Acest articol este un scurt rezumat al cartii "FILTERING CONSCIOUSNESS THROUGH PARADIGMS"
Este prezentată o scurtă dar cuprinzătoare privire de ansamblu a structurii paradigmelor cu referire la modul în care funcţionează sistemele de control din interiorul nivelelor de conştiinţă şi se arată de ce este necesară schimbarea paradigmelor de guvernare pentru a depăşi statutul de victime care blamează şi pentru a se trece la transformarea sistemului. Este, de asemenea, prezentat conceptul de conştiinţă care filtrează prin paradigme urmat de discuţii referitoare la alegerea paradigmelor, la ce este normal şi posibil pentru conştiinţă, la căutarea paradigmelor care ni se potrivesc, la păstrarea paradigmelor şi la modificarea lor pentru a se obţine performanţe sporite.
Este discutată neangajarea sistemelor culturale în raport cu potenţialul uman şi importanţa acceptării adevărului conform căruia noi concepţii/viziuni asupra lumii ne facilitează accesul la noi lumi/universuri.

Denise Breton şi Chris Largent, o echipă soţ-soţie, au predat şi scris împreună timp de 20 de ani. Fiecare dintre ei au specializări în religie şi filozofie. (Chris la Dickinson College şi University of Delaware; Denise la Boston University, Univ. Delaware şi Yale University.)
Cartea lor de debut, THE SOUL OF ECONOMICS: SPIRITUAL EVOLUTION GOES TO MARKETPLACE – 1991 – a fost salutată de Publishers Weekly drept „poate cea mai clară şi mai bine scrisă carte în cel mai nou dintre genuri, religie/business.”
A doua carte, THE PARADIGM CONSPIRACY: HOW OUR SYSTEMS OF GOVERNMENT, CHURCH, SCHOOL, AND CULTURE VIOLATE OUR HUMAN POTENTIALS (Hazelden, 1996), se focalizează cu perspicacitate asupra modului în care viziunile noastre asupra lumii pot genera sau stopa suferinţa. Această carte extrem de importantă examinează numeroase paradigme care conduc sistemele noastre sociale, ce tipuri de „lumi” creează, cum ne afectează personal şi cum putem crea noi modele pentru a înlocui paradigmele disfuncţionale. Intr-o prezentare extrem de clară, neantagonică, cartea oferă un model aplicabil şi realist pentru persoane individuale pentru a-şi revendica dreptul de a schimba sistemele sociale prin schimbarea paradigmelor pe care acestea au fost clădite.

Conştiinţa filtrantă care operează prin paradigme

Cei mai mulţi dintre noi suntem de acord cu accentul pe care dl. Ingo Swann îl pune pe atitudini, viziuni asupra lumii şi pe paradigme, considerându-le drept chei pentru dezlegarea tuturor enigmelor. Nimic nou, la urma urmei, suntem cu toţii filosofi. Această importanţă ne face să înţelegem că modelele filosofice oferă canale prin care conştiinţa şi implicit vieţile noastre evoluează.
Filtrarea conştiinţei (atemporală şi superconectată) prin paradigme se aseamănă cu decuparea foii de aluat cu diferite matriţe pentru a obţine produsul finit şi anume prăjiturele cu forme diverse. La fel e şi cu conştiinţa: oricare ar fi schemele de gândire sau paradigmele pe care le alegem, ele vor determina „forma” percepţiilor noastre care, la rândul lor, vor fasona deciziile, acţiunile, experienţele, sistemele sociale şi stările noastre viitoare.

Colega noastră, Sue Rolfe de la Hazelden foloseşte „săptămâna de 5 zile” pentru a demonstra puterea unei paradigme de a modula ritmul şi cursul vieţilor noastre. Scrie Sue: „Săptămâna noastră de lucru de 5 zile este o paradigmă.. Cine a decretat ca noi să lucrăm 5 zile pe săptămână? Poate că pe Marte se lucrează în week-end şi restul de 5 zile sunt libere. In orice caz, această „paradigmă de lucru”, care ne guvernează, este propria noastră creaţie. Noi am decis ca, de dragul sănătăţii economice a planetei, numărul 5 să fie număr magic. Dacă lucraţi mai mult de 5 zile/săptămână, înseamnă că munciţi din greu sau chiar sunteţi un workaholic; de lucraţi mai puţin de 5 zile, veţi fi considerat leneş şi nemotivat.” (In realitate, pe Venus se lucrează doar în week-end; pe Marte se lucrează în toate cele 7 zile!)

