Societatea socialistă multilateral dezvoltată (S.S.M.D., pentru cunoscători) m-a învăţat că trebuie să ştiu cât mai multe lucruri din diverse domenii. Era principiul după care s-a ghidat ani de-a rândul învăţământul românesc, de unde şi contradicţiile existente între acesta şi sistemul educaţional din societăţile capitaliste, care merge pe un alt principiu, acela al ultra-specializării. Am învăţat, după cum se spune, din toate câte puţin. Şi circula o vorbă prin mediile studenţeşti cu ceva vreme în urmă, aceea că facultatea nu face decât să te înveţe unde şi cum să cauţi. Ceea ce era, oarecum, contradictoriu pentru un student care avea posibilitatea să vadă cum merg lucrurile într-o facultate străină, chiar şi numai pe durata unei scurte burse. Am avut colegi care, plecaţi la astfel de burse pentru un întreg an şcolar, constatau că au rămas în urma faţă de cursurile autohtone, dar odată sosiţi le înţelegeau mai bine.

Am fost suprasolicitat în fiecare şcoală parcursă, de la clasele primare şi până la facultate, de programa încărcată (de foarte multe ori cu diverse prostii depăşite) rămasă şi astăzi drept moştenire a unui sistem care a căzut de mult, dar care este prezent mai peste tot în România: de la colţul de stradă al bârfitorilor şi până la nivel academic, relaţii de afaceri, etc.

Am ajuns să ştiu, căutând aşa cum am fost învăţat, despre o sumedenie de lucruri despre care un locuitor obişnuit din vest (asa cum sunt mai toţi) habar n-are şi chiar se întreabă de ce şi-ar încărca memoria şi şi-ar pierde timpul cu lucruri care n-au treabă cu job-ul lui curent. Şi la ce-mi foloseste?
(De fapt, rutina de acolo este atât de mare, iar procedurile atât de stricte încât, dacă vrei să supravieţuieşti, eventual să trăieşti cât de cât bine, este de preferat să nici nu te bagi în domenii contigue ori complinitoare şi nici măcar să nu pomeneşti că te interesează.)

Trăim într-o societate care nu doreşte prea multe puncte de vedere sau, dacă n-are încotro, aşa cum se întâmplă în zilele noastre, măcar le evită prin diluarea lor într-o mare de bloguri ori site-uri personale. Multilateralitatea este, în fapt, un concept cu care oamenii de ştiinţă cochetează astăzi în vederea utilizării lui ca liant de discipline pentru societatea cunoaşterii care-şi construieşte, încet-încet, fundaţia.
Probabil că psihoistoria lui Hari Seldon va fi, în curând, realitate. Realitatea ACESTEI FUNDAŢII.
Pentru că, pe lângă un domeniu îngust, trebuie să înţelegem şi întregul, să-l putem vizualiza, să ne putem găsi locul în el, iar asta se întâmplă doar dacă ii vom înţelege funcţionarea. Mecanismele de corelare.

De multe ori am căutat să pricep care este şmecheria prin care, deşi sunt prinşi într-un vârtej al consumismului şi vitezei tehnologice, mulţi dintre oamenii din Europa de vest şi din America sunt mai prietenoşi, mai deschisi, mai relaxaţi chiar. Uneori este doar o impresie, dar de cele mai multe ori o realitate. O prietenă stabilită într-o astfel de ţară a încercat să-mi explice câte ceva, dar m-am cramponat de fiecare dată de prejudecăţile avute la adresa societăţilor democratice occidentale, prejudecăţi întărite de, probabil, imposibilitatea de a le analiza pe viu pe multe dintre ele, de a trăi efectiv într-una dintre ele. Iar mintea nu m-a ajutat într-o astfel de proiecţie.

N-am înţeles niciodată de ce trebuie să munceşti până la epuizare pentru ca, în urma acestui efort, să-ţi arunci câştigul pe elemente materiale trendy, inutile şi uluitor de scumpe. Iar, mai apoi, să reiei calvarul pentru că, între timp, ai devenit demodat şi ai rămas în urmă. Iar datoriile pentru lucrurile inutile cumpărate te strivesc şi te pot arunca vertiginos într-un hău metastazic, într-o inutilitate socială greu de suportat. Categoria de oameni care se integrează în această prezentare este destul de mare şi se regăseşte în ţările care aspiră la traiul din occident. De ce credeţi că investesc masiv marile companii în astfel de ţări? Pentru profit, bineînţeles. Dar de ce aici? Pentru că noi încă n-am ajuns la nivelul omului nou occidental, ca să ne permitem să spunem cu voce puternică şi fermă: ajunge! Veţi înţelege la ce mă refer imediat.

