“De mii de ani, oamenii au fost fermecati de catre univers. Se intinde el la nesfarsit sau exista o limita? Si de unde vine totul? Are universul un moment de inceput, un moment in care a fost creat sau exista dintotdeauna? Disputa intre aceste ultime doua puncte de vedere s-a desfasurat de-a lungul secolelor fara a se ajunge la vreo concluzie. Personal, sunt convins ca universul a inceput cu un Big Bang. Dar, oare, se va extinde mereu? Daca nu, cum se va sfarsi aceasta expansiune? In aceasta privinta nu sunt prea sigur. Expansiunea universului imprastie materia in toate directiile dar gravitatia incearca sa o readuca la loc. Destinul nostru depinde de forta care va invinge in aceasta lupta.”
Stephen Hawking
Nefiind o teorie a universului in adevaratul sens al cuvantului deoarece prezinta doar o simpla imagine a planetei pe care noi o numim “acasa”, modelul pamantului plat propunea faptul ca suprafata Pamantului era o intindere plata. Cu toate ca experienta de zi cu zi facea ca aceasta afirmatie sa fie rezonabila, observatiile directe asupra naturii au aratat ca lumea reala nu era atat de simpla. De exemplu, atunci cand o nava intra in port, prima parte din acea nava care devenea vizibila era varful catargului, apoi panzele si mai apoi corpul navei. Daca Pamantul ar fi fost plat, intreaga nava ar fi fost vizibila atunci cand ar fi dost suficient de aproape pentru a putea fi observata.Filosoful grec Aristotel a furnizat alte doua dovezi prin care arata ca Pamantul era rotund: In primul rand, el a notat faptul ca, in timpul unei eclipse de luna, umbra pamantului era intotdeauna un spot circular, ceea ce nu ar fi fost posibil decat daca Pamantul era rotund. (Daca ar fi fost plat, cel putin pentru o perioada de timp umbra ar fi aparut ca o elipsa alungita). In al doilea rand, Aristotel stia ca cei care calatorisera spre nord au observat ca Steaua Polara se ridica tot mai sus spre cer, in timp ce aceia care calatorisera spre sud o vazusera coborand spre orizont. Pe un pamant plat, pozitia stelelor nu ar varia in functie de pozitia persoanei care le observa.
Contrar tuturor acestor argumente care castigau tot mai multi adepti printre cetatenii educati ai intregii lumi, credinta intr-un pamant plat a persistat multa vreme. Doar atunci cand, in secolul al XVI-lea, primii exploratori au navigat in jurul lumii, aceasta credinta a inceput sa dispara. Astazi, inca exista un nucleu de adepti care cred in teoria Pamantului plat, in ciuda misiunilor Apollo si a imaginilor superbe care infatiseaza Pamantul sferic suspendat in intunericul spatiului.
UNIVERSUL LUI PTOLEMEU
Ptolemeu a plasat Pămîntul în centrul universului cu Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn rotindu-se în jurul planetei noastre.Pentru cea mai mare parte a astronomilor din vechime prevederea cu precizie a poziţiei planetelor însemna a înţelege modul de funcţionare al universului. Stelele mult mai îndepărtate erau doar fundalul peste care se derula mişcarea planetară. Ptolemeu, ultimul dintre marii astronomi greci ai antichităţii, a dezvoltat un sistem eficient de cartografiere a universului. Bazîndu-şi mult teoria pe munca predecesorului său, Hipparchus, el a realizat un model geocentric care şi-a păstrat dominaţia vreme de 1400 de ani.
Faptul că Ptolemeu a putut plasa Pămîntul în centrul universului şi a reuşit în continuare să prezică poziţia adecvată a planetelor a fost un testament a abilităţii sale ca matematician. Şi a putut face asta în timp ce menţinea credinţa grecilor că paradisul era perfect – şi astfel fiecare planetă se mişcă de-a lungul unei orbite circulare cu o viteză constantă – nu este cu nimic mai puţin decît remarcabil.
Cele mai mari dificultăţi pe care a trebuit să le rezolve a fost să explice schimbările de viteză şi mişcarea ocazională de la est la vest, sau retrograd, a planetelor. El a reuşit asta prin plasarea mişcării fiecărei planete pe un cerc mic, numit epiciclu, a cărui centru circula de-a lungul unui cerc mai mare, numit deferent, cu Pămîntul în cercul său.
Chiar dacă cu această schemă a fost aproape de a obţine ceea ce dorea, ea nu a fost suficient de precisă. Aşa că Ptolemeu a făcut cîteva corecţii. În primul rînd, a mutat cu puţin Pămîntul din centrul deferentului. (Un cerc uşor descentrat ajunge foarte aproape de punctul în care imită o elipsă). În al doilea rînd, a făcut ca centrul epiciclului să se mişte la o viteză unghiulară constantă în jurul unui al treilea punct, numit equant (ecuator excentric), care se află pe partea opusă a centrului defentului faţă de Pămînt. Aceste modificări i-au permis lui Ptolemeu să prevadă poziţiile planetelor cu acurateţe rezonabilă, deşi departe de a fi perfectă.