Alegerea paradigmei
Alegerea este chiar lucrul cel mai important, subliniază Sue. Dar, înainte de toate, pentru a ne exercita puterea de a alege, trebuie să devenim conştienţi de existenţa paradigmelor şi de modul în care ele ne afectează.
Dacă nu am fi conştienţi de rolul pe care îl joacă paradigmele în modelarea acumulării de cunoştinţe şi a abilităţilor noastre, am crede că suntem captivi şi blocaţi în această lume aşa cum o ştim şi în imaginea despre noi, aşa cum ne ştim. „Ce paradigmă? (s-ar putea spune) Structura mea în raport cu credinţa nu are nici o legătură cu aceasta. Aşa sunt eu, aşa sunt toate fiinţele umane şi lumea va fi întotdeauna aşa.” Tipul de univers pe care-l creează o paradigmă devine absolut. De pildă, savanţii din vechea şcoală susţineau că nici o viziune străină nu le influenţează „observarea obiectivă a realităţii”; ei pur şi simplu „vedeau lucrurile aşa cum sunt”.
Nimic mai mult! Savanţii care lucrează de zor cu „noua fizică” (deja veche de un secol) ştiu că modelele sau paradigmele lor determină modul în care gândesc, ce tip de experimente să elaboreze şi, indirect, ceea ce observă şi cum interpretează observaţiile. Totuşi, realitatea nu este „undeva acolo sau dincolo" aşa cum credeam cândva că este. Ea este un proces interactiv care se întrupează mereu în raport cu paradigmele pe care le alegem (matriţele pe care le folosim ca să decupăm prăjiturele) şi pe care le folosim pentru a filtra realitatea.

Avem şi veşti bune! Atâta timp cât recunoaştem puterea paradigmelor şi puterea noastră de a le schimba/înlocui, deţinem şi capacitatea de a (le) alege – opţiuni legate de tipul paradigmei. Nu suntem legaţi inseparabil de lumea aşa cum este ea tocmai pentru că putem schimba/clinti paradigmele şi, de îndată ce o facem, pentru noi totul se schimbă. Filosoful ştiinţei, Thomas Kuhn (care a murit în 1996 şi căruia îi datorăm recunoaşterea paradigmelor şi a puterii acestora în cartea sa din 1962 "Structura Revoluţiilor Ştiinţifice") arăta că, atunci când oamenii de ştiinţă schimbă paradigmele, ei trăiesc deja în alte lumi. Atunci, regulile vechi nu mai sunt valabile, iar ceea ce înainte era considerat imposibil poate deveni nu numai posibil, ci chiar normal.
Asta înseamnă că, ori de câte ori schimbăm paradigma, nu apar doar noi posibilităţi în structurarea lumilor, dar descoperim noi potenţialităţi în fiinţa noastră pe care vechea paradigmă le declara fie inexistente, fie în afara limitelor admise.

Ce este normal sau posibil pentru conştiinţă?
Conştientizarea paradigmelor şi a posibilităţilor, dar fără să operăm o schimbare, presupune implicaţii enorme în modul în care înţelegem conştiinţa. Sunt oare absolute limitele pe care le experimentăm în percepţie, învăţare şi cunoaştere, sau (ne) sunt ele impuse printr-o paradigmă – una pe care tot noi am ales-o?
Experienţele psihice şi paranormale sugerează că limitele impuse de filosofia materialistă nu sunt absolute. Chiar şi un caz de puteri care sfidează limitele fizice dovedeşte ce este posibil, chiar dacă aceste posibilităţi sunt obişnuite sau au un loc în paradigma curentă. Prin provocarea paradigmelor care ne încorsetează puterea mentală ne eliberăm permiţând astfel să se manifeste puterile de a căror existenţă abia am început să aflăm. Exemple de puteri mentale care sfidează aşa-numitele legi ale materiei abundă.
Apoi, există şi cercetările începute de Gheorgi Lozanov din Bulgaria şi raportate de către Sheila Ostrander şi Lynn Schroeder în cărţile lor Superlearning şi SuperMemory. Conform studiilor efectuate pe plan global asupra învăţării, minţile noastre sunt capabile de mult mai multe performanţe decât ne-am fi imaginat. Dacă avem creiere umane, atunci suntem geniali, iar singurul motiv pentru care nu punem la treabă puterile minţii noastre este că ele au fost inhibate de stres, programare negativă, traume sau blazare.
Evident, cu conştiinţa şi potenţialul nostru uman se întâmplă mult mai multe decât recunoaşte paradigma oficială. Din nou, faptul că puterile extraordinare apar probează posibilitatea existenţei capacităţilor care pot fi latente în noi toţi.

