă şi uită, cea de-a patra – iubeşte şi ocroteşte, iar cea de-a cincea – împotriveşte-te celui viclean, demască-l şi izgoneşte-l.
- Păi.., a făcut Jim, nedumerit, eu îmi amintesc că sunt zece porunci, şi că sună cu totul altfel.
- Acelea sunt poruncile date oamenilor. Noi, acum, suntem în altă lume...
- Lumea îngerilor..., a spus el, visător. Dar a adăugat, cu ironie: A îngerilor pe care oamenii îi numesc „animale exotice”!
- Mda, şi mie mi s-a părut o blasfemie, a recunoscut ea, având aerul că încerca să se scuze, dar tata mi-a explicat că altfel ţi-ar fi fost greu să înţelegi, să accepţi ceea ce ţi se întâmplă...
El a clătinat din cap, a încuviinţare - şi gândul i s-a dus la gara în care coborâse, la spaima impiegatului, la conversaţia acestuia cu nevasta arţăgoasă, dincolo de uşa încuiată.
- „E normal să auzi voci care te întreabă de drumul spre iad după ce sugi toată ziua rachiu de ienupăr” – cam aşa ceva a zis, aseară, soţia impiegatului. De ce „drumul spre iad” – când aici pare să fie raiul?
Ea a surâs din nou.
- E „o gură de rai”, cum a spus, cândva, undeva, un om peste al cărui nume ceilalţi au aşternut uitarea. Dar pentru a pătrunde în Rai trebuie să lepezi din tine tot Răul. Aceşti copii o fac înainte de a deveni cu adevărat îngeri. Iar Răul nu se dă dus cu una, cu două, Răul geme, urlă, pârjoleşte. De asta se crede că ferma Ronsson, care pare părăsită, e gura iadului. Localnicii nu numai că o ocolesc, dar nici măcar nu-i pronunţă numele...
- Ce ciudat! a oftat Jim. Aseară totul părea mult mai simplu...
Eloise i-a luat mâinile într-ale ei.
- Dar e simplu. Numai că trebuie, încet-încet, să vezi şi să afli totul. Şi o să începi chiar acum. Eu nu-i pot lăsa pe copii singuri, dar o să-ţi dau un ghid de încredere. Jane! a strigat apoi, şi fetiţa care conducea corul a venit alergând. Jane, du-l, te rog, pe Jim în Atelier. Şi, dacă tata nu e acolo, rămâi cu el şi explică-i.
::: ::: :::
A doua zi, Heather s-a trezit cam pe la amiază. S-a frecat la ochi, a privit nedumerită în jur şi abia după mai bine de un minut şi-a recunoscut apartamentul şi a priceput că nu era în patul ei. Dormise, îmbrăcată cu cea mai bună rochie, pe canapeaua din hol. Dormise cu uşa de la intrare întredeschisă. Probabil că Jeff plecase în grabă...
...Jeff plecase în grabă... Plecase pe lumea ailaltă, şi-a amintit, într-o străfulgerare. Şi, imediat, şi-a adus aminte şi de Danny, de Jessica, de muşcătura otrăvită, de infirmierele, asistentele şi medicii care se adunaseră ciotcă în jurul ei, de rezerva unde fusese transportată, de graba cu care o transformaseră în nodul central al unei reţele de tuburi şi fire...
Şi-a amintit că îşi revenise de îndată ce o lăsaseră singură, că urlase de ciudă, blestemând moartea care o izgonea, că părăsise patul şi rezerva fără ca nimeni să o împiedice, că alergase nestingherită pe culoarele spitalului, că nici un taximetrist nu se sinchisise de semnele ei disperate...
A tresărit, speriată, când a auzit sunetul telefonului şi a ezitat înainte de a ridica receptorul.
Cine putea fi? Matt? Cineva de la spital? De la morgă? De la circul a cărei stea de primă mână ar fi putut să devină? Poate chiar patronul, care, printre înjurături, avea să-i spună că n-are nevoie de o dresoare criminală, de o ucigaşă a exemplarelor rare, ca Danny şi ca Jessica, vipera mutant – cea mai veninoasă şerpoaică din lume...
- Heather, ce e cu mobilul tău, draga mea? De ieri, de când am aflat de Jeff, am tot încercat să dau de tine...
Mobilul? Era în geanta rămasă pe patul lui Danny şi bateria, desigur, i se descărcase... Iar vocea de la celălalt capăt al firului era a... A cui era vocea?
- Sunt Melinda, cumnata lui Matt. Cea de la munte, soţia impiegatului. Ne-am cunoscut anul trecut, de ziua lui Matt, mai ţii minte?
- A, da... făcu Heather. Într-adevăr, n-o uitase pe Melinda, unguroaica voinică, guralivă, arţăgoasă...
- Cred că acum ai nevoie de o slujbă bine plătită. Ştiu una, şi cred că ţi se potriveşte ca o mănuşă. Asociaţia Vânătorilor angajează o îmblânzitoare, o dresoare pricepută. Aici, la noi, la o fermă părăsită, s-au pripăşit nişte creaturi care sperie vânatul...
Slujbă. Bine plătită. Departe, la munte... Da, de ce nu? şi-a spus Heather. Dacă tot nu murise, trebuia să trăiască. Să trăiască bine. Şi departe de oraşul în care viaţa se lepădase de Jeff, şi de Danny, şi de Jessica...
- Când trebuie să fiu acolo? a întrebat.
- Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Poţi veni cu orice tren. Şi n-ai nevoie de bilet. Trebuie doar să spui „voi curăţa ferma Ronsson” pentru ca toţi controlorii să te trateze ca pe o soră.
::: ::: :::
Urmând-o pe Jane, Jim a pătruns într-o hrubă întortocheată, săpată în stânca din marginea dinspre apus a grădinii. A ezitat înainte de a păşi în întuneric şi, în timp ce se întreba cum aveau să-şi desluşească drumul, fetiţa şi-a lipit palma dreaptă de stâncă. Ca prin farmec, pereţii au devenit luminiscenţi, şi acelaşi lucru s-a întâmplat cu bolta înaltă şi cu cărăruia bine şlefuită pe care trebuiau să o urmeze.
