Una dintre cele mai vechi amintiri ale lui Anton era un vis.
În visul său era noapte, iar Anton înainta pe o strada lungă şi îngustă, bine luminată, pe ale cărei margini se înşiruiau, de o parte şi de alta, unele lîngă altele, nenumărate magazine. Anton alerga cît îl ţineau picioarele sale scurte, de cîţiva anişori, pierzînd noţiunea timpului, aşa cum se întîmplă în vise, fară să simtă vreun strop de oboseală, aşa cum se întîmplă în vise, gonind pe lîngă vitrinele îmbietoare în care erau expuse jucării de tot felul. Anton ştia că dacă s-ar fi oprit şi ar fi intrat într-unul dintre magazine, şi-ar fi putut-o alege pe oricare: căluţul auriu, maşinuţele teleghidate, ursuleţul vorbitor, puşca...
De fapt, le-ar fi putut lua pe toate - nimeni nu l-ar fi oprit. Numai că Anton se grăbea şi nu avea timp de aşa ceva. Stia ca viseaza şi ştia - spera, mai degrabă, din toată inima- că visul nu avea să dureze la nesfîrşit; iar locul unde vroia să ajungă se afla undeva la capătul străzii.
După un răstimp fără sfîrşit, Anton se oprea în cele din urma în faţa vitrinei strălucitoare a cofetăriei, unde erau aranjate pe platouri etajate felurite torturi, prăjituri, plăcinte, îngheţate, şerbeturi... Anton era cuprins in acele clipe de o fericire fără seamăn, un sentiment copleşitor pe care nu avea să-l trăiască vreodată în realitate: toate acele minunăţii apetisante din care se putea înfrupta după pofta inimii, gratis, fără ca cineva să-i ceară socoteală. Intra în cofetărie, se strecura neobservat printre mesele la care erau aşezaţi clienţii, trecea în spatele tejghelei, fără ca vînzătorul cel gras şi mustăcios să dea vreun semn că l-ar fi zărit, şi începea să înfulece pe nemestecate bunătăţile, cît putea de repede, cu amîndouă mîinile... Nu după mult timp, se trezea.
Se trezea în camera strîmtă şi scundă, în patul mare, în care se înghesuia în fiecare noapte împreună cu cei patru fraţi ai săi. Afară se crăpa de ziuă. întotdeauna, prima senzaţie era cea de saţietate deplină; ca de obicei, seara nu punea nimic în gură (de multe ori era nevoit să sară şi peste masa de prînz), dar se simţea ca şi cum ar fi mîncat toată noaptea. Adoua - mirosul acru de urină; mezinul făcuse din nou pe el. Cele două se combinau în modul cel mai nefericit cu putinţă. Mda, încă o zi, îşi spunea Anton, cu resemnarea plină de înţelepciune care îl însoţea încă din fragedă pruncie.. încă o zi.
Visul se repetă aproape identic cîţiva ani buni, la intervale de două-trei săptămîni, şi îi produse lui Anton, pe lîngă nepreţuita ocazie de a se simţi măcar din cînd în cînd sătul, două sentimente neplăcute : vinovăţie şi teamă.
Vinovăţie pentru că Anton era un copil bun şi, de cînd se ştia, considera tarîmul viselor ca fiind un teritoriu liber, în afara legilor de neocolit care stăpîneau realitatea, un loc special în care se putea întîlni cu tovarăşii de joacă de la şcoală, cu pieile roşii, piraţii şi războinicii din filmele pe care le vedea de mic la cinematograful din cartier şi la care se furişa întotdeauna pe lîngă controlorul de bilete, cu Peter Pan, Tarzan sau Robinson Crusoe din cărţile împrumutate cînd crescu mai mare de la biblioteca oraşului, iar a-l folosi în scopul de a obţine satisfacţii personale - cum ar fi aceea de a te înfrupta pe săturate din bunătăţi interzise - era ceva ce Anton ar fi numit, dacă ar fi avut mintea unui adult, o perversiune.