Căutarea paradigmei care ni se potriveşte
Să ne imaginam, de exemplu, o paradigmă care ne descrie ca fiinţe libere, evoluând în timp, spaţiu şi materie graţie puterilor conştiinţei, fără să fim constrânşi de nevoia de bani sau preocupaţi de goana pentru putere sau control. Să ne mai imaginăm o paradigmă care ne acordă respect pentru cine suntem cu adevărat, care tratează fiinţele umane, de altfel toate fiinţele, drept comori ale universului şi prin urmare acordă prioritate educării şi dezvoltării potenţialului uman. In lumea de azi, în care oamenii sunt mărfuri posedabile, exploatabile şi controlabile şi utile în măsura în care deţin sau generează capital, astfel de modele par să frizeze absurdul.
Totuşi, după litera învăţăturilor spirituale de pretutindeni, aceste modele se potrivesc mai curând cu ceea ce sunt numite „Adevăratele Fiinţe Umane”. Filosofia hindusă, de exemplu, abordează la modul serios potenţialul nostru uman categorisind Eliberarea drept cea de a 4-a dorinţă fundamentală a fiinţelor umane, cea care se naşte în noi după ce am ostenit în satisfacerea dorinţelor pentru 1) plăcere, 2) succes şi 3) datorie.
Eliberarea înseamnă să devenim ceea ce suntem în contextul cel mai larg, nu să fim confinaţi (constrânşi) în modele nedemne de noi. Este libertatea de a trăi dinlăuntru spre lumea exterioară, să fim ghidaţi de ceea ce suntem în forul nostru interior, esenţial, în loc să ne irosim vieţile în tribulaţii familiale, financiare, religioase.

Păstrarea paradigmei
Dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine, sau între noi, ca fiinţe libere şi măreţe, nu este pentru că ne lipseşte acest potenţial, ci mai curând pentru că paradigma pe care cultura noastră ne-o toarnă în spirit nu este pe măsura esenţei noastre. Din această încercare ieşim tensionaţi, avari, anxioşi şi insaţiabili pentru că simţim că valorăm mai mult, şi că paradigma culturală nu are loc pentru noi. Paradigma nu este capabilă să ne recunoască valoarea înnăscută şi ne tratează drept obiecte bune de subjugat – obiecte care trebuie silite să facă parte din sisteme, care ne violează prin chiar structurile noastre intime, demnitatea şi potenţialul.
Fiind născuţi într-o anumită cultură, nu ne rămâne decât să fim subjugaţi: copiii nu au de ales decât să se supună. Astfel, ne adaptăm conformându-ne. Ne conformăm sistemelor sociale adoptând roluri corespunzătoare acestora, restrângându-ne pentru a ne conforma ordinii culturale oficiale. Devenim nişte creaturi angajate în competiţie, nesigure, obediente, decerebrate, desprinse de suflet, fiinţe de care sistemul social are nevoie. Dacă nu ne conformăm, atunci n-ar mai exista sisteme sociale care să se insinueze în noi şi să ne controleze comportamentul care, spune paradigma, trebuie să fie obedient pentru a se asigura ordinea socială.

