Octombrie 2006. Cincizeci de ani, au trecut exact cincizeci de ani de când am conştientizat pentru prima dată că, pentru a depăşi problemele lumii noastre, nu avem decât o singură cale: colonizarea spaţială. Am scris prima schiţă a povestirii mele “The Far Side of Evil” (devenită, în cele din urmă, roman în anul 1956) cu doar un an înaintea lansării lui Sputnik. Este incredibil că a trecut atât de mult timp de la falsul început al “Erei Spaţiale” sau, altfel spus, că acei “zori’ s-au întins pe doar 15 ani (cu aproximaţie) din tot acest interval de 50. În vremea erei Apollo şi în anii ce au precedat-o, am crezut, asemeni tuturor “entuziaştilor spaţiului”, că eram pe cale să devenim o civilizaţie pentru care călătoriile în spaţiu să fie un loc comun. Nu anticipasem o jumătate de secol sau mai mult de batere în retragere spre nimic altceva decât o simplă orbitare a planetei noastre.

Şi, în mod cert, nu îmi închipuiam faptul că nu va fi fondată nicio colonie spaţială în timpul vieţii mele, situaţie care, desigur, se poate schimba în cazul în care se va lansa un program intensiv pentru construcţia vreuneia în viitorul apropiat. Şi, totuşi, întemeierea unei colonii extratereste este mai urgentă decât mi-am închipuit vreodată.

Niciodată nu am fost de acord cu ideea dispariţiei noastre ca specie. Romanele mele sunt cunoscute pentru viziunea lor optimistă asupra vieţii. Am combătut în mod constant previziunile care vedeau consecinţe nefaste în dezvoltarea noilor tehnologii deoarece acestea erau fondate pe supoziţia că nimic imprevizibil nu se va putea întâmpla pentru a anula premisele unui destin implacabil. După cum ştim, progresul se bazează întotdeauna pe o sumă de întâmplări imprevizibile. Tendinţele nu rămân aceleaşi pentru o foarte lungă perioadă de timp. Putem fi siguri de un lucru: circumstanţele pe care se bazează o serie de predicţii nefaste se vor schimba.

De-a lungul anilor s-a tot prezis că o tehnologie sau alta va determina sfârşitul civilizaţiei în forma pe care o ştim (vă mai amintiţi, desigur, de spaima Y2K, atunci când mai mulţi aşa-zişi specialişti au crezut cu tărie că am devenit atât de dependenţi de computere încât societatea se va sfârşi în momentul în care ceasul va bate miezul nopţii la 1 ianuarie 2000. Şi asta pentru că nici un computer nu ar fi putut să folosească date formate din 4 cifre. Am fost sfătuiţi atunci să ne aprovizionăm cu mâncare şi bani lichizi deoarece datele băncilor se vor şterge, iar bancomatele nu vor mai fi funcţionale).

Gândul mă poartă înapoi în istorie, la momentul când, în luna august a anului 1945, am auzit la radio primul reportaj despre bomba atomică. Atunci am crezut că, în câţiva ani, lumea va fi distrusă de un dezastru nuclear. Generaţii întregi au crescut şi au trăit cu credinţa în diversele forme înspăimântătoare ale acestui scenariu. În mod cert, spre deosebire de Y2K, dezastrul nuclear a fost şi este un real pericol. Totuşi, cumva, civilizaţia noastră a rămas nevătămată. Viaţa merge înainte, cu câteva îmbunătăţiri şi beneficii tehnologice majore de pe urma acestor scenarii: maşini mai performante, televiziune, cuptoare cu microunde, computere, internetul, telefoanele mobile etc., precum şi nenumărate avantaje medicale.

În zone mai puţin privilegiate ale lumii, acolo unde toate acestea nu sunt încă disponibile, permanenta achiziţie a tehnologiilor mai vechi are un impact şi mai mare asupra bunăstării populaţiei.

În prezent şi-a făcut loc o altă îngrijorare printre oamenii de ştiinţă în ceea ce priveşte posibilele efecte negative datorate apariţiei tehnologiilor precum biotehnologia, nanotehnologia şi inteligenţa artificială. În principiu, nici de dezvoltarea acestora nu sunt îngrijorată. Nu cred că schimbările pe care le vor aduce toate acestea vor afecta - mai mult decât au făcut-o schimbările anterioare - calitatea de a fi om. Dimpotrivă, consider că progresul în aceste domenii va releva noi aspecte asupra naturii vieţii şi, poate, va forţa ştiinţa să admită faptul că fiinţele umane sunt mai mult decât nişte corpuri. Oricum, sunt aproape sigură că, în ciuda tuturor temerilor inerente apariţiei şi dezvoltării unor asemenea tehnologii, multe dintre aspectele încă necunoscute ale acestui progres vor neutraliza orice posibilă vătămare asupra speciei noastre.

