Din cauza sefeului, n-am mai ajuns să fac înot de performanţă la un nivel onorabil. Mă rog... Nu doar din cauza sefeului... Pur şi simplu mi se părea plictisitor să fac bazine şi iarăşi bazine, fără o finalitate evidentă. Îmi plus, era şi cam frig la complexul sportiv de la 23 August, unde trebuia să mă duc în fiecare dimineaţă la înot.

Aşa că, îmi cumpăram CPSF şi chiuleam. Mă duceam în parcul IOR. Îmi udam slipul din sacul de sport şi îmi umezeam prosopul, ca să nu fiu prins de ai mei că nu fusesem la bazin, după care mă aşezam pe o bancă şi mă apucam de citit. Era frig şi în parc, dar uitam să mai tremur pe când citeam „Îmblânzitorul de centipezi”, sau serialul despre nu-ştiu-ce aliment sintetic, sau povestirile lui Simak...

Chestiile astea au avut loc pe la începutul anilor ’70. După mai bine de 30 de ani, lucrurile s-au schimbat într-atât de mult încât devine greu de înţeles cum arăta acea structură care genera o revistă săptămânală şi un almanah, pe lângă povestioarele care se strecurau în revista Magazin sau în alte periodice.
Mai este necesară o asemenea structură? Putem lăsa ...”piaţa liberă” să autoregleze problema acestei structuri care a generat, printre altele, şi texte SF? Dacă aşa zisa „piaţă liberă” nu generează nici măcar embrionii unei asemenea structuri, merită să te zbaţi ca să creezi respectivii embrioni?

În ce mă priveşte, sper că nu doar nostalgia a fost cea care m-a determinat să merg la sediul UNESCO într-o zi infect de aglomerată, în care Bucureştiul era în întregime dominat de summit-ul NATO. Habar n-aveam ce urma să se discute în afara unui subiect care nu-mi spunea mai nimic: revitalizarea cenaclului marţienilor.

Nota bene: marţienii nu reprezintă decât un super joc de cuvinte între locuitorii respectivei planete şi... ziua în care se organizau respectivele întâlniri, adică marţea.
Marţi, adică ziua lui Marte, adică ziua celui ce patronează războaiele... Hmmm... O fi o zi purtătoare de noroc?

Nu ştiu. Ne-am întâlnit, aşadar, la sediul UNESCO. Ion Hobana, Cristina Ghidoveanu, Adrian Bănuţă, Mugur Cornilă, gazdele Alexandru Mironov, Sorin Repanovici şi Petronela Dinu, la care s-a adăugat subsemnatul, fost libertarian şi actual ins nesigur. Vreau să spun că dacă cineva mi-ar fi propus acum 15 ani o asemenea întâlnire, aş fi vituperat şi aş fi făcut tot miştoul de care m-aş fi simţit în stare. Acum, însă, m-am lăsat prins în discuţia cu pricina, semn sigur de îmbătrânire despre care nu pot să bag mâna în foc că ar fi dublată şi de mai multă înţelepciune.

Întâlnirea a fost declanşată cumva de un thread apărut pe unul dintre grupurile de discuţii din minunatul www: de ce nu s-au mai acordat premii Romcon în ultimii ani? Premiilor Romcon le lipseşte, şi aici îl citez pe Repanovici, autoritatea acceptată a unei structuri care să le poată oferi. Problema pe care Sorin Repanovici a tot pus-o este că, actualmente, este practic imposibil să produci ex machina o structură pe care un fandom cvasi inexistent s-o accepte ca având un minim de autoritate pentru a decerna premii naţionale.

Adrian Bănuţă, ins practic după cum îl ştiţi, a zis că nici măcar nu se pune problema unei asemenea structuri. El consideră că ar fi mai lucrativi paşii mărunţi, exprimaţi printr-o reluare d’a cappo a întâlnirilor în mic, cu condiţia de a accepta din start ideea unui număr extrem de redus de participanţi. Cu alte cuvinte, el propune o reinventare a fandomului prin diseminarea unor germeni minusculi – e suficient de realist însă ca să accepte ideea că demersul se poate împotmoli şi că e posibil ca fandomul să nu mai fie resuscitat nicicând.

Alexandru Mironov a punctat aici, reamintind că şi fandomurile occidentale sunt fiinţe susţinute de aparate pe paturile de terapie intensivă ale literaturilor europene – nu se mai întâlneşte nimeni, pe nicăieri.