Intrigat, Jim a căutat zadarnic din priviri ceva care să aducă a comutator.
- Să mergem, l-a îndemnat Jane. Şi a adăugat, ca şi cum ar fi răspuns nedumeririi lui nerostite: Aproape-îngerii au puteri la care minţile muritoare nici măcar nu visează...
- Le am şi eu? s-a interesat el – cu o candoare pe care nu şi-o cunoştea.
- Nu. Voi, paznicii, sunteţi încă legaţi de lumea pieritoare. Acolo sunt adevăratele voastre trupuri – şi semenii voştri încă le consideră vii.
- Cum?! Ce tot spui? Nu mai înţeleg nimic!
- S-o întrebi pe Eloise, l-a sfătuit fetiţa. Ea ştie cel mai bine. Nouă ne-a povestit doar că e nevoie să fiţi aidoma ademenitorilor-vicleni. Ei sunt vrăşmaşii de care trebuie să ne păziţi şi altfel nu i-aţi putea înfrunta.
- Ademenitori-vicleni?
- Îhî, a făcut ea, tocmai când intrau într-o imensă încăpere circulară, luminată de zeci de făclii şi de focul ce trosnea în centru, înălţându-şi limbile către bolta întunecată.
Răsfiraţi ici şi colo, vreo două duzini de adolescenţi, băieţi şi fete, modelau, încrâncenaţi, dintr-un soi de lut negru, făpturi bizare, care mai de care mai hidoase. Modela şi bătrânul Ronsson, dar din ceea ce părea să fie lut alb. Surâzător, stând în genunchi, cel mai departe de foc, făurea un prunc ce-şi întindea mânuţele, parcă străduindu-se să prindă o jucărie nevăzută.
- Ce bine că e aici! a exclamat Jane. Eu pot să plec. Nu e bine să zăbovesc în preajma înlutitorilor-de-Rău. Mă tem că nu sunt atât de puternică cum mă crede Eloise!
Grăbită, s-a răsucit pe călcâie şi a rupt-o la fugă înapoi. Din ce în ce mai nedumerit, Jim s-a simţit îmboldit să o urmeze, să alerge afară din hrubă, afară din grădină, să părăsească ferma alergând... Dar semul prietenos pe care i l-a făcut Ronsson i-a luat neliniştea cu mâna, i-a spulberat temerile confuze, i-a redat curajul şi încrederea.
Bătrânul a mai privit o dată pruncul de lut şi a zâmbit mulţumit înainte de a-l aşeza alături de alţi – să tot fi fost vreo douăzeci şi cinci, toţi surprinşi în aceeaşi postură. Abia pe urmă s-a ridicat şi i-a ieşit lui Jim în întâmpinare.
- Ei, domnule Warren, a spus, zâmbind din nou, se pare că te cam derutează ceea ce se petrece în atelierul nostru!
- Aşa e, a oftat Jim. Ca să nu mai vorbesc de ademenitorii-vicleni, de înlutitorii-de-Rău... Fetiţa aceea, Jane, i-a pomenit şi pe unii, şi pe alţii, dar nu mi-a explicat nici cine sunt unii, nici cine sunt alţii!... Adică, în fine, Eloise mi-a spus ceva despre lepădarea de Rău, iar intuiţia îmi şopteşte că pocitaniile la care trudesc aceşti tineri ar putea fi modelate după chipul şi asemănarea Răului...
- Eşti aproape de adevăr, domnule Warren. A, sper că-mi vei permite să-ţi spun Jim!
- Chiar vă rog, domnule Ronsson.
- Iar eu sunt Michael. Chiar Mike.
- OK, Mike!
- Aşadar, Jim, pocitaniile pe care le vezi nu sunt plămădite după chipul şi asemănarea Răului. Sunt însuşi Răul! Tot Răul – din fiecare dintre ei – pe care îl înlutesc, îl ferecă în lut... Răul se scurge prin palmele şi degetele cu care modelează, prin ochii cu care privesc lutul modelat... În lutul acela blestemat, adus de pe colinele sumbre ale unei lumi întunecate, Răul dospeşte, Răul prinde viaţă – după şi numai după trei nopţi aproape încheiate. De aceea un aproape-înger îşi distruge plăsmuirea în noaptea a treia, după primul cântat al cocoşilor.
„Un risc inutil”, a apreciat Jim. „Aşa ceva nu se lasă pentru ultimul moment!”
- Nu e un risc inutil!... Şi da, pot citi gândurile – când nu sunt foarte ostenit... Crede-mă, Jim, înlutirea Răului îi sleieşte de puteri pe aproape-îngeri, iar un astfel de demon-de-lut poate fi stârpit doar cu multă trudă. Cu truda celui care l-a făurit!... Cât despre riscuri... Şi de asta eşti tu aici – ca să mă ajuţi să păzesc demonii-de-lut în primele două nopţi, când creaturile viclene ale Iadului, luând cele mai neaşteptate înfăţişări, se străduiesc să ni-i fure.
- Împotriveşte-te celui viclean, demască-l şi izgoneşte-l, şi-a amintit Jim. Mi-a spus Eloise – e porunca a cincea. Lucrurile încep să se lege... În fine, o parte dintre ele. Pentru că mai sunt destule care mi se pare cumplit de... de bizare. De pildă tu, Mike, ce înluteşti în bebeluşii ăia?
Ronsson a râs. Scurt, sacadat, parcă înecându-se.
- O, Doamne! Nimic, nu înlutesc nimic. Acelea sunt adăposturile vremelnice ale sufletelor de copii, ale viitorilor îngeri. Cât încă sunt aici, cum s-ar zice, între două lumi, au nevoie şi de trupuri. De trupurile astea pe care eu le plămădesc cu dragoste, iar sufletele care le merită ştiu să le găsească – în nopţile cu lună plină.