Pe de altă parte, un simţ acut al realităţii, cu care Anton fusese blagoslovit de ursitoare, îl făcea să devină circumspect, chiar temător faţă de orice se sustrăgea ordinii cunoscute şi statornice a realului şi ameninţa să-l uzurpe, şi asta în ciuda atracţiei nestăvilite pe care o simţea faţă de jocurile imaginaţiei. îi erau dragi clipele în care se cufunda în lumea fantastică a viselor sale, plină de viziuni uimitoare şi miracole nemaivăzute, dar o simţea fragilă, fără reguli, fără coerenţă, complet maleabilă după propriile sale dorinţe, gata să se destrame ori de cîte ori voia s-o privească mai îndeaproape, şi, cumva - prin lipsa ei de structură - neînsemnată faţă de lumea reală. Nu ar fi schimbat în ruptul capului terenul ferm al realităţii -crudă şi potrivnică, însă guvernată de legi sigure, de neclintit - pentru tărîmul reveriilor sale, feerice, dar amăgitoare.
De aceea, băiatul era îngrozit că, într-una sau alta dintre nopţi, visul nu avea să se mai încheie ca de obicei, destrămat de lumina zorilor, şi că va rămîne prizonier pentru totdeauna pe meleagurile acelea deopotrivă minunate şi înspăimîntătoare, tocmai pentru că, între hotarele lor, orice lucru pe care şi-l dorea era posibil.
În plus, frica sa izvora din vinovăţie: strada pe care alerga în vis exista în realitate - undeva la periferia oraşului, nu departe de casa dărăpănată în care locuia Anton - cu magazinele ei de jucării şi cofetăria la a cărei vitrină privea ore în şir cu jind - iar băiatul se temea că, într-o zi - sau într-o noapte - tot holbîndu-se prin geam la bunătăţile dinăuntru, va uita pentru o clipă că nu visează şi că nu are nici un ban în buzunar şi va intra, se va furişa printre mesele cu clienţi în spatele tejghelei, şi va începe să se înfrupte, întocmai ca în vis; numai că în acel moment, vînzătorul cel gras şi mustăcios avea să-l înşface de gulerul cămăşii cu mîinile lui gigantice (avea vise separate cu vînzătorul în chip de căpcăun), şi să-l azvîrle afară după ce-i va fi tras o mamă de bătaie. Care nu avea să fie nimic pe lîngă cea de care ar fi urmat să aibă parte cînd isprava lui va fi ajuns la urechile alor săi.
De ce ţi-e frică, nu scapi. Pentru Anton zicerea se adeveri într-o noapte răcoroasă de vară timpurie. Fusese ultima zi de şcoală, iar el tocmai terminase clasa a treia. Atîta doar că nu urma sa treacă într-a patra : prea multe corigenţe şi, deşi învăţătoarea îi arătase pîna atunci oarece bunăvoinţă (renunţase să-i mai anunţe tatălui său notele dezastruoase ale lui Anton, ca să-l scutească pe bietul băiat de bătăile crunte care-i lăsau pe corp urme vizibile multe săptămîni), de data asta nu avea să mai scape. Anton nu era un copil rău, mergea în fiecare zi la şcoală pentru că acolo îşi întîlnea tovarăşii de joacă, însă nu reuşea cu nici un chip să înţeleagă de ce trebuia să memoreze texte şi să rezolve exerciţii de aritmetică, atîta vreme cît putea la fel de bine să no facă. De ce să complice lucrurile care există cu adevărat în realitatea neîndoielnică şi simplă, cu lucruri care se spun despre lucrurile care există.
Drept care nu reuşea cu nici un chip să memoreze texte şi să rezolve exerciţii. Drept care rămăsese repetent. Asta nu îl deranja în chip deosebit, însă, era sigur, avea să-i ofere prilejul unui acces cumplit de furie tatălui său, de îndată ce acesta avea să afle vestea de la fraţii lui binevoitori.
Tatăl său era înalt cît un munte, avea o slujbă de paznic de noapte, cu un salariu mizerabil - din care jumătate îi asigura raţia zilnică de votcă iar cealaltă jumătate asigura traiul întregii familii -, şi palme cumplit de grele (avea vise şi cu el, în chip de balaur cu şapte capete care scoteau flăcări pe nări şi cu o coadă care lovea năpraznic; era verde şi furios şi păzea un turn înalt locuit de o gingaşă domniţă ). Aşa că Anton rătăcise toată ziua prin oraş, mai înfometat ca de obicei - se împliniseră trei săptămîni de cînd avusese ultimul vis cu cofetăria - dar suficient de înfricoşat de perspectiva întîlnirii cu balaurul, ca să stea departe de casă. Spre seară îndrăzni să se apropie de cartierul său, iar paşii îl purtară pe nesimţite pe strada lungă şi îngustă la capătul căreia se găsea cofetăria. Se pomeni în faţa ei, ţintuit locului, cu nasul lipit de geamul vitrinei, holbîndu-se înăuntru. Deşi era obişnuit să flămînzească, senzaţia de foame era mai chinuitoare ca niciodată.
