Peter Russel a absolvit fizica si psihologia experimentala la Universitatea din Cambridge, Anglia, având si studii postuniversitare în informatica. A studiat meditatia si filozofia orientala în India, iar la întorcere a cercetat neuropsihoogia meditatiei la Universitatea din Bristol.
Ca si autor a explorat potentialul constiintei umane - integrarea întelepciunii orientale în stiinta occidentala si a împartasit lumii descoperirile si gândurile sale despre natura constiintei, schimbarea globala si evolutia umana.
Peter Russel a fost una dintre primele persoane care au aplicat programe de dezvotare personala în cadrul companiilor. În ultimii 20 de ani a fost consultant pentru IBM, Apple American Express, Banca Barclays, Swedish Telecom, Nike, Shel, British Petroleum s.a.

Între alte titluri publicate se numara: The TM Technique: A Skeptics Guide, The Brain Book, The Upanishads, The consciousness revolution, Waking up in time. De asemenea, a creat premiatele casete video: The Global Brain si The White Hole in Time.

Articolul de mai jos este un rezumat al cartii sale "From Science to God", apărută şi în limba română sub titlul De la ştiinţă la Dumnezeu. Călătoria unui fizician în misterul conştiinţei.


Niciodată nu mi-am putut închipui că spiritualitatea va deveni atât de importantă pentru mine. În copilărie şi în anii de studenţie mi-am imaginat mereu că voi deveni savant. Iubeam ştiinţa. Imi plăcea să descopăr cum funcţionează lumea.. Pe măsură ce descopeream tot mai multe, deveneam tot mai fascinat. La 16 ani îl devoram pe Einstein şi mă minunam în faţa lumii paradoxale a fizicii cuantice. Căutam diverse teorii despre apariţia universului şi reflectam asupra tainelor spaţiului şi timpului. Eram cuprins de pasiunea cunoaşterii, o curiozitate insaţiabilă legată de legile şi principiile care guvernează lumea.

Nu eram materialist, totuşi credeam că orice poate fi explicat cu ajutorul ştiinţelor fizice. Tot pe atunci mi se trezise interesul pentru potenţialele nebănuite ale minţii umane. Relatările despre yoghinii îngropaţi de vii zile la rând sau meditând pe saltele cu cuie mă contrariau. M-am ocupat cu aşa-zisele experienţe în afara corpului şi am experimentat stări alterate/modificate de conştiinţă produse prin hiperventilare sau provocam apariţia ritmurilor alfa cu ajutorul luminilor pulsatorii. Mi-am elaborat propriile mele tehnici de meditaţie, deşi pe atunci nu le consideram ca atare. Totuşi, interesul meu preferat se situa încă în domeniul ştiinţelor fizice şi, mai presus, al matematicii. Astfel, când a sosit vremea să optez pentru o disciplină de studiat la universitate, alegerea a fost clară iar, când a fost să decid la care anume universitate urma să aplic, alegerea a fost din nou clară. Cambridge. A fost, şi probabil mai este, cea mai bună universitate britanică pentru studierea matematicii.

Punctul de răscruce
In anul al treilea mă aflam exact acolo unde doream să fiu. Indrumătorul meu era Stephen Hawking. Deşi în urmă cu mai mulţi ani devenise victima unei afecţiuni neuromotorii numite Luo Gehrig, boala nu-şi făcuse complet treaba. Putea încă merge ajutat de baston şi vorbea destul de bine, suficient ca să se facă înţeles.
Ne aflam într-o zi în biroul său, iar, când atenţia îmi era captată parţial la ceea ce-mi explica (cum ar fi soluţia unui sistem destul de dificil de ecuaţii diferenţiale), privirea îmi era atrasă de sutele de foi răspândite pe birou pe care erau mâzgălite cu litere foarte mari ecuaţii al căror inţeles abia puteam să-l pătrund. Abia mai târziu mi-am dat seama că acele file erau o parte din rodnica sa lucrare despre gările negre..
Aşadar, mă aflam acolo învăţând de la cele mai strălucite minţi (ale momentului – n.t.) în cea mai prestigioasă dintre universităţi. Totuşi, ceva îmi răscolea adâncul fiinţei.
Studiile în matematici şi fizica cuantică îmi explicau cum întregul univers material a putut fi creat pornind de cel mai simplu dintre elemente – hidrogenul. Totuşi cea mai fascinantă întrebare pentru mine devenise acum aceasta: Cum a evoluat hidrogenul – un singur electron care orbitează în jurul unui singur proton – la un sistem care ar putea fi conştient de sine? Cum a devenit universul conştient? Devenea limpede că oricât de asiduu aş fi studiat ştiinţele fizice, ele nu-mi vor oferi niciodată un răspuns la această întrebare profundă, fundamentală.
Am încercat un sentiment crescând de frustrare, manifestat uneori ca o depresie. Am început să citesc mai mult despre conştiinţă şi minte şi deveneam mai puţin capabil să mă concentrez asupra îndatoririlor mele legate de matematică.