- Între două lumi... Nevoie de trup...De asta încă mănânc şi dorm! s-a pomenit Jim rostindu-şi gândurile. Sunt şi eu într-un înveliş vremelnic, modelat de tine? Şi ce e cu adevăratul meu corp? Fetiţa, Jane, zicea că sunt încă legat de „lumea pieritoare”...
- Aşa este, a recunoscut bătrânul. Sălăşluieşti într-o copie a adevăratului tău corp, într-un fel de... duplicat energetic, făurit de o putere mult mai presus de a mea, pe care îmi greu s-o definesc şi către care mă închin. Semenii tăi spun că eşti în comă, şi aparatele lor rudimentare reuşesc, în mod surprinzător, să nu te lase să mori. Ba s-ar putea chiar să o mai facă încă multă vreme... Poate chiar mai mult decât un an, cum am presupus eu... S-ar putea şi să-ţi revii, aşa cum s-a întâmplat cu cel pe care Eloise îl numeşte fratele ei numai fiindcă se ataşase de el ca de un frate... A redevenit viu pe de-a-ntregul, ceea ce, cred eu, a fost o recompensă pentru devotamentul de care a dat dovadă aici, la ferma noastră. Şi, fiindcă astfel a plecat de lângă noi, am avut nevoie de un alt paznic...
::: ::: :::
Lui Heather drumul i se păruse lung. Şi plictisitor. Nu reuşise nici măcar să aţipească. Vagonul vechi, în care călătorise singură, o hurducase fără încetare.
Aşa că s-a bucurat când s-a văzut în staţia terminus, o gară mică, urâtă şi aproape pustie, plasată, ca într-un fund de căldare, în mijlocul horei împietrite a unor munţi abrupţi, de care nu reuşiseră să se agaţe decât câţiva jnepeni răzleţi şi piperniciţi.
O dată cu ea, din tren au mai coborât doar două babe cocârjate şi crăcănate, cu nasurile arcuite, ca nişte ciocuri cărnoase, către gurile pungite. „Vrăjitoare”, şi-a imaginat Heather, răutăcioasă, dar simţindu-se ca într-o poveste. Două vrăjitoare gemene şi excentrice. Preferaseră să se lase zgâlţâite de-a lungul şinelor ce se pierdeau într-un defileu îngust, în loc să-şi călărească tradiţionalele mături zburătoare! Şi, odată coborâte spre peron, le-a plăcut să şontâcăiască către drumul din spatele gării, după ce i-au salutat, cu câte o clătinate a capului, pe impiegatul de serviciu, care se nimerise să fie tocmai fratele lui Matt, şi pe Melinda, care îşi plimba privirile dezgustate de-a lungul trenului murdar.,
Amândoi se uitau către Heather fără să o vadă. Dar ea i-a recunoscut de cum i-au apărut înaintea ochilor. S-a apropiat de ei surâzând şi, crezând că îi ajuta ca, la rândul lor, să o recunoască, a pronunţat cuvintele magice de care nu se mai folosise, pentru că, până atunci, nimeni nu încercase să-i vorbească.
- Voi curăţa ferma Ronsson!
Impiegatul s-a încruntat către nevastă-sa.
- Ce-ai spus?!
- N-am spus nimic. Dar am auzit! a ţipat ea. Şi n-am luat decât o gură din rachiul tău puturos, ca să-mi amorţesc afurisita asta de măsea!
„Oare sunt nebuni?” s-a minunat Heather. „Sau au orbul găinilor?”
- Eu am vorbit, a precizat, punându-şi mâna pe braţul celeilalte. Sunt eu, Heather. Mi-ai dat telefon azi-dimineaţă.
Melinda s-a închinat. O cruce grăbită, dar mare, apăsată.
- Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne pe noi, păcătoşii! a murmurat înainte de a se repezi pe urmele bărbatului care o luase deja la sănătoasa către clădirea gării.
Heather i-a urmat, dar nu atât de iute încât să nu i se închidă uşa în nas.
- Rachiul, numai rachiul e de vină! a auzit-o pe Melinda. Am să-l arunc pe tot, şi nu care cumva să îndrăzneşti să-mi mai aduci în casă vreo picătură!
Heather a bătut în uşă cu pumnii şi cu picioarele, a zgâlţâit-o - şi a înjurat când a înţeles că totul era în zadar. „Şi eu ce dracu’ fac acum?” s-a întrebat, îndreptându-se spre singura bancă de pe peron – şuie şi cu vopseaua coşcovită – pe care, cu un oftat, s-a lăsat să cadă.
- Faci ceea ce îţi e menit, i-a răspuns, din spate, vocea unei alte femei.
S-a întors brusc, speriată, aşteptându-se să dea cu ochii de una din cotoroanţele gemene – sau chiar de amândouă. Şi a ţipat când s-a văzut pe sine însăşi. Ar fi putut jura că priveşte într-o oglindă, dacă cealaltă n-ar fi stat în picioare, sprijinindu-se cu o mână de speteaza băncii, şi dacă nu ar fi început să vorbească.
- Sunt Jessica. Eu ţi-am telefonat. Nu-mi purta pică fiindcă m-am dat drept altcineva, dar altfel ţi-ar fi fost greu să înţelegi, să accepţi ceea ce ţi se întâmplă...
- Jessica?! s-a strâmbat Heather. Nu ştiu decât o singură Jessica, şi aia era... Şi, oricum, e...
- Era o viperă. Şi e moartă. Şi, totuşi, o vezi şi o auzi acum!... Ştii, aici ne stă în puteri să ne lăfăim în forma care ne-a fost cea mai dragă...
- Ia mai du-te dracului! s-a supărat Heather. Zici că stau la taclale cu o şerpoaică răposată, care şi-a însuşit înfăţişarea mea, şi asta de prea mult dor şi drag - cu toate că eu i-am făcut felul? Hai să fim serioase! Nu-mi place să fiu tratată ca o tâmpită!
Cealaltă i-a atins mâna cu degetele ei reci ca gheaţa şi şi-a lins pe îndelete buzele cu limba despicată.
Ea s-a cutremurat şi a schiţat o cruce.