Nici nu îşi dădu seama cînd se făcu noapte şi se aprinseră luminile de pe străzi, cînd intră pe uşa cofetăriei, cînd se strecură printre mesele la care erau aşezaţi clienţii şi în spatele tejghelei, lîngă vînzătorul cel gras şi mustăcios care nu părea să fi băgat de seamă nimic din ce se petrecea, cînd începu să înfulece cu amîndouă mîinile prăjituri, torturi, cozonaci, fursecuri, fructe glasate, fără să respire, oprindu-se doar din cînd în cînd ca să-şi tragă sufletul şi să-şi astîmpere setea cu un pahar de limonadă. De abia cînd îşi potoli foamea, Anton realiză unde se află şi ce face. Rămase cîteva clipe pironit, cu ochii aţintiţi către vînzător, aşteptînd să fie înşfăcat şi aruncat afară, dar nu se întîmplă nimic- bărbatul cel gras şi mustăcios ştergea pahare ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat iar cei de la mese continuau să mănînce şi să discute între ei, şi nu păreau să-l fi observat. Anton se năpusti pe uşă cît ai clipi din ochi şi o luă la fugă spre casă.
Astfel află Anton că visele puteau deveni realitate. Din ziua aceea, ori de cîte ori era flămînd, se sătura cu dulciurile din cofetăria în care putea intra oricînd dorea, la ceas de noapte, fără să-i ceară nimeni socoteală; totuşi, Anton era un copil bun, aşa că nu profita de această adevărată mană cerească decît atunci cînd era cu adevărat înfometat. înnăscuta lui precauţie plină de înţelepciune îl împiedică să povestească cuiva cele întîmplate.Vinovăţia şi teama dispăruseră, căci deja lucrurile se întîmplau de-acum " deadevă ratelea ", şi nu pe tărîmul viselor (De altfel, visele cu cofetăria încetară să se repete, de vreme ce pătrunseseră în realitate, însă curînd aveau să fie înlocuite cu altele). Totuşi Anton, fu uimit să constate că realitatea copleşitoare- cu legile ei simple, dar de neocolit- acceptase să fie invadată de întîmplări de pe tărîmul nestatornic şi, întrucîtva, inconsistent, insignifiant al viselor.
Bătaia pe care i-o administrase taică-său cînd aflase că Anton rămăsese repetent fusese mai cumplită ca niciodată, şi asta nu pentru că bătrînul şi-ar fi văzut astfel spulberate speranţele într-un viitor academic pentru fiul lui, ci pentru că se împlineau trei zile şi trei nopţi de cînd, întîrziind plata lefii, nu mai pusese în gură vreun strop de tărie. Anton scăpase din mîinile balaurului mai mult mort decît viu. O săptămînă întreagă urină cu sînge, iar urmele de curea de pe picioare nu dispărură decît tîrziu. Apoi întîrzierile lefei deveniră tot mai obişnuite, iar bătăile deveniră din ce în ce mai dese şi la fel de groaznice. Ca un făcut, în fiecare criză de delirium tremens, balaurul îşi amintea de fiul său cel mare, care era " repetentu'reacu " şi se năpustea asupra lui, uitînd că în jurul lui mai avea o nevastă destul de zdravănă şi încă patru copii de bătut. Anton suporta din ce în ce mai greu.
Trupul îl duru încontinuu întreaga vară.
Demult, Anton văzuse la cinema un film straşnic, care îi plăcuse foarte mult. Nu mai ţinea minte decît vag subiectul, dar îi rămăsese întipărit în memorie un singur amănunt: eroul principal (care hăcuia cu o sabie laser turme de extratereştri monstruoşi) avea de jur împrejurul lui şi din cap pînă-n picioare un scut energetic care îl proteja în luptă. Oricine încerca să-l lovească pe vajnicul cavaler, era azvîrlit cît colo de impact. Cît de mult ar fi vrut Anton să aibă un astfel de scut! Cu el, nimeni nu i-ar mai fi putut face vreun rău. Noapte de noapte, în puţinele ore în care nu rămînea treaz din cauza durerilor, Anton se visa înveşmîntat într-un astfel de scut invizibil, în timp ce balaurul încerca zadarnic să-l lovească.