Cea mai bună din cele două lumi
Tutorele meu trebuie să fi intuit că nu mă simţeam în largul meu şi într-o zi s-a apropiat pentru a mă întreba ce fac. I-am povestit cum am putut mai bine despre confuzia şi îndoielile mele legate de alegerea ce urmam să o fac. Răspunsul profesorului m-a surprins: "Fie îţi iei diploma în matematici (eram în anul terminal), fie îţi îngheţi restul anului şi foloseşti răgazul pentru a decide ce vrei să studiezi cu adevărat." Apoi, observând cât de greu mi-ar fi fost să iau o astfel de decizie fără un termen precis, a adăugat. "Doresc să-ţi cunosc decizia până sâmbătă la amiază."
Sâmbătă, cu 5 minute înainte de amiază, eram încă sfâşiat între cele două opţiuni, luptându-mă cu sentimentul că eşuasem şi irosisem timpl. In final, am cedat convingerii profunde că nu m-aş simţi împlinit dacă voi continua cu studiul matematicii şi că doream cu adevărat să-mi iau liber pentru restul anului. Până târziu în acea după-amiază mi-am făcut bagajele, mi-am luat un rămas bun temporar de la prieteni şi mi-am urmat calea cu incertitudinea în suflet.
În următoarele 6 luni m-am ocupat cu organizarea unor spectacole de lumini, am lucrat într-o fabrică de dulceţuri în ture de noapte şi din când în când meditam asupra carierei mele.
După ce am trecut în revistă diferite opţiuni, m-am întors la Cambridge pentru a studia psihologia experimentală; părea să fie cea mai potrivită abordare academică pentru înţelegerea conştiinţei. In timp ce psihologia clinică presupune tratarea a bolnavilor mintal aflaţi în largul lor, psihologia experimentală se ocupă de funcţionarea creierului uman normal. Ea cuprinde studierea procesului fiziologic de percepţie şi a modului în care creierul îşi elaborează imaginea despre lume. Psihologia experimentală include învăţarea şi memorarea, controlul corpului de către creier şi biochimia interacţiunilor neuronale. Descifrarea creierului mi se părea un start pe direcţia corectă.
Astfel, m-am descoperit capabil să continui realizarea obiectivelor mele legate de matematică şi fizică concomitent cu explorarea universului interior al conştiinţei.
Astăzi, după 30 de ani de investigaţii în sfera naturii conştiinţei, am ajuns să apreciez cât de amplă este această temă pentru ştiinţa contemporană. Indubitabil, cu toţii ştim că suntem fiinţe conştiente/dotate cu conştiinţă. Este cel mai evident şi intim fapt al existenţei noastre. Intr-adevăr, tot ceea ce cunoaştem nemijlocit este faptul că gândurile, imaginile şi trăirile noastre provin/se nasc din conştiinţă. Totuşi, dacă privim din perspectiva ştiinţei occidentale, nimic nu este mai greu de explicat decât această certitudine.