- Doamne fereşte! Oare mi-am pierdut minţile?!
- Ar trebui să nu mai faci semnul ăsta, a susurat Jessica. Şi să nu mai rosteşti... unele cuvinte. Fiindcă se pare că nu poţi intra decât în tabăra cealaltă!
- Ai dreptate, a râs Heather, schimonosindu-şi chipul frumos într-o strâmbătură plină de toată viclenia ei înnăscută. Altceva ar trebui să fac: să văd cum îţi priesc altfel de vorbe!
Şi a început să-şi recite descântecul – fără grabă, pronunţând răspicat fiecare cuvânt, şi punându-şi în fiecare, deopotrivă, ura, dezamăgirea, lehamitea şi durerea mocnită pe care orice gând la soarta ei potrivnică o zădărea, transformând-o într-o imensă, dar iute trecătoare pălălaie.
Jessica a împietrit pentru câteva secunde, dar şi-a revenit şi s-a scuturat ca după o atingere băloasă.
- Asupra mea, acum şi aici, nu mai ai putere. Pentru că ai murit, adică o să mori, curând, din cauza muşcăturii mele!
- Am murit?! Adică o să mor?!... Vrei să mă bagi în sperieţi, sau doar să-ţi baţi joc de mine?
Jessica s-a aşezat alături de ea, i-a luat mâinile în mâinile ei îngheţate şi a privit-o cu înţelegere şi cu milă. Dar i-a vorbit cu o detaşare ce se potrivea cu răceala mâinilor, şi fără să-şi pună în glas nimic din căldura privirii.
- Crede-mă, tu nu eşti aici. Nu cu trup şi suflet. Eşti numai suflet, trupul ţi-a rămas în spital, în coma artificială pe care ţi-au indus-o pentru ca pătrunderea veninului în sângele tău să fie încetinită şi ei să câştige timp. Nu au un antidot, doar ştii că am fost un unicat încredinţat de nişte minţi obtuze unei iresponsabile care ştia câteva biete cuvinte vrăjite, adică ţie, care trăiai doar clipa – şi asta într-un univers subordonat doar propriilor tale interese. Au nevoie de timp ca să sintetizeze antidotul ăsta şi se amăgesc sperând într-o reuşită, pentru că au ceea ce mi-a fost trup. Dar e golit de venin şi a început deja să putrezească, în ciuda metodelor lor alambicate de conservare. Aşa că ai să mori. Curând, fără doar şi poate. Şi, într-un fel, vei muri în somn, cum ţi-ai dorit.
- Nu, nu te cred. Nu pot să te cred, a mormăit Heather, ca un copil bosumflat.
Jessica a răsuflat adânc şi, după ce a simţit-o crispându-se, Heather s-a pomenit ţinând în mâini şerpoaica cu care se fălea în arenă şi se distra acasă. După ce a trecut clipa surprizei, în care s-a simţit gata să leşine, a zâmbit drăceşte şi s-a apucat să spună din nou descântecul, de data asta cu voce joasă, plină de dulceaţă. Vipera s-a zbătut, s-a muiat, s-a zbătut iarăşi – şi a redevenit creatura care îi semăna leit.
Heather s-a ridicat de pe bancă dintr-un salt şi a făcut un pas grăbit înapoi.
Jessica i-a întors surâsul drăcesc.
- Superbă încercare! Demnă de mintea ta diabolică. Cred că întotdeauna ţi-am invidiat-o, dar a trebuit să trec în altă lume ca să înţeleg că numai o astfel de inteligenţă rece şi rea putea reţine şi vorbele şi toate inflexiunile subtile ale descântecului de pe urma căruia ai câştigat puţinii tăi bani aşa-zis curaţi. Haide, ştiu că ţi-e ciudă fiindcă te-ai înşelat crezând că în piele de şarpe recad sub puterea ta. Şi ştiu că încă nu vrei să accepţi că nu eşti victima unei farse de prost gust, că nici măcar nu visezi. Dar fă un efort, ce naiba! Nu-mi spune că nu poţi! Înţelege că te-ai desprins de carnea care trage să moară, dar că mai ai, după timpul oamenilor, câteva zile în care poţi folosi acel plus de putere al spiritelor a căror cale de întoarcere în lumea primei lor întrupări materiale nu e închisă pentru vecie. Pentru că trebuie să profiţi de puterea asta ca să răzbuni moartea lui Jeff, pricepi?
Răzbunare! O vorbă dulce, cel puţin pentru Jeff, care o pronunţa cu reală plăcere. Şi jefuia cu reală plăcere – ca să se răzbune. Credea că se răzbună pe lumea în care dăduse faliment mica firmă a tatălui său – prosperă până când, la adăpostul unor legi strâmbe, căzuse pradă lăcomiei celor ce aveau deja prea mult.
Da, Jeff ar fi vrut să fie răzbunat şi ea, Heather, putea să facă asta, fie şi în vis, în amintirea lui, în amintirea zilelor lor bune, în care o răsfăţa ca pe o prinţesă, în amintirea nopţilor lor de dragoste dementă, atât de savuros istovitoare...
- Unde e Jeff? a întrebat. Şi el e mort, şi tu eşti moartă. De ce tu eşti aici şi el nu e?
- Eu sunt un demon care s-a călit în trup de şarpe. Jeff a fost doar un suflet obişnuit şi s-a reintegrat în oceanul spiritelor, acolo unde experienţa vieţii lui e doar un strop dintr-un talaz ce se va sparge iarăşi şi iarăşi, împrăştiindu-şi stropii în alte şi alte nou înfiripate trupuri muritoare...
- Filozofie, poezie, speculaţii ieftine despre reîncarnare, s-a strâmbat Heather, simţindu-se, deodată, foarte obosită. Scuteşte-mă, mi-a pierit cheful, nu mai vreau explicaţii. Hai să ne rezumăm la răzbunare.
- E din cauza veninului.
- Ce?