Într-un miez de noapte caldă de vară tîrzie, balaurul sosi acasă fără veste. Tocmai fusese concediat, şi cîrciumile fiind închise la ora aceea înaintată, se întorsese la sigura ocupaţie care îi putea oferi satisfacţie. Intră în camera copiilor şi, cu un răget înfiorător, îi trezi din somn; apoi începu să-i snopească metodic, unul cîte unul. Anton se ghemuise într-un colţ, privind înspăimîntat măcelul şi aşteptîndu-şi rîndul cu resemnarea înţeleaptă care îl însoţea de cînd venise pe lume. Maică-sa dormea dusă.
Cum îl zări pe Anton, taică-său îi abandonă grabnic pe ceilalţi şi se năpusti asupra lui. Elanul se dovedi însă a-i fi fatal. La mai puţin de un metru de băiat, se pomeni izbindu-se de ceva ca un zid invizibil. La locul impactului apăru o strafulgerare de o clipită, apoi bărbatul fu proiectat cu viteză năprasnică înapoi. Se lovi cu occiputul de colţul noptierei şi sucombă pe loc.
Anton nu era un copil rău, totuşi nu izbuti să plîngă prea mult la înmormîntarea lui taică-său. Oricum, lacrimile lui fură singurele de care avu parte balaurul.
Anton fu din nou cuprins de vinovăţie şi teamă. Se simţea oarecum răspunzător de moartea tatălui său, deşi nimeni nu l-ar fi putut învinui, şi nici el însuşi nu se putea învinui pe de-a-ntregul - nimeni nu şi-ar fi putut închipui că un copil firav de zece ani ar fi putut ucide cu adevărat, cu mîinile goale, un zdrahon, iar fraţii săi care văzuseră ce se întîmplase fuseseră oricum prea ameţiţi din cauza loviturilor ca să-şi creadă ochilor. încă din clipa în care îşi văzuse tatăl zăcînd fără suflare, victimă a unei forţe stranii, înspăimîntătoare şi necunoscute, un sentiment de nesiguranţă în faţa fragilităţii nebănuite a realităţii pusese stăpînire pe băiat.
Preţ de o clipă, fusese străbătut din nou de teama că încă visează, că i se părea numai că s-ar fi trezit, şi că va rămîne pe veşnicie captiv în lumea miraculoasă şi derizorie a viselor.
Însă frica se strecură de-a binelea în sufletul băiatului cînd, a doua zi după înmormîntare, îşi făcură apariţia doi domni înalţi şi proaspăt bărbieriţi, îmbrăcaţi în costume negre, care le prezentară maică-sii şi celor cinci copii strînşi în jurul ei cîteva documente din care reieşea că, dacă nu aveau să depună într-un anumit cont, în termen de o lună, o sumă importantă de bani, aveau să fie alungaţi din casă. Se părea că, pentru a-şi potoli setea care îi ardea necontenit gîtlejul, balaurul împrumutase în repetate rînduri, de-a lungul timpului, bani de la bancă, fără ştirea neveste-sii, ipotecîndu-şi coşmelia, şi că dăduse colţul tocmai la timp ca să scape de scadenţă.
Femeia - care, deşi părea că se hrăneşte cu aer, cîntărea cel puţin două sute de kilograme şi nu muncise niciodată în viaţa ei - adoptă comportamentul standard în astfel de situaţii : bocete sfîşietoare şi smulgerea disperată a părului din cap, urmate de leşin. Cei doi plecară însă neînduplecaţi şi promiseră să se întoarcă curînd, lăsîndu-l pe Anton pradă deznădejdii. Nu pentru mult timp însă.
Fără a pune cap la cap toate cele întîmplate pînă atunci, băiatul îşi spuse totuşi că, de vreme ce două dintre visele sale anterioare pătrunseseră în ţesătura realităţii, lucrurile s-ar fi putut întîmpla la fel şi de data aceasta, dacă ar reuşi să viseze un cont gras în bancă pentru familia sa.