"Problemă dură" a conştiinţei
Problema cu adevărat dificilă, după cum spunea David Chalmers, profesor de filosofie la Universitatea din Arizona, este conştiinţa însăşi. De ce complexa procesare a informaţiilor în creier ar trebui să conducă la o experienţă interioară? De ce nu se petrece totul în obscuritate fără vreun aspect subiectiv? De ce avem cu toţii o viaţă interioară?
Acest paradox, îndeosebi existenţa absolut de netăgăduit a conştiinţei umane faţă de totala absenţă a unei confirmări ştiinţifice satisfăcătoare, îmi sugerează că ceva este complet greşit în imaginea despre lume a ştiinţei contemporane. Multă vreme nu am reuşit să pun degetul pe rană. Apoi, brusc, cu 4 ani în urmă, în timp ce mă întorceam cu avionul la San Francisco, am descoperit unde sălăşluia eroarea.
Dacă nu cumva conştiinţa nu este vreo proprietate emergentă a vieţii, cum presupune ştiinţa occidentală, ci dimpotrivă, o calitate primară a cosmosului, la fel de fundamentală ca spaţiul, timpul şi materia, poate chiar mai fundamentală, atunci ajungem la o imagine complet diferită a realităţii. Până unde "bate" înţelegerea noastră asupra lumii materiale, nu se schimbă prea multe, dar, când ajungem la înţelegerea minţii, suntem conduşi la o viziune complet diferită a lumii. Am realizat că problema dură a conştiinţei nu era rezolvabilă atâta timp cât "ceva" declanşator nu va împinge ştiinţa occidentală în ceea ce filosoful american Thmas Kuhn numea "o schimbare de paradigmă."
Continua eşuare a ştiinţei în a realiza vreun progres apreciabil în această chestiune fundamentală arată că, până acum, toate abordările au fost conduse pe piste greşite. Toate abordările se bazează pe ipoteza conform căreia conştiinţa provine din, sau depinde de, lumea fizică a spaţiului, timpului şi materiei. Intr-un fel sau altul ele (abordările) încearcă să potrivească anomalia (paradoxul) conştiinţei într-o concepţie despre lume care este funciarmente/intrinsec materialistă. Tot aşa s-a întâmplat cu astronomii din evul mediu, care adăugau tot mai multe epicicluri în teorie pentru a explica mişcările anormale ale planetelor; ipotezele fundamentale sunt rareori sau nicicând puse la îndoială.
Cred acum că, în loc să încercăm a explica conştiinţa în termenii lumii materiale, ar trebui să dezvoltăm o nouă concepţie despre lume în care conştiinţa să devină o componentă fundamentală a realităţii. Ingredientele cheie pentru această nouă paradigmă – de fapt, o "superparadigmă" – există deja. Nu trebuie să aşteptăm o nouă descoperire. Nouă ne rămâne doar să punem laolaltă diversele elemente ale cunoaşterii noastre actuale şi să analizăm noul tablou al realităţii care rezultă.

Conştiinţa şi realitatea
Intrucât termenul/cuvântul "conştiinţă" poate fi folosit în atât de multe sensuri, adeseori apare confuzia în legătură cu natura acestuia. Modul în care-l folosesc eu nu se referă la o anumită stare a conştiinţei sau la o anumită manieră de gândire ci la facultatea conştiinţei însăşi – capacitatea de a avea o trăire interioară, oricare ar fi natura sau intensitatea acelei trăiri.
O analogie utilă este imaginea creată de un videoproiector. Proiectorul trimite lumina pe un ecran, modificând razele de lumină astfel ca să se obţină oricare dintr-o infinitate de imagini. Aceste imagini sunt asemenea percepţiilor, senzaţiilor, visărilor, amintirilor, gândurilor şi sentimentelor pe care le trăim – toate acestea le numesc "conţinutul conştiinţei". Lumina însăşi, fără de care nici o imagine nu ar putea fi văzută pe ecran, corespunde aptitudinii/facultăţii conştiinţei.
Ştim că toate imaginile de pe ecran sunt cumpuse din această lumină, dar nu suntem conştienţi de lumina însăşi. Atenţia ne este captată de imaginile care apar şi de poveştile care ni le narează. Intr-o manieră foarte asemănătoare, ştim că suntem conştienţi, dar de regulă suntem conştienţi doar de nenumăratele experienţe interioare, gânduri şi trăiri/sentimente care ne apar în minte. Rareori suntem conştienţi de existenţa conştiinţei însăşi. Şi totuşi, fără această facultate/aptitudine nu ar mai exista nici un fel de experienţă interioară. Facultatea conştiinţei este ceva care cu toţii o posedăm dar, ce se petrece în conştiinţa noastră, conţinutul conştiinţei, variază extrem de mult. Aceasta este realitatea noastră strict personală, individuală, realitatea pe care fiecare dintre noi o cunoaştem şi o trăim/experimentăm nemijlocit. Totuşi, cea mai mare parte a timpului, ignorăm faptul că aceasta este chiar realitatea noastră personală şi credem (eronat) că de fapt experimentăm realitatea fizică în mod direct.
Zărim pământul de sub picioare, putem apuca o piatră şi să o aruncăm în aer; simţim căldura focului şi mirosul lemnului ars. Totul pare ca şi cum am fi în contact direct cu lumea "din afară". Dar nu este aşa. Culorile, structurile obiectelor, mirosurile şi sunetele pe care le experimentăm nu sunt realitatea "exterioară"; ele sunt imagini ale realităţii elaborate în minte. Acest aspect al percepţiei mi-a captat cel mai mult atenţia în timpul studiilor mele de psihologie experimentală (şi amplificat în urma lecturilor mele din filosofia kantiană). Pe atunci, oamenii de ştiinţă începeau să descopere căile prin care creierul recompune elementele percepţiei asupra lumii şi eram fascinat de implicaţiile acestor descoperiri pentru modul în care ne construim propriul nostru tablou al realităţii. Era limpede că ceea ce percepem şi ceea ce există în afară sunt lucruri diferite.
Aceasta, sunt conştient, contrazice bunul simţ. Chiar în această clipă sunteţi conştienţi de existenţa paginilor din faţa ochilor, de diferitele obiecte din preajmă, de senzaţiile generate în corpul vostru şi de sunetele sosite prin aer. Chiar dacă puteţi înţelege că toate acestea sunt doar reconstituirea voastră a realităţii, aveţi impresia (falsă) că lumea fizică o percepeţi direct. Nu vă sugerez că trebuie să vedeţi altfel aceste aspecte. Ce este important acum este înţelegerea faptului că toate experienţele noastre sunt o doar imagine a realităţii reconstituită în minte.