Totuşi, deşi circumstanţele diferite invalidează o serie de presupuneri anterioare, nu toate schimbările sunt pozitive. Există o recentă schimbare la nivel mondial care sporeşte ameninţarea dată de progresul tehnologic, şi anume faptul că potenţiale tehnologii periculoase pot şi, cel mai probabil, vor fi dezvoltate de către mici grupuri de terorişti, simultan cu cele ale specialiştilor responsabili. în cursul natural al evenimentelor, întotdeauna se urmăreşte un rezultat concret de pe urma inovaţiilor tehnologice. Mai mult decât atât, noile inovaţii nu sunt făcute publice înainte de a fi terminate şi testate. Există întotdeauna pericolul accidentelor şi al utilizării necorespunzătoare. Însă, atunci când acest lucru se întâmplă, este afectat un număr relativ mic de oameni. Ele nu ameninţă viaţa cotidiană a unor grupuri mari de oameni, cu atât mai puţin a civilizaţiei ca întreg.

În situaţia în care, însă, o mână de terorişti va dobândi puterea de a putea anihila în mod deliberat o localitate sau chiar o ţară, situaţia se va schimba radical. Biotehnologia şi nanotehnologia, odată cazute în mâinile unor terorişti, vor deveni, într-adevar, arme de temut. Nu este cazul să renunţăm la aceste tehnologii doar pentru că ele ar putea întra pe mâna răufăcătorilor, la fel cum nu putem renunţa la zborul cu avionul pentru ştim acum că există posibilitatea ca teroriştii să utilizeze aceste aparate de zbor drept arme de distrugere. Însă trebuie să luăm măsuri de protecţie împotriva actelor de terorism. Toţi oamenii cumpără asigurări de viaţă, de incendii sau accidente de maşină, lucru pe care nu l-ar fi făcut dacă ar fi crezut că întotdeauna destinul va fi numai de partea lor şi niciodată nu s-ar putea produce vreun dezastru.

Şi uite aşa mi-am încălcat un principiu de-o viaţă, acela de a nu susţine publicitatea ce se face perspectivelor întunecate şi sumbre, şi m-am alăturat Comitetului Consultativ Ştiinţific al Fundaţiei Lifeboat. Fundaţia Lifeboat nu se opune tehnologiilor riscante - această opoziţie ar fi inutilă, chiar dacă ar fi necesară şi, în ceea ce mă priveşte, consider că nu este necesară. Totuşi, avertizează asupra posibilelor pericole cu scopul de a încuraja dezvoltarea tehnologiilor defensive înainte de a fi prea târziu.

Scopul său este să prevină dispariţia rasei umane ca urmare a unui dezastru, fie el natural, precum impactul planetei cu un asteroid, fie determinat de acţiunile oamenilor.

Mai mult decât atât (şi, în opinia mea, este cel mai important lucru pe care îl face), sprijină construirea unei colonii orbitale autonome în care cel puţin o parte a speciei umane să poată supravieţui în cazul producerii unui dezastru. În trecut , mi-am susţinut de nenumărate ori teoria conform căreia colonizarea spaţiului este esenţială pentru supravieţuirea pe termen lung a speciei umane. Deşi am amintit necesitatea de a avea colonii spaţiale ca asigurare împotriva extincţiei, nu am subliniat niciodată importanţa câtorva aspecte esenţiale ale problemei.

Cred că această colonie este imperios necesară, independent de orice dezastru precizat, datorită urmatoarelor considerente:
În primul rând, datorită simplului fapt că Terra îşi va epuiza, în cele din urmă, resursele. Jucându-se permanent un joc cu "sumă zero", în care resursele existente, aceleaşi la nivel global şi în scădere, vor trebui împărţite la un număr din ce în ce mai mare de oameni, se va ajunge implacabil la sărăcirea celor mulţi şi la războaie. Resursele rămase vor trece în mâna celor care vor avea mijloace de a le controla, de regulă prin forţă. Ne vom mentine în poziţia de exploatatori ai unei singure planete fără a răspunde provocărilor oferite de noi frontiere, lucru care va genera mari frustrări ce vor răbufni în acte de violenţă (aceste frustrări le consider principala sursă a apariţiei terorismului).
În al doilea rând, colonia este crucială pentru conservarea mediului Planetei Albastre. Expansiunea civilizaţiei umane dincolo de Terra este o fază naturală şi necesară pentru maturizarea speciei noastre, şi acest pas va însemna o mişcare inteligentă care va avea numai efecte pozitive. Nu trebuie privită în nici un caz ca o fugă de realitate şi nici o motivaţie pentru a încerca să ne baricadăm cumva împotriva distrugerii planetei.