Totuşi, în loc să asigure ordinea socială, paradigma generează violenţă şi suferinţă – imagini pe care le urmărim zilnic la ştiri şi trăiri cum sunt stresul, anxietatea, depresia, mândrie de sine exacerbată sau chiar ura faţă de propria persoană. Aceste imagini şi trăiri nu spun nimic despre care alte paradigme ar putea servi mai bine fiinţele umane sau cine am putea deveni dacă am apela la modele mai puţin restrictive. Ele, imaginile şi trăirile pomenite mai sus, ne furnizează feed-back-ul despre paradigma culturală în care trăim.
Dar, uitând de paradigmă, suferinţa legată de cultură nu o considerăm ca fiind legată de paradigmă. Pentru că nu urmărim suferinţele personale şi sociale în amonte, până la nivelul paradigmei culturale, ratăm astfel ocazia de a o înlocui. In schimb, păstrăm paradigma crezând că oamenii trebuie să fie, fatalmente, viciaţi, iar noi înşine mai mult ca ceilalţi. Acceptând paradigma culturală, care exclude ce este mai valoros în noi şi în raport cu noi, ne privim în oglinda pe care sistemele sociale ne-o aşează în faţă: o oglindă pentru formă, pentru atribute exterioare. Astfel, opţiunile noastre pentru alte paradigme rămân neexplorate.

Controlaţi prin recompense externe/formale
Intr-o paradigmă care operează cu forme exterioare, acestea ne captează toată atenţia. In loc să ne permită să fim ghidaţi din interior (o lozincă bună pentru anarhie, susţine paradigma controlului), paradigma ne controlează comportarea prin recompense şi pedepse. Ajungem să gândim şi să acţionăm asemenea câinelui lui Pavlov, care salivează în aşteptarea următorului bonus, o cuşcă mai mare, o zgardă mai atractivă sau o poziţie de vârf în topul potăilor. Paradigma nu are intenţia să ne dezvolte talentele, abilităţile sau potenţialul; ea are menirea să ne facă controlabili, oferindu-ne (sau nu) recompense formale.
Pentru a efectua acest control, paradigma plasează fiecare „lucru” într-o ierarhie a „formelor/aspectelor exterioare”. Viaţa interioară nu înseamnă nimic în comparaţie cu caracteristicile exterioare specifice speciei noastre: rasă, gen, vârstă, statut, afiliere de grup şi venit. Dacă reprezentanţii rasei canine ar deţine averea lui Bill Gates, câinii nu ar mai suferi în experimente ştiinţifice medicale, la fel ca şi oamenii care au destui bani ca să nu mai muncească pe brânci sau să-şi vândă copii drept sclavi.
Aceasta-i problema cu aspectele formale/exterioare: ele sunt OK până când devin mijloace de înrobire, ceea ce o şi fac fără să ne dăm seama. Când o paradigmă plasează pe primul plan valorile formale/exterioare, dimensiunile conştiinţei sunt scoase din sfera noastră de acţiune.
Nu e de mirare că potenţialele minţilor şi inimilor noastre – precum şi toate valorile care decurg din acestea, de ex. comprehensiune, compasiune, justiţie sau înţelepciune – rămân nedezvoltate. O paradigmă de control nu le foloseşte şi nici nu are loc pentru ele.

Nu tocmai binevenită
A eticheta paradigmele şi puterile acestora drept bune sau rele nu e ceva nou, ci o practică la fel de veche ca însăşi filosofia. Totuşi, această etichetare este neglijată într-o perioadă care nu pare să zguduie paradigma materialistă obsedată de control/manipulare şi asta pe bună dreptate. Meditaţia pe seama paradigmelor reprezintă însăşi esenţa schimbării, iar schimbarea paradigmelor este cea mai profundă şi puternică schimbare pe care o putem face.
Pentru o paradigmă a controlului/manipulării acest lucru nu este binevenit. Este oare suma tuturor experienţelor noastre condiţionată de ceva atât de impalpabil şi schimbător precum filosofia? Se poate realiza o schimbare de ansamblu prin înlocuirea paradigmei, înlocuire pe care oricine o poate face? Sunt posibile puteri de percepţie şi creativitate care sfidează rigidele limite ale materialului? Pot fi oamenii fiinţe cu imense puteri şi abilităţi? De îndată ce am eliberat pisicile din sac, nicăieri nu ni se spune ce tipare de gândire şi instituţii ar putea fi deveni învechite.
„Invechite” este exact ceea ce instituţiile statornicite cu funcţii de putere şi control nu ar dori să fie. Acestea au învăţat din soarta constructorilor de căruţe şi caleşti atunci când au apărut primele automobile. Când străvechea paradigmă de obţinere a energiei prin arderea combustibililor este pusă sub semnul întrebării, interese oculte şi bine statornicite declanşează panica de tipul „Războiului Lumilor” care, zice-se, ar putea duce la destabilizarea economiei mondiale. Chiar şi solicitarea unor sisteme ameliorate de trecere a frontierelor este considerată subversivă.