În fiecare noapte, Anton adormea cu speranţa în suflet, şi în fiecare dimineaţă se trezea dezamăgit. Visele erau acum rare, şi nici unul de vreun folos. Zilele se scurgeau îngrozitor de repede, iar Anton le petrecea într-o disperare mută, dorindu-şi din tot sufletul să găsească o cale de ieşire. Dar părea că nu există nici una. Ziua scadenţei sosi...
...Apoi trecu. Nimeni nu veni să le pretindă bani, nimeni nu veni să-i alunge din casă. Nevenindu-şi să creadă, maică-sa îşi adună curajul şi merse la bancă. Ceea ce află acolo o aduse în pragul nebuniei: datoria fusese plătită, iar în contul ei zăcea o sumă uriaşă, la care neam de neamul ei n-ar fi visat vreodată. Fireşte, femeia leşină pe loc, nu înainte însă de a-şi face cruce şi a rosti două cuvinte ce aveau să se dovedească profetice : "Doamne Dumnezeule!"
Cu înţelepciunea celor zece ani ai săi, Anton fu nevoit să concluzioneze că, de vreme ce nu visase nimic de data asta, nu visele sale fuseseră cele care se insinuaseră în trama realităţii, subminînd ordinea firească a întîmplărilor, ci, probabil,realitatea însăşi se deformase cumva acum, ca şi în celelalte dăţi, conformîndu-se propriilor lui necesităţi. Cît despre motivele pentru care realitatea alesese să-i facă pe plac în aceste rînduri, ea fiind de obicei -Anton o ştia prea bine - crudă şi potrivnică, băiatul socoti că ar fi nimerit să chibzuiască mai tîrziu asupra lor.
Timpul se scurse cu repezicune, fără ca apele realităţii să mai fie tulburate în vreun fel sau altul, iar contul din bancă ce păruse la început că le va asigura tuturor un trai îmbelşugat mulţi ani de atunci înainte, se goli mult mai curînd decît îşi închipuiseră.
Vreme de trei ani, Anton nu mai vizită cofetăria fără să plătească, dar după aceea fu nevoit să-şi reia incursiunile nocturne, căci foamea începu să-l încerce din nou.
Cu timpul, descoperi că-şi putea potoli foamea şi în timpul zilei şi că putea folosi în acest scop orice băcănie din oraş, fără să-şi fi visat în prealabil ospeţele. Ori de cîte ori era flămînd, părea că devine invizibil pentru cei din jur; însă graţie cumpătării pline de înţelepciune care îl însoţea dintotdeauna, dar şi datorită stînjenelii pe care o simţea de fiecare dată cînd era nevoit să încalce regulile bine stabilite ale realităţii, băiatul se oprea îndată după ce îşi astîmpăra foamea, luînd uneori cîte ceva pentru ai săi, dar suficient de rar pentru ca aceştia să nu devină bănuitori.
Fiind cel mai mare dintre cei cinci fraţi, Anton se decise să abandoneze şcoala înainte de fi el cel abandonat ( avea de-acum aproape paisprezece ani şi ajunsese cu chiu cu vai în clasa a cincea), şi să-şi găsească o slujbă. Se angajă ca ajutor de zidar. Era o meserie care credea că i se potriveşte. A pune cărămidă peste cărămidă, făurind din ceva care există altceva care există, ordonînd niţel realitatea, simplificînd puţin lucrurile- asta era o ocupaţie care îl atrăgea cu adevărat.
Anton îşi dorea foarte mult să ridice ziduri. Atît de mult, încît zidurile începură să se ridice singure sub privirile lui. Deveni în scurt timp vestit între zidarii din oraş pentru iuţeala cu care lucra. Acest lucru îl mulţumi la început - îi permitea să cîştige mai bine, ceea ce nu era deloc de neglijat, de vreme ce era leafa sa era unica sursă de venit a familiei. Dar în scurt timp descoperi totul nu era decît o metodă perfidă a realităţii de a se sustrage încercării sale de a o rîndui, că din nou realitatea îşi nesocotea propriile legi supunîndu-se dorinţei lui inconştiente. începea prin a aşeza primul strat de cărămizi, şi apoi viziunea zidului gata înălţat îi copleşea mintea, fără s-o poată opri. în clipa următoare, zidul era gata. Nu erau cărămizile care se ridicau cu toate în văzduh, pentru a se aşeza apoi unele peste altele, prinse în mortar, într-o ordine bine determinată. Pur şi simplu zidul în întregul său apărea de nicăieri, constrîngînd realitatea să-l accepte. Mormanul de cărămizi şi mortarul destinate construcţiei rămîneau intacte. Iar în visele sale, tot mai rare de acum, nici vorbă de ziduri care se înălţau din nimic. Anton începu să lucreze în singură tate, dar în curînd fu nevoit să renunţe la meşteşugul zidăriei, căci nu-şi mai putea ascunde mult timp secretul, iar prudenţa sa plină de înţelepciune, care îl însoţea în fiece clipă, îi spunea că dezvăluirea acestuia ar fi fost mult prea primejdioasă.