- Lipsa ta de chef. Acolo, în spital, trupul tău încăpăţânat, pe care, când m-ai lăsat să te muşc, nu l-ai întrebat dacă vrea să moară, se luptă din greu cu otrava. Şi pe el trebuie să-l răzbuni, Heather. Repede, cât mai poţi, înainte de a te pierde şi tu, ca Jeff, în acelaşi ocean... Haide, mergem la aşa-numita fermă Ronsson. Acolo e pepiniera de îngeri.
Heather a început să râdă.
- Îngeri? Mă răzbun pe îngeri? Hai că asta-i bună!
- E un fel de a spune, a încercat Jessica să o lămurească după ce i-a făcut semn să o urmeze pe o cărăruie ce suia, şerpuind, către creste. De fapt, reechilibrezi nişte forţe. Ai auzit de îngerii păzitori, nu-i aşa? Ţi-au spus, pesemne, că ai şi tu unul, dar n-au ştiut ce spun. Îngerii păzitori nu mai sunt o droaie, ca în vremurile bune. Paza unui muritor e tot mai istovitoare, îl pasc prea multe pericole, unui înger i se tocesc puterile după ce veghează asupra trei sau, cel mult!, patru vieţi şi are nevoie de secole de odihnă în divină pace. Şi nu prea se mai găsesc întăriri, din ce în ce mai puţine suflete de copii sunt considerate demne de a fi racolate. Aşa că sunt apăraţi doar muritorii ursiţi, cât mai fără dubiu, către bine – cum nu aţi fost nici tu, nici Jeff, şi nici măcar Danny. Aţi fi putut fi daţi în grija unui demon, noi ne aplecăm asupra oricui, cu mare râvnă, dar suntem şi mai puţini decât îngerii. Nu putem racola sufletele tinere – ne-ar fi plăcut Danny, dar fie va ajunge la ei, fie se va pierde... Şi suntem nevoiţi să furăm Răul Lăuntric întemniţat de îngerii în plăsmuiri de lut pe care le distrug chiar înainte de a-şi căpăta puterile depline, sau să îi amăgim pe cei mai mici şi mai şovăitori dintre ei, fermecându-i cu descântece, nu întotdeauna atât de puternice cum e al tău, până ce „cad” în pepiniera noastră...
De data asta Heather a rânjit, cu răutate.
- Îi fermecaţi cu „câteva biete cuvinte vrăjite”?... Ia te uită, mi se pare că încep să înţeleg ce vreţi de la o „iresponsabilă” ca mine...
- De ce te simţi jignită? s-a mirat cealaltă. Nouă ne plac iresponsabilii. Nu uita, totul e relativ, chiar şi cele bune devin cele rele când se schimbă locurile, sau vremurile... Dar să nu ne aventurăm atât de departe!... Mai bine să luăm, de pildă, şerpii. Ţie îţi plac şi îi poţi domina oricând, Jim Warren îi detestă şi, cu toate că e ditamai bărbatul, fuge de ei ca un iepure speriat...
Warren? Jim Warren? Lui Heather numele i s-a părut cunoscut. Îl mai auzise, sigur îl mai auzise... Era numele cuiva care trebuia pedepsit, pe care ea ar fi trebuit să se răzbune, pentru că... Pentru că...
- El l-a împuşcat pe Jeff! a strigat, amintindu-şi.
- E la fermă. E şi el un suflet legat de un trup în luptă cu moartea. Dar, pentru că lui i-au dat un înger păzitor, s-ar putea să învingă - şi, până una-alta, e noul paznic al viitorilor îngeri. Un paznic care n-o să fie în stare să se lupte cu şerpii... Iar o spaimă zdravănă o să-i sleiască şi corpul care, ţi-a spus şi Matt, e bine ciuruit...
- Mda, e o răzbunare, a admis Heather. Dar şerpii, şerpii unde sunt?
- Noi două suntem... o să fim. O să ne transformăm. Vei reuşi şi tu. Trebuie doar să-ţi gândeşti descântecul şi, în vremea asta, să vrei, să vrei într-adevăr să vezi în mintea mea şi, totodată, să auzi şi gândurile mele. Nu va fi tocmai simplu, dar ştiu că o să reuşeşti. Şi, dacă o să ne slujeşti cu toată credinţa de care eşti în stare, o să fii răsplătită. N-o să te pierzi ca picătura în ocean. Cum am făcut şi eu, o să sălăşluieşti în trup de târâtoare înainte de a fi primită în tagma demonilor, păstrându-ţi sinele intact.
::: ::: :::
Chiar înainte de a ieşi din hrubă, Jim a auzit-o pe Eloise strigându-l cu disperare şi a realizat că ţipătul ei se înălţa deasupra plânsetelor copiilor înfricoşaţi.
A prins imediat să alerge, fără să-i pese nici pe cine sau ce trebuia să înfrunte, nici cum avea să o facă, gândindu-se doar că trebuia să îi apere pe micii viitori îngeri - cu orice preţ.
Dar s-a oprit la doi paşi de ei, ca împietrit. Sudoarea i-a brobonit fruntea, picioarele i s-au muiat, i s-a tăiat răsuflarea şi l-au cutreierat fiori de gheaţă.
Într-un târziu, a reuşit să priceapă că dăduseră buzna ademenitorii-vicleni, că asta erau cele două vipere neobişnuit de mari care şuierau de-a dreapta şi de-a stânga copiilor îngrămădiţi în jurul Eloisei, atât de strâns încât ea nu izbutea să facă nici o mişcare.
De fapt, doar vipera din stânga şuiera. Cea din dreapta vorbea! Vorbea într-o limbă pe care Jim n-a reuşit s-o identifice. Articula cuvinte ciudate, de neînţeles, legate într-un susur ameţitor, năucitor, având, deopotrivă, dulceaţa făgăduielilor şi ascuţimea ameninţărilor.