Lozinca „Mai multe pentru noi” este o ameninţare pentru instituţiile de control al puterii
Provocările rigide se confruntă cu o schimbare de paradigmă la nivelul tehnologiei, rămas îngheţată la stadiul pe care Căpitanul Picard îl descoperă la cele mai primitive civilizaţii cu care vine în contact. La ce provocări trebuie să facem faţă dacă ne apucăm să chestionăm la un nivel mult mai profund paradigmele care stabilesc, prin selecţie, cine suntem şi de ce ne aflăm aici? O sumedenie! Dacă scopul paradigmei culturale nu este cel de a onora potenţialul uman ci de a-l face un servitor obedient faţă de structurile sociale existente, atunci nimic nu ar fi mai ameninţător/periculos pentru ordinea statornicită decât o schimbare de paradigmă referitoare la concepţiile omului despre sine. Ne adaptăm în societate aşa cum este doar atâta timp cât nu ne (re)amintim că suntem mai mult (decât ni se spune) şi suntem aici pentru mai mult.

Obiectivul psihoterapiei
Planul de acţiune al terapiei psihoanalitice tradiţionale, de exemplu, nu este de a dezvolta potenţialul uman, ci de a menţine oamenii în stare funcţională în cadrul structurilor sociale instituţionalizate, oricât de mizerabile ar fi vieţile oamenilor şi oricât de abuziv sau prost conduse sunt structurile sociale. „Bine adaptat” devine sinonim cu sănătos mintal. Dar, dacă cineva este bine adaptat ca ofiţer SS într-un lagăr nazist de concentrare, este acea persoană sănătoasă mintal? In cartea sa, Fire in the Soul, psihoneuroimunologul Joan Borysenko scrie despre acest meschin de îngust scop al terapiei: „Sigmund Freud … considera/credea că, pentru o persoană vindecată de nevroză, cel mai bun lucru ce s-ar putea aştepta de la ea ar fi revenirea ei la o stare comună/ordinară de nefericire.” (New York: Warner, 1993, p.54)
Menirea oficială a psihoterapiei este de a şterge mizeria pe care sistemele sociale o aduc în vieţile noastre făcându-ne să credem că aceasta e din vina noastră, a eşecurilor şi a avariţiei noastre. Dacă nu ne conformăm, adaptăm, integrăm în ordinea statornicită, cu siguranţă ceva trebuie să fie în neregulă cu noi. Şi psihoterapia îşi are adevărul ei; putem fi împietriţi de tristeţe sau în stare de şoc şi să nu funcţionăm în parametri optimi, dar nu oare şi sistemele sociale care ne modelează merită o „anchetă”, o analiză critică pe măsură?
Din fericire, numeroşi terapeuţi resping această paradigmă şi se aventurează în tratarea pacienţilor dincolo, pe teritoriul interzis al sensului real şi al potenţialului uman ca şi cel al criticii structurilor sociale, dar nu e o sarcină facilă să convingi companiile de asigurări să li se alăture. Instituţiile cu funcţii de control plătesc companiilor de asigurări să plătească la rândul lor profesioniştilor din sistemul de sănătate pentru ca să-i ţină pe oameni la locul lor, în serviciul ordinii statornicite.

