S-ar zice că titlul cochetează cu una dintre expresiile favorite ale amicului Felix Moga, părând, adică, un... „pleonasm greşit”: ce poate fi „mai virtual” decât lumile proiectate pe o pânză ? Jocurile în 3D, spuneţi? Am reţinut.
Să revenim la „carte”.
Iată CARTEA: mai multe pagini legate astfel încât să putem citi cuvintele tipărite pe ele – aşa cum ştie toată lumea. Ei bine, atât la scriitor cât şi la cititor, toate problemele care se leagă de carte încep cu această activitate: „cititul”.
Ştim că CITITUL constă în a urmări semnele scrise în paginile cărţii astfel încât să înţelegem legarea literelor în cuvinte şi a cuvintelor în fraze. De asemenea, ştim că, de regulă, atât autorul cât şi cititorul deprind cititul în clasa întâi primară. Ne amintim cu toţii dificultatea de a pronunţa literele unui cuvât ca „legate”, tendinţa iniţială fiind aceea de a le rosti separat unul de altul.

Tot de regulă, ne perfecţionăm cititul în clasele următoare, zi de zi, până când funcţia de evocare prin cuvinte, propoziţii şi fraze a unor imagini – să le numim: literare – devine automată, asemenea mersului; „atât de” automată încât uităm că, de fapt, celulele creierului conlucrează astfel încât provoacă o minune: cuvintele şi frazele trezesc şi ordonează în mintea noastră imagini ca pe un ecran de cinema, tv sau... ca pe display-ul unui computer. Exemplu: „Şi totuşi, dincolo de prăpastia spaţiului, (...), inteligenţe vaste, reci şi nemiloase priveau Pământul cu ochi invidioşi” – i-aţi văzut? „Doi ochi mari, de culoare închisă, mă priveau ţintă. Masa care îi înconjura, capul acelei fiinţe, era rotundă şi avea, s-ar putea spune, o faţă. Sub ochi era o gură, ale cărei margini fără buze tremurau, se agitau, lăsând să picure salivă”. Sunt citate din romanul RĂZBOIUL LUMILOR, de H. G. Wells – aşa cum aţi ghicit, desigur: Welles e inconfundabil.

Cercetătorii nu au demonstrat deocamdată dacă funcţia creează organul, sau invers; fapt e că organul nesolicitat îşi pierde funcţiile. Putem uita cititul?

În condiţii fireşti, nu; dar, în absenţa practicării lui curente, apare o dificultate a „traducerii” fireşti, automate, fără efort, a semnificaţiilor textului în imagini. E ca şi cum parte din cuvintele care ne formează vocabularul personal găsesc mai greu „adresa” imaginilor obiectelor / fenomenelor pe care le desemnează. Lenevit de fluxul uriaş de imagini gata-formate pe ecrane şi display-uri, ochiul cititorului ocazional desprinde din pagina scrisă mai mult sensuri abstracte, o activitate monotonă şi, deci, obositoare. Vă amintiţi orele de matematică, aşa-i? Noianul de cifre şi operaţii nu putea să evoce castani în floare!

Extinderea numărului cititorilor ocazionali se reflectă şi în cererea de carte, atât de restrânsă (încă). Mai mult, unii dintre ei vor să devină scriitori, manifestându-se ca atare: scriu şi publică texte cu o... textură „artistică” pe măsură. Desigur, nu este doar cazul lor: există cititori de-a dreptul „profesionişti” care, considerând că au citit destul şi că au învăţat bine „formula magică” a conceperii unui text literar, se aruncă pe piaţă cu lucrări pline de „imagini” dubioase şi lipsite de strălucire. Exemple: „Mai aveam şi amintiri ale unor întâmplări la care nu fusesem martoră, dar pe care le recuperasem ulterior din ce mi se povestise sau din ce îmi închipusem”, ori: „Nu vreau să spun, prin asta, că sunt născut în zodia Vărsătorului, cu tot ceea ce va fi implicând acest semn astrologic (...), pot doar să aproximez destul de vag perioada acelui eveniment, care, oricum, s-a petrecut cu atâta vreme în urmă, încât mi-e greu să fiu prea precis – nici viaţa mea nu s-a desfăşurat lin şi limpede ca apa unui lac, sau învolburată şi haotică, precum valurile mării.”

Vi s-a întâmplat să vedeţi un film cu erori de montaj? Vi se pare amunzant să observaţi o clipă, alături de umbra personajului solitar, umbra unuia dintre operatori? Desigur, asemenea stângăcii sunt uşor de identificat; dar ce facem cu erorile care, într-un text, provoacă efecte similare? Desigur, cititorii, dacă sunt bine „antrenaţi”, pot sta cot la cot cu adevăraţii „cititori specializaţi”, criticii literari, identificând aceste neajunsuri – altminteri fireşti: oricât de abil, un autor nu face decât să „se (de)scrie” pe el însuşi.

Este cunoscut că, bazându-se pe acest fenomen, psihologii stabilesc profilul personalităţii unui subiect analizând rezultatul muncii acestuia; dar, aşa cum am afirmat şi cu alte ocazii (v. LITERATURA CA AGRESIUNE, Nordlitera), personalitatea scriitorului – de regulă mai complexă decât obişnuit – ar trebui secundată de personalitatea cititorului, aptă să decodifice măcar mulţumitor sensurile operei literare propuse. Repet acest lucru, pentru că el trebuie bine înţeles: de fapt, cititorul re-creează în mintea sa imagini pe care, cu un oarecare timp înaintea lui, le-a creat scriitorul.

Astfel, ne întoarcem la cauze: cum au decurs – şi pentru unul, şi pentru celălalt – anii în care au deprins cititul şi scrisul, cum şi-au perfecţionat aceste funcţii şi cum, pe baza lor, au acumulat şi prelucrat informaţiile care le-au construit cultura, dezvoltându-le un anumit simţ al armoniei sensurilor şi formei acestora şi formându-le personalitatea.

„Ecranul” minţii noastre aşteaptă răbdător lumina unor „filme” literare de calitate.