Realitatea incognoscibilă
Deoarece percepţia noastră a lumii este atât de diferită faţă de realitatea fizică, unii oameni au susţinut că ceea ce experimentăm prin perceperea lumii exterioare este o iluzie. Greşit!. Poate că totul este creaţia propriei mele minţi însă aceasta este foarte, foarte reală – singura realitate pe care o voi cunoaşte vreodată.
Această iluzie se creează atunci când confundăm experienţa noastră asupra lumii cu realitatea fizică, Lucrul-în-Sine. Filosofii Vedantei din India antică o numeau "maya". Adesea tradus prin iluzie (o percepţie falsă a lumii), cuvântul este tradus mai exact prin amăgire/eroare (o credinţă greşită despre lume). Trăiesc o amăgire atunci când cred că manifestările din mintea mea sunt (chiar) lumea exterioară. Mă înşel singur când cred că copacul pe care-l văd este copacul însuşi.
Dacă tot ceea ce cunoaştem sunt imaginile care se nasc în mintea noastră, cum pot fi sigur că există o lume fizică dincolo/în spatele percepţiilor noastre? Nu este doar o presupunere? Răspunsul meu este: Da, este o presupunere, totuşi se pare că este presupunerea cea mai plauzibilă.
In primul rând, există limitări clare pentru experienţa mea. Nu pot, de pildă, să trec prin ziduri. Dacă încerc, apar consecinţe previzibile. Şi nici nu pot, când sunt treaz, să merg pe apă. In al doilea rând, experienţa mea respectă de regulă legi şi principii bine stabilite. Mingile aruncate prin aer zboară după traiectorii precis determinate. Ceştile cu cafea se răcesc cu aceleaşi viteze de răcire. Soarele răsare la timp. Mai mult, această predictibilitate nu este specifică doar propriei mele realităţi. Dvs., despre care presupun că existaţi, relataţi tipare (patternuri) similare rezultate din propria dvs. experienţă. De departe, cea mai simplă modalitate de a explica şi justifica aceste constrângeri precum şi trăinicia şi logica lor este să presupunem existenţa unei realităţi fizice. Nu o putem cunoaşte direct, iar natura ei poate să nu corespundă experimentării ei de către noi şi, totuşi, ea există.
Dezvăluirea naturii acestei realităţi subiacente a constituit scopul ştiinţelor fizice şi de-a lungul timpului au fost elucidate o bună parte din legile şi principiile care guvernează această realitate. Straniu, totuşi, cu cât pătrundem mai adânc în adevărata ei natură, cu atât pare că realitatea fizică nu mai este aşa cum ne-am închipuit-o. De fapt, aceasta nu ar trebui să ne surprindă prea tare. Tot ce ne putem imagina sunt formele şi calităţile/atributele care apar în conştiinţă. Este puţin probabil să reprezinte modele prea adecvate pentru descrierea realităţii fizice fundamentale/subiacente, a cărei natură este cu totul diferită.
Să luăm, de plidă, ideile/părerile noastre despre natura materiei. Timp de două milenii s-a crezut că atomii sunt sfere foarte mărunte de materie solidă – model care decurge evident din experienţa cotidiană. Apoi, întrucât fizicienii au descoperit că atomii erau compuşi din mai multe particule elementare, subatomice (electroni, protoni, neutroni şi alte asemenea), modelul s-a transformat într-altul cu un nucleu central înconjurat de electroni care gravitează pe orbite – din nou, un model bazat pe experienţă.
Un atom poate fi minuscul, cu un diametru de abia o miliardime de inch, însă particulele subatomice sunt de sute de mii de ori mai mici. Să ne imaginăm că nucleul unui atom este mărit la dimensiunea unui bob de orez. Intregul atom va fi atunci de mărimea unui stadion de fotbal iar electronii ar fi alte boabe de orez zburînd în jurul tribunelor. Iar ca să fim mai exacţi, cităm afirmaţia făcută la începutul secolului al XX-lea de către fizicianul englez Sir Arthur Eddington, „materia este formată în mare parte din spaţiu gol” – altfel spus, 99,9999999% din materie este spaţiu gol.
Odată cu apariţia teoriei cuantice, s-a descoperit că până şi aceste infime particule subatomice erau departe de a fi solide. De fapt, ele nu mai sunt ceva material, cel puţin nu materia pe care o cunoaştem. Aceste particule nu pot fi fixate undeva şi măsurate cu exactitate. Ele se aseamănă mai curând cu nori vagi de existenţă potenţială fără o localizare precisă. Cea mai mare parte a timpului/majoritatea timpului ele par să fie mai curând unde decât particule. Orice ar fi materia, ea conţine foarte puţină substanţă, dacă nu chiar deloc.
Oarecum ironic, ştiinţa s-a angajat în aflarea naturii ultime/fundamentale a realităţii, descoperind că această lume se află dincolo de orice experienţă/abordare directă şi poate fi intrinsec incognoscibilă.