Agenda pentru sistemele de educaţie
Nici sistemele şcolare nu sunt dedicate dezvoltării omului şa nivele mai înalte decât cele existente. Şcolile sunt pârghiile/braţele structurilor sociale, fie că sunt religioase, guvernamentale sau economice. Conform cerinţelor acelor structuri definite prin paradigmă, valorificarea potenţialului uman nu oferă destui Dilberţi (1) pentru a asaigura funcţionarea „eficientă” a ierarhiilor corporatiste, guvernamentale, religioase şi educaţionale.
In acest secol (XX), interesele de afaceri au dictat structura şcolilor. Henry Ford a observat imediat că geniul creator şi cunoaşterea intuitivă nu sunt folositoare pe liniile de fabricaţie. Astfel, Ford a inventat sistemul „modern” de şcoală care transmite elevilor valori şi dexterităţi potrivite pentru viaţa activă în muncă a secolului 20: punctualitatea, ascultarea ordinelor, suportarea timp de ore, săptămâni şi ani de sarcini plictisitoare, repetate, păstrarea liniştii în timpul lucrului, fără odihnă, respectarea programului cu orice preţ. In industrializare, minţile noastre devin accidente. Sufletele noastre au parte de aceeaşi soartă.
Încrederea în propria noastă judecată, aderarea la propriile noastre valori şi încrederea în valoarea noastră înnăscută nu ne fac buni infanterişti pentru şefi/patroni. Doar cei cu un nivel scăzut de stimă de sine sunt suficient de lipsiţi de apărare pentru a tolera ambianţe abuzive de muncă. Doar dacă credem că nu merităm mai mult şi mai bine, reuşind să ne adaptăm, devenind tipul de persoană potrivită pentru a face o anumită muncă.
Inevitabil, sistemul şcolar produce persoane cu nivelul scăzut de self-esteem cerut pentru ca un muncitor să fie „flexibili".
Teama de a nu greşi, de a nu promova la o categorie superioară de salarizare sunt temeri confirmate la 90% din populaţie. Este chiar procentajul cerut pentru a ocupa un loc de frunte în curba clopot a lui Gauss, care garantează că 90% dintre absolvenţii unei şcoli cred că sunt incapabili de excelenţă. Şcoala transmite cu consecvenţă elevilor mesajul „nu sunteţi destul de buni dar, dacă faceţi ce vi se spune fără crâcneală, puteţi deveni mai buni şi veţi fi răsplătiţi.” Este un mesaj abil, care trebuie instilat în psihicul a 90% din populaţie – mijloc comod pentru perpetuarea tiraniilor corporatiste, religioase, guvernamentale şi profesionale. Asta e!
Toată această şcolarizare modernă merge împotriva a ceea ce ştim despre mintea/inteligenţa umană şi despre cum învăţăm şi acumulăm cunoştinţe. Studiile arată că copiii învaţă cel mai uşor şi mai temeinic atunci când sunt relaxaţi, şi totuşi şcolile amplifică stresul prin frică şi teama de eşec. Tot studiile arată că, deşi şcolile impun un model competitiv, elevii învaţă mai uşor prin cooperare. Studiile mai demonstrează că credinţele elevilor despre propriile lor abilităţi de învăţare le afectează performanţele – dacă sunt convinşi că sunt buni la învăţătură, ei învaţă uşor; dacă nu, învăţarea celor mai simple noţiuni devine dificilă; din nou, şcolile subminează sistematic încrederea în propriile puteri a elevilor.
Astfel şi în multe alte feluri, sistemele şcolare efectuează lobotomii virtuale asupra psihicului nostru, producând absolvenţi care de mult şi-au pierdut bucuria de a învăţa, care cred că trebuie să fie mereu corecţi şi să „cunoască totul” sau riscă să fie condamnaţi la ignoranţă şi care trăiesc simptome de stres post-traumatic la gândul că trebuie să înveţe lucruri noi chiar şi la locul de muncă.

