Genul science fiction a fost, pentru David Bowie, o unealtă foarte bună. Primul său mare hit, "Space Oddity" (1969), vorbeşte despre un astronaut care moare pe orbită din cauza extazului mental generat de spaţiul nesfârşit, subiect în mod evident inspirat de „călătoria în monolit” de la sfârşitul filmului lui Kubrick: Odiseea spaţială 2001. Lansarea single-ului a fost amânată pentru a coincide cu prima aselenizare, şi imediat a fost propulsat în topurile britanice pe locul 5, dar acest lucru nu a fost suficient pentru a intra şi în topurile americane.

Bowie n-a fost deloc străin de science fiction, dovadă că o parte dintre primele lui piese au avut teme inspirate din acest gen literar. "We Are Hungry Men" (1967) vorbeşte despre un om de ştiinţă, un mesia autoproclamat care tocmai a descoperit o nouă soluţie tehnologică pentru rezolvarea problemei suprapopulării cronice – pentru ca, în cele din urmă, acesta să afle că mulţimea căreia i se adresa a găsit o soluţie mai veche, aceea a canibalismului.

"Cygnet Committee" (1969) vorbeste despre o revoluţie culturală care începe frumos, melodios şi luminos, pentru ca, mai apoi, să degenereze, sfârşind prin uciderea civililor pe stradă cu ajutorul „maşinilor iubirii” folosite pentru a declanşa revoluţia. "Wild Eyed Boy from Freecloud" (1969), piesa care a apărut iniţial pe faţa B a discului single "Space Oddity", este o poveste fantasy despre un băiat straniu, un mistic misionar al păcii şi dragostei, pe care locuitorii lipsiţi de compasiune ai unui sat de munte încearcă să îl spânzure ca pe un vrăjitor (într-o surprinzător de brutală reacţie, muntele trimite o avalanşă pentru a-i ucide pe săteni şi a-l salva pe băiat).

După succesul înregistrat cu "Space Oddity," Bowie scoate alte câteva piese pe aceeaşi linie. În "Saviour Machine" (1970), se întoarce la Odiseea spaţială a lui Kubrick, de această dată pentru computerul HAL, care este instalat ca „Dingus” titular pentru a conduce Epoca de aur a Pământului – cel puţin pentru o vreme, până când maşina se plictiseşte de puterile divine pe care le are şi toată povestea se transformă într-un coşmar satanic. "The Supermen" (1970) este o poveste lovecraftiană despre strălucitoarea civilizaţie din Atlantida (übermensch-ul din Atlantida) şi sfârşitul ei neclar.

Primele albume ale lui Bowie afişează o întreagă paletă de stiluri muzicale, printre acestea numărându-se folk, music hall, muzică psihedelică şi un pic de heavy metal. Science fiction-ul a dat rezultate, iar cântăreţul a reinvestit serios în această temă, folosind pop-rock-ul ca vehicul. Capodopera rezultată, The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars (1972), este un album de concepţie despre un marţian care aduce un mesaj de dragoste şi pace, un soi de mesia popular care, din nefericire, este distrus de propriile excese. Povestea este spusă prin intermediul mai multor personaje: un tânăr care reacţionează la ştirile sumbre, declarând că Pământul va sfârşi curând datorită unui dezastru ecologic necunoscut şi de neoprit; (1) câteva acorduri mai incolo, doi copii aud o melodie nouă stranie la radio: primul semn al sosirii extraterestrului şi mesajul acestuia de speranţă; (2) la două piese distanţă, Ziggy soseste în toată gloria sa androgină, spectacolul fiind relatat de către un fan; (3)apoi, însuşi Ziggy îşi cântă visul de a deveni o stea a muzicii pop-rock britanice; (4) după încă o piesă vine şi melodia care dă titlul albumului, în care managerul lui Ziggy face un rezumat al scurtei cariere a cântăreţului care a început cu un vis strălucitor şi a sfârşit într-o descompunere sumbră; (5) albumul se încheie cu vocea naratorului adresându-i-se lui Ziggy, care rătăceşte pe străzi ca o fantomă (atât reală cât şi figurativă), descoperind urme de speranţă şi mântuire în fiecare sfârşit. (6)

În concluzie, albumul remodelează eroii mesianici din "Wild Eyed Boy" şi "Hungry Men", transformându-i într-un star rock cu o traiectorie meteorică („atunci când copilul l-a ucis pe bărbat, a trebuit să desfiintez trupa”, după cum spune titlul cântecului), dar printre cele unsprezece piese se afla câteva interesante care au reuşit să ajungă hituri. Dincolo de conceptul alumului, conţinutul SF este relativ scăzut, făcând doar o vagă trimitere spre droog-ii din Portocala mecanică al lui Stanley Kubrick (1971) în piesa "Hang on to Yourself". Acest album, al cincilea în 6 ani, l-a ridicat pe Bowie la statutul de adevărat star pop, ajungând în pozitia a 5-a în topul britanic şi pe locul 75 în cel american, personajul Ziggy Stardust dovedindu-se extrem de percutant în piaţă.