Paradoxul luminii
Cu o înţelegere tardivă, decizia mea de a studia fizica teoretică alături de psihologia experimentală s-a dovedit una corectă. Aceste discipline mi-au oferit două direcţii complementare în căutarea personală a adevărului. Fizica teoretică mă aducea mai aproape de adevărurile ultime ale lumii fizice în timp ce preocupările mele în psihologia experimentală au reprezentat un prim pas spre adevăr în universul interior al conştiinţei. Mai mult chiar, cu cât avansam pe cele două direcţii cu atât mai convergente deveneau adevărurile celor două lumi, interioară şi exterioară, iar puntea care le unea era Lumina!
Atât relativitatea cât şi fizica cuantică, cele două mari schimbări de paradigme ale fizicii moderne, au pornit de la anomaliile observate în comportarea luminii şi ambele au condus la noi explicaţii radicale ale naturii luminii. De exemplu, în teoria relativităţii, la viteza luminii se ajunge la efectul de stopare temporală, ceea ce înseamnă că pentru lumină nu există timp. Mai mult, un foton poate traversa întreg universul fără să folosească nici un efect de blocare a energiei, cu alte cuvinte, pentru lumină nu există spaţiu. Din teoria cuantică aflăm că lumina are masa şi sarcina zero, ceea arată că lumina este imaterială. Lumina, aşadar, pare să ocupe un loc foarte special în schema cosmică; ea este întrucâtva mai fundamentală decât timpul, spaţiul şi materia. La fel se petrece (am descoperit ulterior) şi cu lumina interioară a conştiinţei.
Deşi tot ceea ce vedem este lumină, în mod paradoxal, nu cunoaştem nicicând lumina direct/nemijlocit. Lumina care ajunge la ochi este cunoscută doar prin energia care o eliberează. Această energie este transferată în minte ca o imagine vizuală, iar acea imagine pare să fie compusă din lumină, dar acea lumină este doar o calitate/un atribut al acesteia. Nu vom cunoaşte niciodată lumina însăşi.
Fizica, asemenea Cărţii Genezei, sugerează că la început a fost lumina sau, mai curând, la început este lumina pentru că lumina se află la baza oricărui proces în momentul prezent. Orice schimb de energie între doi atomi din univers implică schimb de fotoni. Fiecare interacţiune din lumea materială este mediată de lumină. Astfel, lumina pătrunde/penetrează şi interconectează întregul cosmos.
O frază des citată îmi vine în minte: "Dumnezeu este Lumină". Dumnezeu este considerat ca fiind absolut, iar în fizică, lumina este de asemenea absolută. După cum Dumnezeu este dincolo de lumea manifestată a materiei, aspectului şi formei ca şi dincolo de spaţiu şi timp, la fel şi lumina. Dumnezeu nu poate fi cunoscut direct după cum nici lumina nu o putem cunoaşte nemijlocit în esenţa ei.