Neangajarea culturală faţă de potenţialul uman
Alice Miller, o campioană a promovării potenţialului uman înnăscut, în cartea ei „For Your Own Good” nu ameninţă ci doar analizează programul socio-cultural de decavare a potenţialului nostru uman. După cum explică autoarea, regulile tradiţionale de creştere a copiilor transmise de la o generaţie la alta nu au nimic de a face cu dezvoltarea potenţialului nostru, atât din punct de vedere emoţional, intuitiv, psihologic sau intelectual. Planul de acţiune al instituţiilor sociale şi culturale este unul (şi bun!): controlul – controlul copilului cât mai de timpuriu posibil, fie prin pedeapsă, umilire, intimidare, bătaie, uniformizare, prin orice metodă pentru a-i înfrânge voinţa şi autonomia.
Justificarea unui astfel de plan este următoarea: copilul educat după oricare altă metodă nu se va adapta în societate când va deveni adult. Conform acestei paradigme culturale – exprimată în regulile de creştere şi educare a copiilor – a învăţa să uităm cine suntem şi să devenim ceea ce alţii doresc pentru noi şi aşteaptă să devenim este cea mai importantă tehnică/metodă de supravieţuire. Potenţialul nostru ca oameni este nerelevant, un produs secundar, faţă de capacitatea noastră de a ne conforma.
Desigur, se presupune că suntem convinşi de bunele intenţii ale sistemelor sociale care ne doresc numai binele şi că a ne supune lor este numai spre binele nostru. Dacă ne conformăm cum se cuvine, potenţialul nostru se va dezvolta corespunzător. Dar este oare chiar aşa? După cum am văzut, şcoala şi terapia sunt două sisteme despre care am crede că sunt angajate în dezvoltatea potenţialului uman, însă realitatea este cu totul alta. In ce sistem sau domeniu al culturii ar putea exista o astfel de angajare?
Guvernele sunt preocupate de probleme importante cum sunt: cine domină prin putere asupra cui, cine are cel mai gras buget, unde se pot găsi fonduri, cine învinge sau cîştigă voturi sau alegerile, etc. Pentru ele dezvoltarea potenţialului uman la cetăţenii acestor guverne nu reprezintă o prioritate. Dacă o fi existând cumva, însă de multe ori însă lipseşte cu totul. Opinia insiderului că „masele sunt proaste” este o adevărată armonie pentru urechile politicienilor plini de ambiţii care, apoi, cred că acesta este destinul lor clar de a-şi extinde puterea personală şi a deveni dictatori benevolenţi. Masele obtuze/ proaste sunt uşor de manipulat cu sloganuri şi jumătăţi de adevăr. Cât mai puţin potenţial uman, cu atât mai bine.
Oricât am preţui învăţăturile spirituale, nu putem spune că organizaţiile religioase manifestă o angajare semnificativă faţă de dezvoltarea potenţialului, deşi în acest caz există excepţii notabile.
Cu siguranţă, lumea afacerilor şi corporaţiile nu se preocupă de potenţialul uman, chiar dacă uneori se declară făţarnic preocupaţi de aceasta, în speranţa că angajaţii lor vor deveni mai „productivi”. Dacă potenţialul uman ajunge până la urmă să se manifeste, el este considerat un fason sau un lux, care nu contează în „lumea reală” a afacerilor, doar poate ca să-i potolească pe cei nemulţumiţi sau să-i ajute să se adapteze la nivele sporite de stres.
Trecând în revistă cultura, sincer vorbind nu putem descoperi vreun un sistem care să fie consecvent dedicat explorării potenţialului uman. Şi chiar dacă ar exista, sistemele sociale consideră potenţialul uman drept un impediment, o trăsătură supărătoare inoportună a fiinţelor umane care deranjează funcţionarea, altfel eficientă, a sistemului. Dacă oamenii şi-ar învăţa rolurile şi nu le-ar abandona, totul ar funcţiona cu mult mai bine.
Dacă nu am şti de existenţa paradigmei din spatele acestor sisteme, am considera această lipsă de interes faţă de potenţialul uman drept ceva bizar. Dezvoltarea potenţialului uman pare să fie crucială pentru menţinerea vitalităţii şi evoluţiei civilizaţiilor umane la aceeaşi rată cu care provocările apar mereu.
Tehnologia, în sine, nu ne poate salva deoarece nu folosim tehnologia alternativă pe care o deţinem pentru a remedia racilele sociale şi ecologice. Ceea ce ne lipseşte este înţelepciunea şi previziunea, onestitatea, judecata sănătoasă şi buna intenţie de a conduce cum se cuvine problemele omeneşti. Acestea nu sunt problemele tehnologiei ci ale paradigmei. Inţelepciunea şi previziunea sunt exact potenţialele pe care o paradigmă le-a trecut sub dominaţia ei şi prin care ne controlează din afară.