Următorul album al lui Bowie, Aladdin Sane (1973), are şi mai puţin conţinut SF decât Ziggy Stardust. Tema principală se referă, de această dată, la colapsul social, temă extrem de folosită în gen la acea vreme. Piesa "Drive-In Saturday" este cea care conţine câte ceva SF, înfăţişând un viitor desfrânat, în care populaţia redusă a planetei este încurajată să privească filme porno vechi în încercarea de a-i reînvăţa pe oameni tehnica reproducerii biologice. Aceste emisiuni par să fie sponsorizate de către extratereştri („străinii din domuri”), la fel cum zoologii au încercat să-i determine pe urşii Panda să se reproducă în captivitate, prezentându-le filme cu alţi urşi Panda împerechindu-se în sălbăticie. Albumul a ajuns pe locul întâi în Marea Britanie şi pe locul 17 în topurile americane.

Dar Bowie n-a renunţat definitiv la a cocheta cu genul SF. De fapt, el a reinvestit şi mai mult în acesta, folosindu-l în cât de multe piese a putut.

Diamond Dogs (1974) este un album de concepţie despre o lume post-apocaliptică, amestecând lumea creată de George Orwell în romanul 1984 (1949) cu glam rock-ul. Bowie a dorit iniţial să realizeze o operă rock despre 1984, dar administratorul drepturilor lui Orwell a refuzat. Cu toate acestea, albumul Diamond Dogs foloseşte din plin tema din 1984, drept dovadă piesele care se numesc "Big Brother," "1984" şi chiar "We Are the Dead" (faimoasa propoziţie pe care o rosteşte Winston Smith chiar înainte de a fi capturat de către Poliţia Gândului).

„Future Legend”, piesa care deschide albumul, portretizează în culori vii un peisaj post-apocaliptic: "And in the death, as the last few corpses lay rotting on the slimy thoroughfare...red mutant eyes gaze down on Hunger City....This ain't rock and roll. This is genocide!".

Povestea, aşa cum este prezentată, pare să vorbească despre un membru de partid care este gay – este cam neclar dacă acest lucru reprezintă un secret scandalos sau este o necesitate pentru a deveni membru. Acest surogat al lui "Winston Smith" este un tip pipernicit şi mort din punct de vedere spiritual, cu o personalitate suicidală. O întâlneşte pe dătătoarea de viaţă „Julia”, care, în acest caz, este de gen masculin, un rebel autoproclamat, un puşti glam-rocker prostituat. (Detaliile pedofilice sunt aproape înjositoare; la un moment dat, târfa-băiat spune: „Mă bucur că eşti mai bătrân ca mine, acest lucru mă face să mă simt important şi liber.” [7]) De la acest punct încolo, povestea de bază a cărţii lui Orwell îşi urmează cursul: fericiţii îndrăgostiţi sunt despărţiţi pentru ca toata dragostea lor să se îndrepte numai către Stat.

Diamond Dogs a ajuns pe primul loc în topul britanic şi numărul 5 în topul american. A ajuns disc de aur în acelaşi an.

După ce a realizat ceea ce putem numi o trilogie SF, Bowie a abandonat genul în muzica sa până la sfârşitul deceniului. Un album ulterior, Low (1977), este în mod clar unul de muzica electronică ce are o textura ştiinţifico-ficţională, dar nimic în conţinut.

În aceeaşi perioadă, Bowie a jucat în filmul SF al lui Nicolas Roeg, The Man Who Fell to Earth (1976), a cărui distribuţie s-a bazat în mare parte pe piaţa deja construită de catre personajul Ziggy, cu care se identifică şi eroul din film (un extraterestru provenind de pe o planetă deşertică asemănătoare planetei Marte, care vine pe Pământ cu o misiune, dar sfârşeşte prin a fi prins în mrejele decadenţei şi corupţiei). Rolul a fost o cotitură ironică, deoarece Bowie a încercat ani de zile să se descotorosească de simbolul Ziggy, dar nici una dintre creaţiile sale ulterioare (Aladdin Sane din Aladdin Sane sau Halloween Jack din Diamond Dogs) nu a putut să se ridice din umbra din ce în ce mai mare a lui Ziggy. Cu această tranziţie la film în minte, probabil că cea mai bună cale de a concluziona este aceea prin care să afirmăm că science-fiction-ul l-a folosit pe Bowie în film la fel cum acesta a folosit cu atât de mare succes science-fiction-ul ca o unealtă în muzica sa.

¹ David Bowie. "Five Years." The Rise and Fall of Ziggy Stardust. EMI Records, 1972. [inapoi]

² David Bowie. "Starman." The Rise and Fall of Ziggy Stardust. EMI Records, 1972. [inapoi]

³ David Bowie. "Lady Stardust." The Rise and Fall of Ziggy Stardust. EMI Records, 1972. [inapoi]

⁴ David Bowie. "Star." The Rise and Fall of Ziggy Stardust. EMI Records, 1972. [inapoi]

⁵ David Bowie. "Ziggy Stardust." The Rise and Fall of Ziggy Stardust. EMI Records, 1972. [inapoi]

⁶ David Bowie. "Rock 'n' Roll Suicide." The Rise and Fall of Ziggy Stardust. EMI Records, 1972. [inapoi]

⁷ David Bowie. "Sweet Thing." Diamond Dogs. RCA Records, 1974. [inapoi]

Michael Andre-Driussi

Website personal: siriusfiction.com