Totuşi, am tras recent concluzia că oamenii nu vor sprijini niciodată un asemenea efort dacă sunt motivaţi numai de imbolduri pozitiviste. Şi n-o vor face nici măcar pentru a preveni un dezastru îndepărtat care ne-ar putea duce la dispariţie. Nu am fi ajuns pe Lună dacă nu am fi fost impulsionaţi de teama faţă de sovietici şi n-am fi ajuns nici mai departe dacă frica n-ar fi fost cea mai puternică motivaţie. În ultimii treizecişicinci de ani, am văzut cum toate organizaţiile care sprijină demersul spaţial au eşuat în a câştiga suficient suport public de partea lor, în ciuda entuziasmului fondatorilor şi activiştilor săi. Sunt zeci de exemple de acest fel şi s-a dovedit că, în mare parte, efortul lor, ca dealtfel şi efortul meu, a fost în van. Au atras prea puţini susţinători (dacă nu chiar niciunul) din rândul marii majorităţi indiferente.

Din această cauză, tind să cred că Fundaţia Lifeboat deţine răspunsul. Nu este o organizaţie a “pledoariei spaţiale”, în ciuda sprijinului său pentru formarea coloniilor independente. Această fundaţie se concentrează pe avertizarea asupra pericolului dispariţiei speciei şi asupra multiplelor căi pe care le avem la dispoziţie pentru a evita dezastrul, adresându-se astfel unui segment mult mai larg de populaţie decât au făcut-o cei care au promovat un demers spaţial. Accentul cade pe ameninţările pe termen scurt. Mulţi dintre promotori cred în iminenta apariţie a Inteligentei Artificiale - pe care eu, una, nu o cred posibilă deoarece nu cred că inteligenţa unei maşinării poate surclasa inteligenţa minţii umane, nelimitată şi departe de a fi exploatată la capacitate maximă. Dar divergenţele pe marginea acestui subiect nu afectează în vreun fel nevoia noastră de a ne stabili în spaţiu din motive de securitate.

Există un alt motiv pentru care sunt convinsă că teama poate fi unicul impuls îndeajuns de puternic pentru a determina sprijinul public în cazul unui demers spaţial pe scară largă. Am crezut multă vreme că frica - şi nu apatia, este motivul pentru care marea majoritate a stat deoparte, şi nu este vorba de acea teamă conştientă ci de o teamă subconştientă faţă de Universul care este mult mai vast şi mai înspăimântător decât le place oamenilor să creadă. Celebra afirmaţie a lui Pascal: ”Tăcerea acestor nemărginite spaţii mă înspăimântă” este prima expresie care a definit reacţia umană faţă de lucrurile necunoscute, larg răspândită, deşi rareori însuşită. însă, în perioada în care a trăit Pascal şi mult timp după aceea, oamenii au fost izolaţi de Univers printr-o prăpastie peste care cei mai mulţi au crezut că este imposibil de trecut. Spaţiul era un concept abstract, un subiect studiat de către astronomii care nu l-au legat de realitatea imediată. Publicul a devenit însă, dintr-o dată, conştient de faptul că Spaţiul este real şi accesibil graţie călătoriei pe Lună a lui Apollo 8, în anul 1968.