Contraofensiva
Nici o paradigmă, chiar şi cea care obişnuieşte să aibă ultimul cuvânt, nu are ultimul cuvânt! Spiritul uman, ce o fi el, nu acceptă de bună-voie lobotomia sufletească şi dezvoltă tot felul de reacţii. Una este de a se ralia dominatorilor: fă-le celorlalţi, înainte ca aceştia să ţi-o facă ţie. O altă reacţie (opusă) este de a accepta rolurile impuse şi a le juca sfărşind prin a accepta soarta de lobotomizat.
Adicţiile fac ambele tipuri de reacţii mai uşor de manifestat şi suportat. Putem concedia 5000 de angajaţi şi să le alinăm suferinţa cu un bonus de 15 milioane de dolari. Iar noi, ascunşi în cămăruţele noastre de Dilberţi, putem lua droguri pentru a face faţă necazurilor. Oricum, amorţiţi fiind prin/cu patimi legate de sistem (putere şi banii) sau vicii (droguri şi alcool), uităm de suferinţa vieţuirii într-o cultură dominată de paradigmă. Amorţindu-ne, patimile/viciile/adicţiile servesc de minune paradigmei în vigoare: cât timp uităm de durere, nu ne confruntăm cu cauzele acesteia. Sistemele lobotomizante supravieţiuesc neclintite atâta timp cât nu se găsesc modalităţi de a se evita lobotomizarea.
Iată de ce recuperarea din vicii (adicţii) porneşte de la recunoaşterea/identificarea suferinţei. A identifica cum şi ce simţim/trăim în sistemele sociale reprezintă primul pas, oarecum subversiv, spre schimbarea unei paradigme culturale.
O paradigmă care controlează/manipulează prin pârghii exterioare (formale) se demască atunci când recunoaştem importanţa fenomenelor care se petrec în profunzime. Când suferinţa este luată în seamă, când refuzăm să o ignorăm, „să ne obişnuim cu ea şi să ne ţinem gura”, zilele sunt numărate pentru paradigma care ne-a cauzat suferinţa.

Noile viziuni asupra lumii aduc noi lumi
Refuzând, pe de o parte, să fim prinşi în capcană de instituţiile dominatoare şi pe de alta, clamându-ne esenţa în grandioasa structură/canava numită „suflet” (până se va găsi un termen mai potrivit), aprindem scânteia revoluţiei pentru cea mai constructivă, eficientă şi redutabilă soartă umană. Fiecare în felul nostru participăm la crearea de noi concepţii despre lume care, la rândul lor, creează noi universuri în lumea dinlăuntrul nostru şi în cea exterioară.

1. Principiul lui Dilbert se referă la o teorie satirică din anii '90. Conform acesteia, companiile au tendinţa să promoveze cei mai slabi angajaţi în poziţii de management, pentru a preveni afectarea experienţei consumatorilor de către respectivii angajaţi.
Termenul a fost introdus de către Scott Adams, un absolvent de la Berkeley şi creatorul benzilor desenate Dilbert. Adams şi-a explicat principiul într-un articol aparut în The Wall Street Journal în 1996. Acesta a extins studiul asupra acestui principiu într-o carte satirică aparută în 1996 cu acelaşi nume. Cartea s-a vândut în peste un milion de exemplare şi a rezistat în topul celor mai vândute cărţi publicat de către The New York Times timp de 43 de săptămâni.
Adams explică astfel: „Cei mai ineficienţi lucrători sunt transferaţi, în mod sistematic, într-o funcţie unde pot face cele mai mici pagube: în management. E ca şi cum am fi întors regulile naturii cu susul în jos”, mai scria Adams. „Identificăm şi promovăm în mod sistematic oamenii cu cele mai slabe deprinderi”.
Se pierd ore întregi cu şedinţe în care se fac discuţii cu privire la respectarea termenelor de execuţie, iar termenele de execuţie sunt tot mai greu de respectat datorită orelor pierdute în acele şedinţe.
Adesea, „de sus” vine ordinul să se aloce timp din belşug pentru ca toate să devină „compatibile ISO9000”, deşi nici unul din cei care cer aceasta nu ştie ce este ISO9000. [1]
Acest principiu şi-a găsit între timp o serie de susţinători importanţi, printre care şi Guy Kawasaki de la Apple Computer: "Există două feluri de companii. Cele care recunosc că sunt ca Dilbert şi cele care sunt dar nu ştiu încă".
Principiul lui Dilbert este o variaţie a Principiului lui Peter. (ro.Wikipedia.org)

Traducere de Florin Grigoras