Era clar pentru Anton că cercetarea atentă a celor ce se întîmplaseră pînă atunci nu mai sufera amînare. Dacă la început îi păruse că visele sale se revărsau în real, acum devenise limpede ca lumina zilei că, de fapt, realitatea însăşi se deforma, supunîndu-se trebuinţelor şi dorinţelor lui.
Anton ar fi vrut să ştie cum era posibil aşa ceva. Pentru prima dată în viaţă, băiatul dorea să cunoască motivul pentru care lucrurile se întîmplau într-un fel anume, şi asta tocmai pentru că felul în care se întîmplau lucrurile sfida ordinea obişnuită a existenţei. Si fireşte, dorinţa lui se îndeplini.
Astfel, la vîrsta de paisprezece ani, Anton dobîndi o înţelegere completă a naturii lucrurilor, pe care nici o altă inteligenţă omenească n-o avusesese pînă atunci şi la care probabil nici una nu avea să mai acceadă vreodată. Băiatul înţelese că, aşa cum zidurile pe care le construia erau alcătuite din cărămizi, lumea întreagă e alcătuită din particule elementare, fragmente de existenţă atît de inefabile încît, în acelaşi timp, ele aparţineau şi nu aparţineau realităţii. înţelese că - prin jocul purei întîmplări - mintea sa avea capacitatea unică, probabil irepetabilă în istoria omului, de a coborî adînc în vîrtejul cuantic, în miezul nesigur al realităţii, şi de a-l supune propriei conştiinţe. De a face lucrurile să se întîmple. De a face lucrurile să existe cu adevărat.
Înţelegînd toate acestea, Anton învăţă să schimbe lumea. De-acum nu mai erau necesare vise, trebuinţe sau dorinţe - era de-ajuns voinţa sa conştientă. Cu răbdarea plină de înţelepciune care nu-l părăsea niciodată, Anton începu să-şi autoeduce puterea minţii, şlefuindu-şi singur, prin străduinţe îndelungi, harul cu care se născuse prin capriciul hazardului. La început făcu fluturi. întotdeauna lui
Anton îl plăcuseră fluturii, iar acum, pretutindeni pe unde mergea, văzduhul pîlpîia în culori minunate, care se iveau de nicăieri, învîrtejindu-se în jurul băiatului, umplîndu-l de încîntare. Apoi plăsmui păsări. Stoluri de zburătoare brăzdau cerul de deasupra lui, ordonîndu-se incredibil în cercuri rotitoare. Pe cîmpul pustiu de la marginea oraşului, înălţă peste noapte o pădure deasă de mesteceni în mijlocul căreia se întindea un lac cu nuferi galbeni.
Fireşte, aproape nimeni nu îndrăznea să pătrundă într-însa (cei mai mulţi se temeau că ar fi lucrătura Necuratului), aşa că Anton obişnuia să-şi petreacă serile de vară pe malul lacului, la lumina lunii, în compania fluturilor şi a păsărilor sale, jucînduse cu Peter Pan, Wendy şi copiii din Tărîmul de Nicăieri, ori cu Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. într-adevăr, Anton învăţase să plăsmuiască fiinţe omeneşti.
Nopţile îi erau de-acum sterpe, fără vise.
Renunţă la orice îndeletnicire care i-ar fi putut aduce bani. Ar fi fost, de altminteri, ridicol. Anton putea face orice muncă doar clipind din ochi. Ar fi putut cîştiga oricît. Ar fi putut transforma în diamante pietrele de pe caldarîm. Ar fi putut fi stăpînul lumii. însă Anton era un copil bun şi, înţelegînd acum natura adevărată a realităţii, socotea că a-şi folosi abilităţile în astfel de scopuri, era ceea ce ar fi numit, dacă ar fi avut mintea unui adult, o perversiune.