Ca şi Jim, copiii de pe margini priveau fascinaţi şi înlemniţi. Câţiva au reuşit să se mişte, dar numai ca să facă câte un pas către şarpele vorbitor. Pe urmă unii au încremenit din nou, iar alţii, să fi tot fost vreo nouă, printre care şi Jane, au făcut şi pasul al doilea, şi al treilea, s-au prăbuşit în iarbă, s-au zbătut, şi-au pierdut contururile, parcă topindu-se, s-au contorsionat, adunându-se din nou, şi s-au rematerializat în forma unor şerpi mărunţei, grăbindu-se spre vipera şuierătoare ca nişte copiii ce îşi regăsesc mama pe care o crezuseră pierdută.
„Mă tem că nu sunt atât de puternică cum mă crede Eloise!”
Jane îi spusese asta cu nici o oră în urmă. Jim şi-a amintit cuvintele, sunetul vocii, figura serioasă a fetiţei. I s-a frânt inima, şi-a reţinut cu greu o lacrimă, a izbutit să-şi ignore şi spaimele, şi sila, şi a fugit după şarpele care fusese Jane.
- Prinde-i pe toţi, Jim, i-a strigat Eloise. Gândeşte-te că nu sunt şerpi adevăraţi! Prinde-i şi azvârle-i cât mai departe de vipere, ca să aibă răgaz să-şi recapete înfăţişarea!
Încurajat, el s-a aruncat în iarbă şi a reuşit s-o imobilizeze pe Jane. I-a strâns în mâini trupul prelung, alunecos şi rece – şi s-a speriat de valul de scârbă care l-a lovit brusc, făcându-l să icnească. Grăbit, a aruncat şarpele cât a putut de departe, şi-a şters mâinile, frecându-le apăsat de turul pantalonilor, şi s-a întrebat dacă mai era în stare să mai atingă şi altul. Dar nu a apucat să-şi şi răspundă, pentru că s-a trezit faţă în faţă cu vipera vorbitoare, care se înălţa unduindu-se şi murmurându-şi cântecul bizar.
„Pe asta o ucid”, şi-a spus, chiar în clipa în care formele jivinei au început să se rotunjească, iute şi tot mai uite, până ce a devenit femeie – tânără... frumoasă...
O femeie care s-a lipit de el, pe neaşteptate. I-a simţit căldura coapselor şi sânii tari, s-a crezut norocos când ea l-a sărutat prelung, şi s-a pomenit că o strânge în braţe şi că răspunde sărutărilor ei, întărâtat cum nu mai fusese de multă vreme.
- Jim! a strigat Eloise. Jim, vino-ţi în fire!
S-a desprins cu greu din îmbrăţişare. Dar, când Eloise i-a repetat pentru a treia oară numele, a reuşit s-o îmbrâncească cât colo pe femeia străină..., pe vicleana ademenitoare.
- Ne mai întâlnim, i-a promis ea, râzând, în timp ce se lăsa să cadă în iarbă, unde şi-a reluat înfăţişarea şerpească înainte de a se pierde pe urmele celorlalte târâtoare.
- Am dat greş, a oftat Jim, cu toate că viitorii îngeri se înghesuiau în jurul lui, mulţumindu-i cu glasuri subţirele. Nu merit nici o mulţumire. N-am salvat-o decât pe Jane, iar viperele n-au plecat de frica mea, ci doar pentru că aşa au vrut ele. Îmi pare rău, Eloise, a adăugat. N-am ştiut că trebuie să mă lupt cu şerpii. Şi cu ispita!
::: ::: :::
Când nimeni nu se aştepta, Starostele a suflat cu putere asupra imensului ecran tridimensional, opacizându-l şi amuţindu-l.
- Am văzut destul! M-am enervat destul! ... Cum poate fi posibil?!... Ăluia îi pare rău – şi gata. N-a ştiut – şi gata. Hm! Nu ştie nici că sărutarea femei-vipere l-a umplut de venin!
- Dar, cinstite Staroste, a îndrăznit Sodroc, veninul ucide numai trupuri. El va fi doar, pentru o foarte scurtă vreme, lipsit de vlagă şi de voinţă...
- Foarte scurtă! Foarte scurtă pentru noi! s-a amestecat Didric. Acolo vor fi trei zile şi trei nopţi, adică tocmai Perioada Înlutirii! Perioada în care atacurile sunt cele mai dese, cele mai viclene... Ronssonul nostru va trebui să apere totul singur!
- Singurul nostru ronsson, a subliniat, maliţios, Vadrac.
- Singurul activ, a sărit Medrec. Mai avem doi cu pregătirea aproape încheiată. Şi sunt buni, foarte buni... Ştiu să aleagă cel mai potrivit lut alb şi îl frământă cu pasiune, cu dăruire, cu dragoste...
- Dar nu sunt – şi nici nu vor fi vreodată în stare să-l însufleţească! l-a întrerupt Vadrac.
- Nu e corect să ridici asemenea petenţii, a intervenit Sodroc. Nici nu se mai ştie de când n-am mai avut vreun ronsson care să poată aşa ceva! Trebuie să fim mulţumiţi că ştiu să modeleze trupuri bune, care atrag suflete alese, devotate. Trebuie să fim mândri pentru că nu suntem nevoiţi să furăm, ca Ceilalţi, pentru că ne făurim, corect şi cinstit, o armată care păzeşte cu devotament arealul nostru spaţio-temporal.
- Cu devotament, dar fără imaginaţie! a tunat Didric. Am spus dintotdeauna – şi repet cu aceeaşi convingere că ritualul Înlutirii Răului e o tâmpenie, că îi silim pe viitorii noştri soldaţi să-şi lepede partea răzvrătită a eu-lui, văduvindu-i astfel şi de spiritul de iniţiativă! Ca să nu mai vorbesc de... de viclenia elementară! Armata noastră nu e în stare să pună la care nici măcar o ambuscadă! Pe când partea aşa-zisă rea, pe care Ceilalţi reuşesc adesea să o fure gata pusă în trup corespunzător – pentru că ronssonii noştri ştiu să aleagă şi lut negru de prima mână! – partea aia, uşor înregimentată de Ei, face prăpăd pe orice tip de câmp de luptă!
- Mhm! Să nu uităm că armata Celorlalţi se răzvrăteşte cu aceeaşi uşurinţă cu care a fost înregimentată şi că sunt siliţi să o decimeze din ce în ce mai des!