Lumina Conştiinţei
Studiile mele în psihologia experimentală m-au învăţat multe despre funcţionarea de bază a creierului uman. Totuşi, în pofida a tot ceea ce am învăţat despre neurofiziologie, biochimie, memorie, comportament şi percepţie, nu m-am aflat nicidecum mai aproape de înţelegerea naturii conştiinţei însăşi. Orientul, totuşi, părea să aibă multe de spus despre conştiinţă, la fel şi numeroşii mistici din întreaga lume. Timp de milenii, ei s-au concentrat asupra tărâmului minţii, explorându-i subtilităţile prin experienţe personale directe. Mi-am dat seama/am realizat că astfel de abordări ar putea oferi înţelegeri/pătrunderi care erau nedisponibile abordării obiective operată de ştiinţa occidentală şi am început să cercetez texte antice cum sunt Upanişadele, Cartea Tibetană a Marii Eliberări, Cloud of Unknowing, dar şi scriitorii contemporani precum Allan Watts, Aldous Huxley şi Christopher Isherwood.
Am descopărit fascinat că aici, ca şi în fizica modernă, lumina revine stăruitor. Conştiinţa este adesea numită drept lumina interioară. Sfântul Ioan se referă la „lumina adevărată, care luminează fiecare om care vine pe lume.” Cartea Tibetană a Marii Eliberari vorbeşte despre „Lumina Clară auto-creată, pururea nenăscută …. luminează departe până în adâncul minţii.”
Cei care s-au trezit spre adevărul despre realitate – numiţi adesea iluminaţi sau enlightened, îşi descriu frecvent în termeni de lumină experienţele. Misticul sufi Abu'l-Hosian-al-Nuri a trăit experienţa unei lumini "care străluceşte în Lumea de Dincolo. .... Am privit-o neîncetat până când m-am contopit cu totul în acea lumină."
Cu cât citeam mai mult despre aceasată lumină interioară, cu atât remarcam asemănări strânse cu lumina din fizică. Lumina fizică nu are masă şi nu face parte din lumea materială; acelaşi lucru este valabil şi în cazul conştiinţei. Lumina pare întrucâtva fundamentală pentru univers, calităţile sale sunt constante universale, absolute. Lumina conştiinţei este de asemenea fundamentală; fără ea nu ar exista nici o trăire, nici o experienţă individuală.
Această descoperire m-a condus la interogaţia plină de uimire dacă (nu) există cumva o semnificaţie mai profundă a acestor similarităţi. Vizează o conexiune mai fundamentală între lumina lumii fizice şi lumina conştiinţei? Realitatea fizică şi realitatea minţii împărtăşesc acelaşi fundament comun, fundament a cărei esenţă este chiar lumina?

Meditaţia
Cotrobăind într-o bună zi prin biblioteca locală, am zăbovit asupra unei cărţi întitulată "Ştiinţa de a fi şi arta de a trăi – Meditaţia Transcendentală de Maharishi Mahesh Yogi. Este vorba de un învăţător indian care nu demult a ajuns pe primele pagini ale ziarelor când Beatles au renunţat la droguri în favoarea tehnicii sale numită Meditaţia Transcendentală, pe scurt TM. Maharishi afirma exact contrariul a ceea se spunea sau scria despre meditaţie; totuşi afirmaţiile sale aveau o noimă.
Doar un exemplu: majoritatea cărţilor citite despre meditaţie vorbeau despre cât de multă concentrare şi efort sunt necesare pentru a menţine mintea liniştită şi pentru a descoperi pacea profundă şi desăvârşita împlinire care sălăşluiesc în ea. Orice concentrare, cel puţin tentativa de a atinge calmul, chiar şi dorinţa ca mintea stabilizeze, ar fi după Maharishi contraproductive. Asta ar însemna o stimulare a activităţii mentale şi nu o diminuare. El sugera că motivul pentru care mintea este pururea agitată este acela că ea (mintea) caută mereu ceva anume, o satisfacţie sporită sau o împlinire, însă într-o direcţie greşită, adică în lumea gândirii raţionale şi a experienţelor senzoriale...
Ideile lui Maharishi au trezit interesul minţii mele ştiinţifice. Ele erau simple şi elegante, aproape ca o derivată matematică. Dar, scepticul din mine nu lua nimic drept adevărat doar pe încredere, doar pentru că ceva era scris într-o carte sau pentru că o persoană faimoasă spune aşa. Pentru că numeroase alte persoane cred într-o idee, nu înseamnă că ea este şi adevărată. Singura cale de a şti cât de valabilă este acestă tehnică era de a o pune la încercare.