Se mulţumea să-şi asigure - prin simpla putere a voinţei - sieşi şi alor săi cele necesare unui trai îndestulat, iar aceştia (nu fără intervenţia lui discretă) ajunseseră să fie suficient de mulţumiţi de starea de fapt ca să nu-l întrebe cum făcea rost de mîncare şi haine.
La vîrsta de şaisprezece ani, Anton decise să-şi părăsească oraşul natal şi să vadă Lumea. într-o seară de toamnă tîrzie, îşi luă rămas bun de la mama sa şi de la cei patru fraţi şi, înainte ca femeia să apuce a leşina de disperare, le domoli durerea despărţirii cu o rentă viageră care să-i scutească de orice griji materiale.
Ar fi putut de-acum să ajungă oriunde cît ar fi clipit din ochi, dar preferă să se deplaseze în spaţiu pe căile obişnuite, mergînd pe jos, cu trenul ori cu vaporul, străbătînd pustiuri şi oceane nesfîrşite, poposind în metropole sufocate de furnicare de fiinţe omeneşti şi în colţuri neumblate ale lumii, clocotind de o frumuseţe sălbatică.
Pretutindeni căută să ascundă cît mai bine oamenilor harul ce-l purta cu el. Hotărî că planeta era minunată aşa cum era ea, însă nu se putu abţine să nu aducă unele îmbunătăţiri. Pe Everest ridică un turn de marmură albă, un monument de măiestrie arhitectonică, înfipt în stînca muntelui, înalt de cîteva mii de metri şi înconjurat de o scară în spirală, la care unii începură să se închine cu evlavie şi pe care alţii îl escaladară ca probă de suprem curaj. Creă, pe una din insulele răzleţe, nepopulate, din Pacific, o specie de fluturi uriaşi, de mărimea unui om, cu un colorit încîntător, care la fiecare batere din aripi răspîndeau în jur sunete cristaline şi miresme îmbătătoare, şi care îl purtară în zbor, neobosiţi, pînă deasupra norilor. Brăzdă cu rîuri deşertul Australiei şi Sahara şi domoli taifunurile care devastau vestul Asiei. Astupă găurile din stratul de ozon. Inventă un leac împotriva turbării. îngropă zăcăminte de petrol în mai toate ţările lumii şi stabiliză economia mondială; curînd majoritatea războaielor încetară. Călători în trecut şi astfel dărui lumii manuscrisele distruse din Biblioteca de la Alexandria şi cîteva dintre capodoperele pierdute ale lui Michelangelo.
Apoi, Anton îşi dori să poată vizita alte lumi, în afara celei în care se născuse. Părăsindu-şi vremelnic trupul perisabil, călători cu iuţeala gîndului la distanţe în timp şi spaţiu atît de uriaşe încît el însuşi de-abia şi le putea imagina. Văzu stele născîndu-se din nori de gaz, şi văzu stele murind - explodînd în străluciri trecătoare şi prăbuşindu-se apoi în ele însele.
Plonjă în bezna găurilor negre şi se smulse apoi din gigantica lor strînsoare. Găsi în întunericul din miezul lor fiinţe care trăiau visîndu-şi propria moarte şi care refuzau orice comunicare. Vizită civilizaţii înfloritoare şi lumi decadente. Făuri el însuşi, în pustietăţile Cosmosului, stele şi planete, şi plăsmui felurite creaturi care să le populeze. Undeva, la marginea incertă a Universului, întîlni făpturi evanescente, lipsite de inteligenţă care, asemenea lui, puteau modela spuma cuantică a realităţii, şi contemplă minunile efemere cărora acestea le dădeau naştere fără să ştie.
împlinise aproape optsprezece ani cînd, ostenit, simţindu-se de parcă ar fi trăit milenii, se hotărî să se oprească din peregrinările sale şi să chibzuiască, cu temeinicia plină de înţelepciune care îl însoţea din clipă de clipă, asupra situaţiei în care se găsea.
Astfel, Anton îşi dădu seama că de-acum putea face absolut orice. Coborînd în abisurile materiei, mintea lui era în stare să transforme după plac ceea ce ar putea fi în ceea ce este. Nici un fragment al realului nu putea rezista voinţei sale. înţelegerea acestui fapt îl tulbură peste măsură pe Anton. Aşadar realitatea nu era nici pe departe aşa cum îşi închipuise el. Nu era deloc ceva statornic, sigur, implacabil. Nu avea nici un fel de legi imuabile în stare să reziste conştiinţei. în lipsa oricărei constrîngeri , ceea ce devenea realitate era starea cea mai stabilă a lucrurilor, configuraţia particulelor elementare cu probabilitatea maximă de existenţă, însă orice, absolut orice, se putea întîmpla, cu condiţia ca o minte- o minte specială, cum era a lui - s-o dorească.