- Ei, dragul meu Medrec, trebuie să recunosc că ai şi tu, o dată, dreptate, a susurat Vadrac. Dar mă întreb dacă nu mi-ai putea explica şi de ce armata lor câştigă teren?
- Asta numeşti tu câştig? Înaintează atât de lent... Aproape insesizabil...
- Da, Sodroc, lent. Lent, dat sigur! nu s-a lăsat Vadrac.
- Terminaţi cu gâlceava! s-a supărat Starostele. Nu ştiţi decât să daţi vina unui pe altul. Eu sunt nemulţumit de voi toţi. În primul rând, de ce nu mi s-a spus că avem o eloise atât de nepricepută? Face aprecieri greşite, se baza pe acea Jane care a căzut atât de uşor în mrejele uneltelor Celorlalţi! Şi nici nu e în stare să menţină permanent iluzia existenţei aripilor, şi invocă superstiţii răsuflate, ca aia cu lumina de lună... Vreau să fie schimbată... Sau şi asta e ultima eloise activă?
- A, nu, cinstite Staroste, a ripostat Medrec, ploconindu-se. Avem pregătite încă cinci, dar ronssonul e învăţat cu ea şi...
- Să se dezveţe!
- Nici nu va fi nevoie, cinstite Staroste, a turnat Vadrac gaz peste foc. Nu mă îndoiesc că ronssonul îşi va pierde o mare parte a harului în cele trei zile – şi nopţi, mai ales! – în care va trebui să lupte sigur, şi că vom fi nevoiţi să-l înlocuim.
- Am putea racola alt paznic...
- Ce vorbeşti, Medrec? Aşa, cât ai clipi, ca să dăm peste unul şi mai nevolnic, care să facă mai mult rău decât bine?
- Nu asta e buba, Vadrac! Nu e buba esenţială! Vă reamintesc că am spus dintotdeauna – şi repet cu aceeaşi convingere că facem o mare greşeală folosind drept unelte, drept paznici, oameni cu liantul dintre suflet şi trup slăbit, oameni aflaţi între două lumi, cărora mai întâi le creăm iluzia uneia dintre realităţile lor standard, apoi le servim explicaţii falsificate...
- Iar eu, Didric, i-a retezat-o Starostele, îţi reamintesc că ai spus dintotdeauna prostii! Legătura dintre un suflet omenesc nepervertit, abia deprins de corpul mort, şi trupul modelat de un ronsson se poate face numai acolo, în acea unică falie în care se întrepătrund multiple continuuri spaţio-temporale. E o zonă aparte, guvernată de legi pe care încă nu le-am desluşit pe deplin, şi în care doar sufletele legate de un suport material în luptă cu moartea sunt la ele acasă. E un lucru mult prea bine ştiut, şi de noi, şi de Ceilalţi. Şi Ei folosesc aceleaşi unelte – dar bag de seamă că Ei mai şi ştiu să le aleagă! De ce l-aţi vrut pe acel Jim Warren? De ce n-aţi racolat-o voi pe Heather?
- Cinstite Staroste, a bâiguit Sodroc, dar noi am preferat întotdeauna bărbaţii. Cu ei, orice eloise conlucrează mult mai bine. Ca să nu mai spun că acea Heather are referinţe proaste, a curvăsărit, a minţit, a furat, a trăit în concubinaj, şi-a ucis copilul şi animalul preferat, s-a sinucis... Ea n-ar fi acceptat să vegheze asupra unor îngeri, n-ar fi înţeles...
- Hm! a pufnit Starostele. Ce tot spui? Aţi ajuns să credeţi în basmul cu îngeri? V-aţi auto-convertit? Acea Heather nu e plină de spaime copilăreşti, ca Jim al vostru, nici nu se mai lasă condusă, ca el, de poftele cărnii de care aproape s-a desprins!
- Ba să-mi fie cu iertare, cinstite Staroste, eu cred că tocmai pofta a împins-o să se folosească, într-adevăr, cu lăudabilă spontaneitate şi cu o pricepere de invidiat, de metamorfoza pe care abia o deprinsese... Dar mă întreb dacă a intuit că, o dată ce a trecut prin ipostaza de viperă, sărutul i-a devenit veninos...
- Fii sigur că a intuit-o, Vadrac, a spus Starostele. Eu sunt. Pentru că, spre deosebire de voi, am cercetat şi am aflat ce e cu această Heather...
- Ce e, cinstite Staroste? au întrebat cei patru, cu aceeaşi slugărnicie şi aproape într-un glas – după care s-au cercetat unii pe alţii cu priviri la început surprinse, apoi din ce în ce mai otrăvite.
- Ei bine, a glăsuit mai-marele Soborului, sper că vă amintiţi de acea eloise care ne-a trădat, trecând la Ceilalţi şi luând cu ea toţi viitorii oşteni de care se îngrijea. Dar îmi închipui că nu aveţi habar că nici acolo nu s-a simţit în largul ei, că, după ce s-a răzvrătit, Ei au pedepsit-o întemniţând-o într-un trup care îşi câştigase bătălia cu moartea, în locul sufletului lui adevărat. Cândva, Ceilalţi puteau să facă asta fără nici un pic de trudă, însă, din fericire, acum le reuşeşte din ce în ce mai rar – şi eu mă bucur fiindcă nu numai rasa noastră se bicisniceşte!... Ei, dar să revin la trădătoarea eloise, care, ca femeie, a avut urmaşi. Pornind de la ea şi tot trecând, numai şi numai, de la bunică la nepoată, a ajuns până la Heather acel aşa-numit descântec cu care acum lucrează împotriva noastră şi pe care, din indolenţa unora ca voi, noi l-am crezut definitiv uitat, definitiv pierdut! Aşa se face că Heather, din vina voastră acum a Celorlalţi, are puteri pe care nu şi le ştie şi pe care nu pot decât să sper că Ei nu le vor afla... Şi sper şi c-o să ţineţi minte că m-aţi nemulţumit, a mai adăugat, privindu-i cu lehamite şi suflând asupra ecranului, care s-a reînsufleţit.