Călătoria în India
După ce mi-am încheiat studenţia, am câştigat nişte bani ca şofer pe un camion, apoi am pornit la drum cu o veche camionetă VW spre India (eram doar în anii '60, nu-i aşa?). Destinaţia era Rishikesh, un oraş sfânt situat la poalele munţilor Himalaya cam la 150 de mile nord de Delhi. Rishikesh era cuibărit în zona unde câmpia se transforma în munţi chiar în locul unde Gangele se rostogoleşte eliberat din cheile adânci ale Himalayei..
Cam la două mile în aval de pod se afla ashram-ul lui Maharishi, ultima aşezare locuită pe o cărare şerpuită care se pierdea în junglă. Aici, căţărate pe o stâncă la 30 de metri deasupra Gangelui învolburat, se aflau cam o jumătate de duzină de bungalow-uri, o sală de conferinţe, duşuri şi alte facilităţi care ofereau un oarecare confort occidental. Aici, aproximativ sută de persoane de toate vârstele veniţi din mai multe ţări, se adunaseră pentru a urma un curs de instruire ţinut de învăţător. Mulţi erau ca şi mine proaspeţi absolvenţi aflaţi în căutarea unei cuprinderi intelectuale a învăţăturilor lui Maharishi ca şi experientarea unei meditaţii profunde. Erau doctori în filosofie, doctori în medicină şi studenţi la teologie. In săptămânile care au urmat am audiat pe larg prelegerile lui Maharishi, am pus întrebări după întrebări, interogându-l efectiv tot timpul pe Maestru. Despicam firul în patru la orice subiect, de la deosebirile subtile dintre stările superioare de conştiinţă şi influenţele inefabile ale meditaţiei până la semnificaţia diverselor concepte vedice.

Conştiinţa pură
Chiar mai important decât sporirea înţelegerii noastre asupra meditaţiei era ocazia de a ne aprofunda experienţa individuală. Iniţial, meditam 3 – 4 ore pe zi. Pe măsură ce cursul avansa, Maharishi prelungea progresiv perioadele de practică până când petreceam cea mai mare parte a zilei în meditaţie, dar şi o bună parte din noapte. El dorea ca să dobândim o experimentare clară a stărilor de conştiinţă pe care le descria în învăţăturile sale.
In timpul acestor meditaţii profunde, sporovăiala neîncetată a minţii mele a început să dispară.. Gândurile care mai persistau deveneau tot mai vagi până când, în sfârşit, mintea mea raţională a devenit tăcută/liniştită. In terminologia lui Maharishi trecusem dincolo de stadiul gândirii, de unde şi denumirea Meditaţie Transcendentală.
Invăţăturile indiene numesc această stare samadhi care, literar, înseamnă "minte calmă". Ele o consideră ca o stare de conştiinţă fundamental diferită de cele 3 stări principale pe care le experimentăm de regulă: trezie, visare şi somn profund. In starea de conştiinţă trează suntem conştienţi şi experimentăm/trăim lumea percepută prin simţuri. In stare de vis suntem conştienţi şi experimentăm lumile 'invocate de imaginaţie. In somn profund nu există conştienţă, nici asupra lumii interioare nici a celei exterioare. Samadhi este definit de învăţăturile indiene ca o a patra stare majoră de conştiinţă. Este conştiinţa pură, pură în sensul de a nu fi modificată de gânduri şi imagini interioare – cu alte cuvinte, conştiinţă fără conţinut.
Apelând la analogia cu videoproiectorul, această a patra stare de conştiinţă corespunde proiectorului pornit dar fără date care să fie proiectate pe ecran; pe acesta este proiectată doar lumina albă. La fel, în samadhi cunoaştem conştiinţa însăşi, în starea ei nemanifestată, înainte de a lua numeroasele forme şi calităţi ale gândirii, sentimentelor şi experienţelor senzoriale, o altă calitate a acestei stări speciale de conştiinţă care deosebeşte de toate celelalte stări normale. Nu mai sunteţi o persoană cu caracteristici individuale. Aici, în totala absenţă a oricărei experienţe/trăiri normale, vă descoperiţi adevărata voastră identitate, o identificare cu esenţa tuturor fiinţelor şi întregii creaţii.
Căutarea sinelui se aseamănă mai curând adăstarea în noapte într-o cameră înarmat doar cu o lanternă şi aflat în căutarea sursei de lumină. Tot ceea ce veţi găsi vor fi diverse lucruri din cameră care sunt luminate de lanternă. La fel se întâmplă când încercăm să căutăm sinele care este subiectul tuturor experienţelor/trăirilor. Tot ceea ce găsim sunt diverse idei, imagini şi trăiri asupra cărora cade fascicolul atenţiei noastre. Dar acestea sunt obiectele ale trăirilor/experienţelor; de aceea ele nu pot să constituie subiectul experienţei. Din acest motiv, sinele nu poate fi cunoscut în felul în care orice altceva poate fi cunoscut.

