Nicicand omenirea nu a avut momente de glorie asa cum le are astazi. Asa cum da impresia ca le are astazi. Nicicand, parca, nu am fost mai puternici si mai hotarati sa facem ceva. Orice. Dar niciodata, pana acum, nu a fost pusa mai insistent intrebarea: ceea ce facem, facem bine?
Este just sa facem ceea ce facem? Fata de ce sistem de referinta? In raport cu ce canoane morale? Este ceea ce trebuie aceasta lupta continua in locul co-evolutiei? Concurenta in loc de colaborare? Ar mai exista progres daca n-am avea cu cine lupta?

Am trecut din secol in secol cu gandul la dreptate, adevar si onoare. Toate acestea au devenit, la inceput de mileniu trei, relative. Simbolice. Supra-simbolice. La fel ca si suportul economic pe care se sprijina o constructie umana, o inventie, de fapt, care ne va duce, daca nu se intampla o minune, la dezastru: societatea de consum.

De-abia acum realizam, daca realizam, ca o serie de legi ale naturii trebuie sa fie prezente in constructiile artificiale ale omului. De-abia acum ne dam seama, daca ne dam seama, ca, de fapt, dintotdeauna ar fi trebuit sa luam in consideratie aceste legi. Si sa le integram in constructiile noastre. Este adevarat, nu de foarte mult timp stim ca, de exemplu, copacul nu poate fi aproximat cu un cilindru sau un paralelipiped. Si ca aceasta specie coexistenta nu poate trai cu adevarat printre zgarie-norii nostri sinistri. De-abia acum descoperim o serie de elemente pe care anumite culturi “periferice”, neluate in seama de marile culturi occidentale, le-au integrat deja in tonusul natiunii lor si au ajuns mai apropiate, prin modul de gandire si actiune, de pragul co-evolutiv.

Mileniul trei a inceput. Sa fie acesta ultimul din existenta rasei umane? Ce “dinozauri” ne vor lua locul? Acest mileniu a debutat sub auspiciile tehnologiei si informatiei, prezente oriunde in jurul nostru si in noi. Si a fantasticului si misticului in mintile noastre. De unde aceasta contradictie, cand avem la dispozitie Natura Mama, de care nu mai stim prea multe sau nu ne mai aducem prea multe aminte, in afara de ecuatiile cu care ii definim, cantitativ, existenta.
Sa fie aceasta schisma civilizatiei informatiei si a societatii de consum?

Sa izolam, teoretic, un personaj real, un om oarecare al planetei zilelor noastre. Unul din marea, confortabila majoritate. Un om care incearca sa-si satisfaca dorintele materiale din ce in ce mai rafinate, chiar daca nu sunt imediat realizabile: masina, casa (sau “vila”), cariera de succes (vom discuta, altundeva, si despre aceasta tragedie), implicit bani cu care sa-si permita bunuri cat mai avansate tehnologic si produse de lux, vacante etc.
Si care isi va mai satisface, daca poate, inca trei nevoi fundamentale: dorintele fizice si, implicit, perpetuarea, comunicarea (care, in marea majoritate a cazurilor, nu se ridica la mai sus decat nivelul de comunicatie) si informarea, acumularea de pattern-uri necesare pentru celelalte nevoi sau, pur si simplu, pentru supravietuire.

Toate aceste elemente sunt strans legate intre ele prin cai nebanuite si aplicabile acestui tip uman, majoritarul. Toate aceste elemente duc la o acumulare interna care se transforma, la un moment dat, intr-un sentiment puternic, unic, dorit si incorsetat de societate in sensul alocarii lui, prin reguli stiute sau nestiute, unui segment minoritar, indiferent de ce de aclama: acest sentiment este puterea.

Tinand cont de faptul ca omenirea este sortita progresului sau pieirii, putem spune ca aceste elemente plus sentimentul indus sunt esentiale? Poate. Sunt ele suficiente?
Cei mai multi ar avea tendinta de a raspunde afirmativ. Numai ca, din pacate, chiar si-asa, in aceasta forma general acceptata si cu un fond (contiut, sens, profunzime) minim, ele sunt departe de a reprezenta “stari” suficiente ale existentei noastre.
In plus, deteriorarea (poate voita, poate indusa sau impusa) continutului acestor elemente se face simtita azi cu adevarat, iar efectele sunt cele vizibile si general acceptate ca normale, firesti: concurenta salbatica – finalizata cu distrugerea sau inghitirea adversarului, exacerbarea unor dorinte nejustificate sau esential nejustificabile, goliciunea relationarii prin adoptarea unor standarde de transmitere si receptionare a mesajelor care “sterg” individualitatea si transpun organigrame institutionalizate – surogat si, nu in ultimul rand, tehnicitatea infatuata si tipatoare a universului care ne inconjoara, obligandu-ne la eforturi de cele mai multe ori inutile dar la “moda” si pe care, de cele mai multe ori, suntem obligati sa le facem pentru a ne putea integra (citeste supravietui). Ce libertate si dezvoltare ne aduc toate acestea? Cum evoluam, in ce directie si cine ar putea fi indreptatit sa justifice aceaste directie?

In 1989, Francis Fukuyama argumenta, intr-un articol care a facut inconjurul lumii si care, mai apoi, a devenit, in 1992, carte, asa zisul “sfarsit al istoriei”. Folosindu-se de tendinta mondiala de adoptare, chiar si formala, a societatii de tip american (liberalismul democratic) in numeroase tari ale lumii (cele proaspat iesite de sub comunism sau de sub dictatura), Fukuyama argumenteaza si concluzioneaza surprinzator ca omul, aflat sau tinzand spre apogeul dezvoltarii sale, nu mai poate gandi un alt tip de societate deoarece liberalismul democratic satisface TOATE nevoile sale. In consecinta, din punct de vedere ideologic, se poate anunta sfarsitul istoriei.