Genul de fantasy pe care îl scrii, acela cu domniţe, regi, curteni, cavaleri, iubiri feciorelnice, vrăjitoare, ţinut imaginar nu este o floare rară în literatura fantasy mondială la ora actuală, aşa cum încearcă sa demonstreze lectorii cărţii tale. Chiar este un gen care face furori. Numai ca dincolo, peste graniţe, este vorba despre fauni, satiri, dwarvi, driazi, nimfe, centauri şi troli.
De ce te-ai oprit la fantasy? De ce, pur şi simplu, nu ai scris un roman de dragoste contemporan sau un thriller?

Nu am citit "Stăpânul inelelor", nu am văzut nici măcar filmul. Nu am citit şi nu am văzut "Harry Potter". Mă flatează comparaţia cu acest gen de cărţi pentru că, evident, ştiu de succesul lor uriaş dar, în acelaşi timp, mă deranjează ideea că aş fi urmărit vreun gen de şablon. Cartea aceasta am scris-o cursiv, ca pe o temă pentru acasă pe care mi-am dat-o singură. Am vrut să verific dacă pot. Ştiam că pot scrie proză scurtă şi foarte scurtă, puteam, cu mare uşurinţă, să-mi povestesc visele, amintirile ori emoţiile pe multe pagini. Un roman, însă... Este vorba, mai presus de trăire şi talent, de conştiinciozitate şi perseverenţă. De muncă. Cei care scriu şi construiesc o intrigă, creează şi cresc personajele, ştiu foarte bine ce intentionez eu să spun. Mi-ar fi fost mai uşor să scriu un roman de dragoste, să apelez la arhiva mea emoţională şi să fac, ca majoritatea scriitorilor, un fel de mixaj între fapte reale şi imaginare. Ar fi fost, cu siguranţă, şi foarte plăcut.

Încadrează-mi, te rog, categoriile de cititori care s-ar putea bucura la lectura cărţii tale. Şi spune-mi de ce ar face-o, ce crezi c-ar găsi fiecare categorie de cititori în ea?

Ca şi categorii de cititori, sinceră să fiu, nu am gândit că va plăcea adulţilor. Câteva cunoştinţe de-ale mele (un avocat, o colegă de serviciu, o prietenă judecător) au fost prinşi cu adevărat de lectură, la modul că nu au lăsat-o din mână până nu au terminat-o, iar comentariile lor au fost mai mult decât pozitive. Eu am scris pentru adolescenţi şi tineri. Şi am scris cu frica de a nu-i plictisi. Cu frică, pentru ca ştiu că adolescenţii şi tinerii sunt de o sinceritate crudă, imposibil de manipulat în privinţa poveştilor. De frica lor am tăiat mult din textul iniţial. Am tăiat descrieri (pentru ca, mai târziu, când primii profesionişti au citit-o, să-mi spună că au fost cuceriţi tocmai de aceste fragmente).
De ce cred eu că va fi citită Kalusia cu plăcere la orice vârstă? îmi închipui că e nostalgia şi dorinţa oricui de puţină poveste care, ca şi iubirea, nu ţin cont de vârsta biologică.

Am ieşit din secolul vitezei şi am intrat în secolul vitezei extreme, a accelerării tehnologice şi a gadgeturilor. Cum vezi tu următorii 50 de ani din punct de vedere al evoluţiei umanităţii?

Am încredere că umanitatea a început să facă o listă de priorităţi. Sau, mai bine spus, a început să protejeze sufletul şi corpul uman. Aş vrea să cred că se tinde să nu se mai amestece progesul tehnologic cu progresul nostru ca persoane. Trebuie să înţelegem că ne-am pripit şi ne-am lăsat luaţi de val. Sper ca fiecare în parte să reuşim să ne luminăm asupra faptului că evoluţia noastră intelectuală, fizică şi spirituală nu trebuie să fie mult diferită de a celor care au trăit cu generaţii în urmă, sau a acelora care vor veni după noi. În asta consider eu că stă salvarea noastră în faţa pericolului dezindividualizării, a "platfusului" spiritual manifestat mai ales prin pierderea valorilor (alea pe care le vedem în reclame, cu familiile fericite reunite de sărbători). Omul este om, indiferent de perioada în care a trăit. Doar ceea ce ne înconjoară este altfel. Sau, cel puţin, aşa ar fi minunat să fie.

Spune-mi câte ceva despre omul Mihaela Cogălniceanu şi câte ceva despre scriitorul Mihaela Cogălniceanu.

Eu sunt genul de persoană care tinde spre viaţa aia perfectă, în care nu suntem nevoiţi să minţim, să înşelăm, să linguşim. Între timp, probabil, în viaţa reală fac câte un pic din toate astea, în funcţie şi de conjunctură. Dar ştiu, măcar, să mă dispreţuiesc pentru asta.

Despre Kalusia, Ioan Groşan scrie:
"Să încerci, în plin modernism, să valorifici structurile basmului, asa cum le-au decelat V. Propp şi, în "Estetica basmului", G. Călinescu. , iată o întreprindere epică pe cât de fascinantă, pe atât de riscantă. Un risc pe care şi-l asumă, lucidă, Mihaela Cogălniceanu, în romanul său "Kalusia".
Nu fără să-şi ia necesarele precauţii: fiindcă împrumutând toată recuzita unei poveşti clasice (timp nedefinit, personaje specifice de gen domniţe, regi, curteni, cavaleri, vrăjitoare, ţinut imaginar dar pe care autoarea nu şovăie să-l localizeze pe o hartă, imaginară şi ea, desigur, asemenea lui Faulkner cu al său Yoknapatawpha etc. etc.), Mihaela Cogălniceanu, atentă la modelul romanelor de succes din ultimul timp, împrumută naraţiunii sale o tentă de policier, absolut necesară în asemenea cazuri.
Vom asista, aşadar, la conspiraţii, confrerii mai mult sau mai puţin secrete, spectaculoase răsturnări de situaţii, intrigi sentimentale, sugestii de "bildungsroman" (vezi evoluţia tânătului erou Edvuld), totul surprins cinematografic, capitolele fiind de fapt secvenţe autonome, montate ingenios, cu o bine controlată tehnică a suspansului. Aş spune că autoarea scrie cu un ochi pe hârtie şi cu celălalt căutând un posibil platou de filmare, de dimensiunile giganteşti din "Stăpânul inelelor".

Puteţi citi câteva fragmente din Kalusia aici.