Lumina Universală
Acum putem să vedem cât de apropiate sunt paralelele între lumina fizicii şi lumina conştiinţei. Amândouă sunt în afara lumii materiale. Şi amândouă par să se situeze dincolo de spaţiu şi timp. Ambele par imposibil de cunoscut în profunzime/sunt intrinsec incognoscibile – cel puţin aşa cum orice altceva este cunoscut. Ambele sunt absolute. Fiecare foton este o cuantă identică de acţiune şi fundamentul fiecărei interacţiuni din univers. Lumina conştiinţei este de asemenea absolută şi invariantă. Este sursa fiecărei calităţi pe care am experimentat-o sau o vom experimenta vreodată. Natura profundă, esenţială, a acestei lumini este aceeaşi pentru fiecare. Intrucât ea se află dincolo, mai presus, de toate atributele şi caracteristicile de identificare, nu există nici o modalitate de a deosebi lumina conştiinţei din mine de lumina care străluceşte în tine. Cu alte cuvinte, după cum mie mi se pare că sunt conştient – acel sentiment de a fi pe care-l numim "EU" – este acelaşi care îţi apare şi ţie. In acest sens, noi suntem unul. Cu toţii împărtăşim şi cunoaştem acelaşi sine interior.
Eu sunt lumină. La fel şi tu. Şi la fel este fiecare fiinţă sensibilă din univers.
Misticii au grăit despre această lumină interioară drept Lumina Divină, Lumina Cosmică, Lumina de Lumină, Lumina Eternă care străluceşte în fiecare inimă/suflet, Lumina Necreată/ nenăscută din care întreaga creaţie a prins formă.
Din nou, sintagma "Dumnezeu este Lumină" îmi vine în minte. Dar acum, Dumnezeu începe să dobândească un sens mai bogat şi mai apropiat. Dacă Dumnezeu este numele pe care-l atribuim luminii conştiinţei care luminează în adâncul fiecărei fiinţe sensibile, şi dacă acea conştiinţă pură este adevărata esenţă a sinelui, atunci există doar un singur pas până la aserţiunea că "Eu sunt Dumnezeu".

Conştiinţa şi Dumnezeu
Pentru mulţi, afirmaţia "Eu sunt Dumnezeu" sună ridicol. Dumnezeu nu este o fiinţă umană ci zeitatea supremă, creatorul etern şi atotputernic. Cum ar putea o umilă fiinţă umană să pretindă că este Dumnezeu? Celor cu o aplecare spre religie afirmaţia le poate părea o erezie, dacă nu chiar o blasfemie. Când preotul creştin şi misticul din secolul al XIV-lea, Meister Eckhart predica "Dumnezeu şi eu suntem unul", a fost adus în faţa Papei Ioan al XXII-lea şi silit să se dezică de tot ceea ce a gândit fals. Nu toţi au fost la fel de norocoşi. Misticul islamic din secolul X al-Hallaj a fost crucificat pentru a fi folosit afirmaţii care clamau identitatea cu Dumnezeu.

Celor care nu cred deloc în Dumnezeu astfel de declaraţii sunt fără sens, simptome ale unei deziluzii sau patologii. Ei vor fi fost poate toleranţi cîteva secole în urmă, dar nu acum, în era ştiinţifică modernă, când Dumnezeu pare să fi devenit un concept complet inutil. Ştiinţa a pătruns adânc în profunzimile spaţiului, prin hăurile creaţiei, până la fruntariile universului, a scrutat adânc în timp către începutul creaţiei şi a plonjat în structura profundă a cosmosului, căutând constituenţii fundamentali ai materiei. In fiecare situaţie, ştiinţa nu descoperă nici o dovadă a existenţei lui Dumnezeu şi nici necesitatea existenţei lui Dumnezeu. Universul pare să funcţioneze impecabil fără vreo asistenţă divină. Astfel, oricine pomeneşte de o identitate cu Dumnezeu, fără îndoială bate cîmpii.
Cam aşa gândeam cu 30 de ani în urmă. Acum, recunosc că respingeam de fapt o destul de naivă şi demodată interpretare a lui Dumnezeu. Când analizăm scrierile mistice, nu descoperim multe afirmaţi cum că Dumnezeu s-ar afla în tărâmul spaţiului, timpului şi materiei. Când misticii se referă la Dumnezeu, ei ţintesc cu precădere spre tărâmul experienţei personale, şi nu se referă la ceva din lumea fizică. Dacă dorim să-l descoperim pe Dumnezeu, trebuie să-l căutăm înăuntrul nostru, în universul profund al minţii, univers pe care ştiinţa nu l-a luat în seamă, dar pe care urmează să-l exploreze.