Dacă iei orice om de pe strada şi îl intrebi ce-ar face dacă peste noapte ar deveni extrem de bogat, după ce ar analiza datoriile de plătit, obligaţiile de îndeplinit (în general o casă pentru el sau pentru copii) şi visele lui imposibil de realizat în viaţa de zi cu zi (o maşină tare, nu ştiu ce aparat sofisticat sau iahtul pe care l-a văzut la televizor în emisiunea Monicăi Columbeanu), mai toţi s-ar gândi la cât de bine ar fi dacă s-ar apuca, în sfârşit, să nu facă nimic. Să stea cu burta la soare undeva, pe o plajă liniştită, cu o băuturică rece alături şi, eventual, cu două-trei cadâne prin preajmă. Apoi, într-un acces inconştient de inutilitate socială, de astă dată de altă natură, ori ar sparge tot, până la ultimul bănuţ - şi-ar ajunge în starea iniţială în care ar trebui s-o ia de la capăt, ori s-ar vedea nevoit să înceapă o afacere, eventual aceea pe care o visa pe când trăia de pe o zi pe alta. În postura de patron, adică aceea de om care are bani şi îşi poate permite să angajeze alţi nefericiţi care să-i facă treaba, iar el să se bucure în continuare de natura idilica a vieţii celui care NU MAI ESTE OBLIGAT să muncească.

Ei bine, într-un moment de "rătăcire", am descoperit că, în fapt, oamenii din societăţile dezvoltate (aşa zis capitaliste) au găsit o cale de mijloc prin care împacă două lucruri opozabile: nevoia de a supravieţui unui sistem de care NU SUNT INTERESAŢI, care nu se potriveşte naturii umane şi pe care îl protejează din comoditate şi oportunism şi nevoia internă de FERICIRE (deşi, de multe ori nici nu-şi poate defini ori personaliza această nevoie) pe care nu şi-o poate satisface, momentan, decât cu surogate furnizate tot de către acest sistem. Omul mondializat tinde să minimizeze efectele primei situaţii automatizându-şi viaţa profesională, ieşind din sistem prin singura uşă permisă şi încuind-o cu lacăte grele la plecare pentru a fi sigur că o delimitează bine de viaţa personală - pe care o trăieşte detaşat şi relaxat, îndreptându-şi atenţia către familie, călătorii, explorări, sport, lectură, animalul de companie, etc. În concluzie, a refuzat să mai fie creativ pentru societate şi a început să-şi canalizeze energia spre el însuşi, până la noi "veşti". Iar cei care sunt cu adevărat creativi sunt, implicit, şi extrem de scumpi. De aceea tinerii (şi nu numai tineri) români sunt vânaţi. Pentru creativitatea lor. Pentru implicarea lor (până la transpoziţie) în proiectele la care participă. Pentru că, în dorinţa de a se afirma ca un "homo democraticus", statut care îi este refuzat pe meleagurile autohtone, merg până la a face ORICE, pe mai nimic (şi, credeţi-mă pe cuvânt, miile de dolari sau euro pe care le aruncă marile companii pe aceşti oameni în dorinţa de a-i recruta înseamnă fix MAI NIMIC atât pentru companiile respective cât şi pentru occidentalii de acelaşi nivel intelectual cu ei în raport cu cerintele şi munca depusă) pentru această recunoaştere.

Ce legatură are, vă întrebaţi probabil (sau nu vă întrebaţi, în fond ce importanţă are?), cele scrise mai sus cu întrebarea lansată în titlu, ori chiar cu tema generală a portalului RoSF.ro?
Ei bine, am pornit să scriu articolul de la o propoziţie care îmi stăruie de mai multă vreme în minte, şi anume: până când lectura unei cărţi nu va fi considerată de fiecare dintre noi o bucăţică de evoluţie internă şi asumată ca atare, nu-i vom putea descoperi deliciile şi nu îi vom simţi sublimarea în fericirea noastră personală şi personalizată.
Gândindu-mă la deliciile oferite de lectura cărţilor SF & company, nu m-am putut înfrâna să nu mă gândesc şi la o altă întrebare care se tot învârte prin zona de ceva vreme: de ce copiii nu-şi mai doresc să devina astronauţi? (va urma)