Nimic nu era fix, nimic nu era de neclintit în lume. Nu exista nici o ordine de neocolit, nici un reper de nestrămutat. Pentru el, realitatea în care trăia era un tărîm al libertăţii absolute. Aidoma unui vis.
Era o seară de primăvară tîrzie, cînd, pentru prima dată după mult timp, Anton îşi aminti lucruri îndepărtate, ce sălăşluiau în adîncurile memoriei sale, lucruri pe care le credea uitate.
îşi aminti visele copilăriei lui triste, cele în care se simţea atît de fericit, dar în care se temea atît de mult că va rămîne captiv pentru totdeauna. îşi aminti spaima furişîndu-i-se insidioasă în cele mai minunate reverii şi uşurarea cu care, trezindu-se din somn, vedea lumina crudă a dimineţii strecurîndu-i-se printre genele întredeschise. îşi aminti sentimentul confortabil, care îi lipsea atît de mult de la o vreme, că realitatea - aşa cum o credea pe-atunci : ostilă, nemiloasă, dar fermă, neîndoielnică - îl primise din nou în mijlocul ei.
Infinita sa putere făcea ca, pentru el, de-acum să nu mai existe o realitate unică, adevărată, stabilă, ci un şir nesfîrşit de realităţi false, incerte, din care şi-o putea alege pe oricare şi pe care le putea schimba între ele după bunul său plac.
Nesiguranţa şi teama îl cuprinseră din nou, aceleaşi ca în vremurile de odinioară; fu nevoit să lupte din răsputeri ca să reuşească să le domolească întrucîtva. Nu visa, desigur, dar era ca şi cum ar fi visat un vis din care nu se putea trezi. Toate încercările sale de a ordona şi simplifica lumea " reală ", de a se opune cursului inexorabil al entropiei, făurind lucruri noi şi rînduindu-le pe cele deja existente, erau aşadar zadarnice, fără nici un sens, căci pentru cineva atotputernic aşa cum era el, realitatea se dovedea a fi alcătuită din nimic mai mult decît substanţa părelnică a iluziei, din plămada fragilă şi inconsistentă a viselor. Era stăpînul absolut al unui regat impalpabil, paznicul propriei sale temniţe, dumnezeul unei lumi mărunte.
Fireşte, ar fi putut, prin efortul îndreptat asupra sieşi al propriei sale voinţe, să se lipsească de puterea cu care destinul - jocul crud al întîmplării - îl împovărase. Ar fi putut, prin efortul îndreptat asupra sieşi al propriei sale minţi, să uite chiar că asemenea putere ar fi existat.
Dar ar fi fost doar amăgiri, cu nimic mai bune decît cea în mrejele căreia era deja prins. Nimic nu s-ar fi schimbat cu adevărat.
Putea în schimb să încerce altceva. Era necesară o strădanie uriaşă, o infinită încordare a spiritului, însă - o ştia - era singura soluţie: datorită puterii nelimitate care, prin hazard, îi fusese sortită, existenţa îşi pierduse pentru el orice noimă, orice însemnătate. Nu mai putea continua aşa. În acea seară de primăvară tîrzie, Anton se decise să renunţe pentru totdeauna la lumea fabuloasă şi derizorie în care trăia. Nu să moară, nu să se mistuie în negura văzduhului, ci să se sustragă definitiv realităţii înşelătoare şi neînsemnate al cărei prizonier era, să dispară ca şi cum n-ar fi existat niciodată.
Să rupă gratiile închisorii sale. Să sfîşie vălul. Să destrame visul.
Nu putea şti unde avea să ajungă - nici măcar dacă avea să ajungă undeva - însă nădăjduia din tot sufletul să fie un loc simplu, sigur şi ocrotitor, aşa cum îşi dorise întotdeauna...

Povestire aparuta in "Literatura si artele imaginarului", pagina de SF a Cotidianului "Obiectiv" din Braila realizata sub ingrijirea lui Marian Coman.