Se spun multe despre efectele pozitive ale imaginilor ce înfăţişează Pământul surprinse de către misiunea Apollo 8, imagini care ne arată pentru prima dată planeta aşa cum este ea, un glob, un refugiu fragil în mijlocul pustiului. Aceste imagini au determinat, de altfel, apariţia mişcării ecologiste. Despre impactul negativ simţit la un nivel mult mai profund pe care l-a avut conştientizarea informaţiei conform căreia spaţiul este un loc prezent care conţine prea puţine lucruri familiare nouă şi prea multe lucruri despre - probabil - care nu vom şti niciodată ceva, nu prea se vorbeşte. Or, acest impact nu este mai puţin important.
Oare ar putea fi acesta unul dintre motivele pentru care interesul pentru spaţiu s-a diminuat imediat după prima aselenizare, având ca rezultat anularea ultimelor misiuni Apollo programate iniţial? Este această conştientizare subtilă cauza întăririi credinţei în OZN-uri şi creşterii numărului de rapoarte privind răpirile de către extratereştri (care, în cele mai multe cazuri, s-au dovedit a fi percepţii extrase din memoria subconştientului într-o formă aparte, şi nu închipuiri sau boli mintale)? Sau este o metaforă inconştient formată ce întruchipează teroarea oamenilor faţă de ceea ce ne-ar putea aştepta în spaţiu? Să fie un semn faptul că filmele SF au renunţat să mai utilizeze simbolistica spaţială pozitivă atât de mult pe cum o făceau odată şi, în contrapondere, a crescut popularitatea filmelor fantasy şi a celor apocaliptice? Dovedeşte asta că Spaţiul este mai puţin atrăgător şi monştrii pe care îi imaginăm mai înspăimântători acum, când Universul este mai accesibil ca niciodată umanităţii decât a fost atunci când era complet necunoscut?

Este o posibilitate. În acest fel s-ar explica multe dintre elementele necunoscute care i-au nedumerit pe entuziaştii spaţiului, cei care au căutat mereu un răspuns mulţumitor pentru a putea explica de ce s-a evaporat atât de repede viziunea spaţială ce oferea atâtea perspective şi promisiuni. Extinderea pe noua nişă spaţială, cea ecologică, este, în mod evident, o nouă etapă în evoluţia omenirii deşi, la scurt timp după conştientizarea primei aselenizări, întreaga societate a ignorat complet acest lucru. Sau… poate că nu. Poate că undeva, în subconştient, oamenii o cunosc prea bine. De cele mai multe ori, nici avocaţii spaţiului nu simt nevoia să urgenteze realizarea unor aşezări spaţiale; aceştia le privesc ca pe un simbol a unui viitor plin de speranţă dar, la fel ca majoritatea, şovăiesc în a face pasul hotărâtor. Doar o mână de aventurieri cochetează la modul real cu gândul că pot fi pe punctul de a înfăptui un pas major în evoluţia omenirii, care cine ştie unde va duce!

Pe vremea lui Cristofor Columb, mulţi credeau că toate corăbiile care se vor aventura pe mare vor cădea în abis atunci când vor ajunge la marginea Pământului, o perspectivă extrem de demoralizatoare; alţii (conform legendei), ştiind că Lumea se întinde dincolo de hărţile lor, marcau aceste limite cu avertizarea: ”Aici ar putea fi dragoni”. La modul figurativ, majoritatea oamenilor vremurilor moderne ar putea să aibă acelaşi sentiment vis-à-vis de explorarea spaţiului.

Dacă acestă ipoteză este reală, atunci singura cale de a ne depăşi frica subconştientă ar fi să o putem înlocui cu una conştientă: să nu ne mai temem de dragoni, pe care nu ni-i putem imagina în mod natural, ci de scenariile apocaliptice pe care ni le putem reprezenta destul de clar. Paradoxal, frica poate constitui motivul din cauza căruia nu am progresat în spaţiu, dar şi acela datorită căruia ne putem ambiţiona să mergem mai departe. Pentru că pericolul este real. Într-un fel sau altul, fie că teroriştii vor folosi sau nu tehnologii periculoase, fie că un asteroid va lovi Pământul sau nu, a rămâne “dependenţi” de căminul nostru înseamnă să dispărem ca specie. Şi nu avem o veşnicie la dispoziţie ca să ne decidem să acţionăm: aşa cum se spune de multe ori în astfel de situaţii, nu avem la dispoziţie decât o singură fereastră de oportunitate, şi aceea extrem de îngustă, în timpul căreia resursele pentru a putea începe acest demers vor mai fi disponibile.

În concluzie, dacă publicul trebuie să fie impulsionat prin frică pentru a începe să susţină colonizarea spaţială, atunci aşa să fie!
Chiar şi în deznodământul cărţii mele “The Far Side of Evil”, scrisă într-un moment de optimism maxim dat de misiunea Apollo, am recunoscut că frica poate fi salvarea divină care va determina o întreagă lume să dezvolte tehnologia spaţială. Şi, până la urmă, aşa cum afirma David Tamm în disertaţia sa despre potenţialele beneficii ale dezvoltării spaţiale înfăptuită de statele europene: ”A ne pregăti pentru ce este mai rău reprezintă, din fericire, marea noastră şansă de a construi cele mai bune mijloace tehnologice prin care să putem duce mai departe stindardul umanităţii”.