Pe urmă le-a întors spatele şi s-a îndepărtat cu mare grabă, semn că furia îl copleşise pe de-a-ntregul.
- Aţi auzit? Cică din vina noastră! Cică el a cercetat, cică el a aflat! Dar a uitat să spună că a făcut-o prea târziu! a izbucnit Vadrac.
- Eu am spus întotdeauna – şi repet cu aceeaşi convingere că degeaba înlocuim ronssonul, degeaba trimitem altă eloise, degeaba racolăm alte şi alte unelte, dacă nu ne schimbăm Starostele! Buba e aici, în fruntea noastră! Doar ştim cu toţii că e de rău când Capul nu e bun! a exclamat Didric, ignorând, ca şi ceilalţi, ecranul invadat de flăcări când în falia dintre lumi, unde timpul avea altă măsură, Perioada Înlutirii s-a scurs până dincolo de miezul celei de a treia nopţi...
::: ::: :::
Încă slăbit, zăcând, cu capul în poala Eloisei, în mijlocul dormitorului copiilor, Jim Warren a fost sigur că a auzit primul cântat al cocoşilor, cu toate că în ferma din creierii munţilor nu exista nici măcar unul.
Micuţii s-au trezit speriaţi, au sărit din pătuţuri şi s-au îngrămădit în jurul celor doi, formând un inel compact de trupuşoare înaripate şi făcându-l pe Jim să se întrebe dacă nu cumva începuseră să creadă că, de fapt, el şi Eloise aveau nevoie de apărare.
În faţa Atelierului, aproape-oştenii, care, în lumina lunii pline, îşi zăreau aripile albe, au început lupta cu propriul lor Rău expulzat unindu-şi voinţele spre a abate focul purificator asupra demonilor-de-lut – atâţia câţi mai rămăseseră după ce vipera descântătoare şi surata ei bântuiseră hruba în nopţile trecute.
În lumina aceleaşi luni imense, parcă şi ea învăpăiată, sufletul rătăcitor al pruncului Danny, care până atunci rezistase cu greu ispitei de a se contopi cu talazurile molcome ale unui ocean azuriu, a zărit o formă prietenoasă, ce întindea spre el două mânuţe râvnitoare, şi a gungurit înstăpânindu-se în acel trup îmbietor, frumos şi trainic, cum nu fusese cel de care se desprinsese fără păreri de rău.
Doar ultimul ronsson activ nu vedea luna. Şi nu auzea urletele demonilor-de-lut, care, în vâltoarea focului, tocmai se treziseră la viaţă, nu simţea nici dogoarea ca de iad a flăcărilor, nici mirosul de pucioasă al lutului negru, încins. Pentru că, aşa cum nu i se mai întâmplase, şi cum nici măcar nu auzise că vreunui alt ronsson i s-ar mai fi întâmplat, se lupta cu sine însuşi, chinuit de irezistibila chemare ascunsă în incantaţia de neînţeles rostită de Heather, femeia cu cap de viperă, care o purta pe umeri pe Jessica, vipera cu cap de femeie.

Nota: Textul de fata respecta intocmai continutul, ortografia si punctuatia textului original!
Autentificare obligatorie pentru a comenta.
J! Reactions Commenting Software
General Site License
Copyright © 2006 S. A. DeCaro
Ultima actualizare ( duminică, 16 aprilie 2006 )
 
Urmator >

Top IMDB

Pe scurt

Atlantykron 2008 in imagini
Pe www.scifizone.ro puteti urmari, in acest moment, imagini de la Academia de vara Atlantykron care se incheie in data de 10 august 2008. Vizionare placuta!
 
Edgar Mitchell confirma existenta extraterestrilor
Edgar MitchellFostul astronaut al NASA si unul dintre oamenii care au pasit pe luna, Dr. Edgar Mitchell — un veteran al misiunii Apollo 14 — a facut o declaratie de-a dreptul naucitoare: extraterestrii exista! De asemenea, el a mai spus ca extraterestrii au vizitat Pamantul de mai multe ori, dar intalnirile au fost acoperite cu grija vreme de mai bine de 60 de ani de catre mai multe guverne. Dr. Mitchell, care are acum 77 de ani, a spus - intr-un interviu radiofonic - ca mai multe surse de la agentia spatiala care au fost in contact direct cu aceste fiinte ii descriu ca pe niste "omuleti destul de straniu pentru noi.'"

Oficiali de la NASA au minimalizat comentariile astronautului.

Intr-o declaratie, un purtator de cuvant de la NASA a spus: "NASA nu supravegheaza OZN-urile si nu este implicata in nici un fel de musamalizare in ceea ce priveste viata extraterestra de pe planeta noastra sau de oriunde in univers."

'Dr Mitchell este un american deosebit, dar nu-i impartasim opinia in aceasta privinta.'

Dr Mitchell, alaturi de comandantul misiunii 14, detine recordul celei mai indelungate sederi pe Luna, de noua ore si 17 minute.
 
Berea oficiala a taberei Atlantykron
Dupa cum ne informeaza un prieten comun, se pare ca s-a ajuns, in sfarsit, la o concluzie privind berea oficiala a taberei Atlantykron 2008. Mergeti aici si vedeti si voi despre ce este vorba!
 
Ovidiu Petcu, unul dintre veteranii fandomului, s-a insurat!
Scriitorul, machetistul, modelistul, medicul (pe scurt: sefistul) Ovidiu Petcu, unul dintre veteranii fandomului romanesc, cel care ne-a incantat ani de-a randul cu realizarile sale in domeniul machetelor functionale la tabara Atlantykron si nu numai (il mai tineti minte pe Sile?), si-a pus, sambata, pirostriile. La eveniment au participat, pe langa membri ai familiei, mai multi prieteni din fandom. Lui si sotiei sale, Claudia, portalul RomaniaSF Online ii ureaza... statie spatiala de titanium (pe langa traditionalul Casa de Piatra)!