Chestia asta mi-a amintit de fandomul românesc, aşa cum l-am înregistrat eu în 1994 – 1995; o structură care, în ciuda eforturilor, se închega cu dificultate. Dorinţei sincere a fanilor şi a promotorilor serioşi, li se opunea factorul obiectiv al disoluţiei sociale, al pulverizării intereselor şi al individualismului exacerbat, absolut natural ca apariţie după 1989. Euroconul din 1994, cluburile care încă funcţionau în ţară, disputele dintre principalii promotori care, altminteri, ar fi fost benefice ca PR şi imagine proeminentă d.p.d.v. al mişcării sefistice, publicarea autorilor români – ei bine, toate acestea n-au împiedicat disoluţia progresivă care a semnat „intrarea în adormire” de la începutul anilor 2000.

Ce ciudat... Schimbarea mileniului, care simbolic ar fi trebuit să fie extrem de legată de fandom, a fost termenul cronologic care i-a pus cruce.

Revenind la întâlnirea de la UNESCO, când discuţia a ajuns la acest punct, Mugur Cornilă vine cu un punct de vedere optimist: există o piaţă SF, nu este acoperită încă şi se pot crea evenimente SF care să readucă fandomul în prim-plan, numai că acestea trebuie susţinute de o strategie PR din care să nu lipsească beneficiile financiare ale unor promotori din TV şi publicistică. Pe de altă parte, „literaţii” trebuie să accepte că poziţia lor în fandom va ajunge să fie dominată de cei din PC gaming şi TV, iar ca exemplu, acelaşi Cornilă ne dă exemplul grupului de fani STAR TREK, care are susţinere financiară şi putere organizatorică, supte de la promotorii serialului.

Deja, discuţia mă depăşeşte. În preambul, discutasem despre Atlantykron, care în opinia mea, devenise legatarul mişcării SF, chit că pe el fuseseră altoite alte grupuri de interese, în sensul bun al cuvântului, şi aici mă refer la grupul lui Florin Munteanu în primul rând, ca şi la... „cercurile” ştiinţifice care se adună, anual, la Capidava. În ce mă privea, consideram că Atlantykronul se poate substitui, cel puţin temporar, unui fandom defunct, inclusiv în capacitatea de a decerna nişte premii Romcon din partea fanilor. Cuvântul greu în decernarea unor premii cu girul criticii, ar fi revenit fundaţiei Vladimir Colin, care şi-a menţinut o continuitate pe plan... „înalt”, corespunzătoare, dacă vreţi, întâlnirilor informale de pe Atlantykron.

Ce ne facem cu cei de la Timişoara, însă? – a fost întrebarea pe care au pus-o TOŢI cei prezenţi. În ultimul timp, grupurile de la Timişoara au fost singurele care au menţinut o activitate constantă în cadrul fandomului, asimilabilă manierelor consacrate pe vremea cenaclurilor. Au o revistă cu apariţie periodica (Helion) care a trecut proba timpului. Se întâlnesc săptămânal. Au un program. Discută şi organizează acţiuni.

Până la urmă, cam asta o să trebuiască să se petreacă şi aici, la Bucureşti. Un cenaclu cu un program periodic. De ce n-ar fi marţienii, aceiaşi marţieni de odinioară? Mă rog, nişte marţieni amelioraţi şi supuşi unui proces de aggiornamento, care pe lângă întâlnirea din prima marţi a fiecări luni să patroneze acţiuni legate de lansări de carte, grupuri de discuţie face 2 face, recenzii de jocuri PC, etc.

Cam asta a fost concluzia. Prin urmare, în prima marţi a lunii mai, la orele 17.00, marţienii se vor reîntâlni pentru a discuta despre Arthur C. Clarke. Există un interviu inedit cu autorul, luat de un român care a fost în Sri Lanka cu numai câteva săptămâni înainte de trecerea în... nefiinţă (?) a scriitorului, există un alt interviu, luat prin 1967, se pare, de Ion Hobana şi există, mai ales, o grămadă de subiecte de discutat, legate de cel care s-a întâlnit, până la urmă, cu Rama...

Să fie într-un ceas bun. Prima temă pare de bun augur. Regele Rama a fost cea de-a şaptea încarnare a lui Vishnu – în consecinţă, sper că marţienii care se revăd în luna mai, 2008, să fie cea de-a doua încarnare a vechiului cenaclu. Îmi doresc asta foarte mult pentru că, cel mai mult şi mai mult, fiica mea de numai 3 ani, înebuneşte când vede desenele animate cu Willie Fogg, cel care retrăieşte aventurile lui Jules Verne în submarinul Nautilus şi într-o nemaipomenită călătorie spre centrul pământului. Chiar mi-aş dori ca atunci când va creşte, să descopere că poveştile ei din copilărie au o prelungire pentru adolescenţă, pentru tinereţe, pentru maturitate şi bătrâneţe.

Care poveşti, ştiţi bine, nu sunt decât baza a tot ceea ce se crează, conform vechiului slogan cum că „la început a fost cuvântul”.