UNIVERSUL LUI COPERNIC
Soarele a fost centrul universului lui Copernic, în jurul lui orbitînd Mercur, Venus, Pămînt, Marte, Jupiter şi Saturn. Copernic a făcut un mare salt înainte prin faptul că a realizat că mişcarea planetelor putea fi explicată prin plasarea Soarelui în centrul universului în locul Pămîntului. Din acest punct de vedere, Pămîntul era doar una din multele planete orbitînd în jurul Soarelui, iar mişcarea zilnică a stelelor şi planetelor era doar reflectarea mişcării Pămîntului în jurul propriei axe. Chiar dacă astronomul grec Aristarchus a dezvoltat această ipoteză cu mai mult de 1500 de ani înainte, Copernic a fost prima persoană care i-a umbrit meritele în timpurile moderne.În perspectiva lui Copernic despre universul care are Soarele în centru (sistemul heliocentric), mişcarea ocazională înceată - sau retrogradă - rezultă în mod natural din mişcările combinate ale Pămîntului şi ale planetelor. Aşa cum Pămîntul goneşte în jurul Soarelui pe o orbită mai rapidă, periodic depăşeşte planetele exterioare. Ca un alergător mai încet pe un interval exterior la o întîlnire de pe pistă, planeta mai depărtată pare să se mişte mai încet faţă de decorul din fundal.
Modelul lui Copernic mai explică, de asemenea de ce cele mai apropiate două planete de soare, Mercur şi Venus, nu se îndepărtează niciodată de Soare pe cerul nostru. Şi îi permite lui Copernic să calculeze pentru prima oară scala aproximativă a sistemului solar. Nu s-ar putea spune că modelul lui Copernic nu avea probleme: el încă se agăţa de ideea că planetele ar trebui să se mişte pe orbite circulare la viteză constantă si, ca şi Ptolemeu, a trebuit să improvizeze temporar un sistem de cercuri concentrice pentru a prevedea poziţiile sistemelor cu o acurateţe rezonabilă.
În ciuda adevărului elementar al modelului său, Copernic nu a dovedit că Pămîntul se roteşte în jurul soarelui. Asta a fost lăsată astronomilor de mai tîrziu. Prima evidenţă directă a venit de la Legea mişcării a lui Newton, care spune că, atunci cînd obiectele orbitează unul în jurul altuia, cel mai uşor obiect se mişcă mai mult decît cel mai greu. Pentru că Soarele are o masă de 330.000 de ori mai mare decît Pămîntul, planeta noastră trebuie să se mişte mult mai repede. O observare directă a mişcării Pămîntului a fost făcută în 1838, cînd astronomul german Friedrich Bessel a măsurat deplasarea mică, paralaxa, a unei stele din apropierea nostră comparativ cu stele mult mai indepartate. Această mică deplasare reflectă schimbarea punctului de referinţă a planetei pe măsură ce orbităm în jurul Soarelui în timpul anului.
UNIVERSUL LUI KEPLER
Kepler a modificat modelul lui Copernic prin mutarea planetelor pe orbite eliptice în locul celor circulare. Kepler a luat sistemul heliocentric al universului a lui Copernic şi a eliminat condiţia ca planetele să se mişte pe orbite circulare la viteză constantă. Dar asta a fost numai după ce a eliminat toate combinaţiile de mişcări circulare pe care le-a putut găsi.Bazîndu-şi munca pe observaţiile cu ochiul liber, meticuloase şi extrem de exacte, facute de observatorul danez Tycho Brahe, Kepler a încercat mai mult de un deceniu să potrivească poziţia planetei Marte cu un fel de mişcare circulară. Numai după ce a eliminat toate posibilităţile, a încercat să potrivească observaţiile cu un alt tip de curbă numită elipsă, următoarea cea mai simplă formă de curbă după cerc. A descoperit că poziţia lui Marte se potrivea aproape perfect unei mişcări eliptice şi că toate celelalte planete se mişcă la fel.
Aceasta a devenit prima dintre cele trei legi de mişcare planetară. Pe urmă a atacat subiectul modificărilor de viteză ale planetelor. A determinat faptul că o planetă călătoreşte mai rapid cînd se apropie cel mai mult de Soare şi se mişcă cel mai încet atunci cînd este cel mai departe. A treia şi ultima lege a mişcării planetare furnizează o relaţie precisă dintre distanţa dintre planetă şi Soare şi cît de repede planeta completează o orbită.
UNIVERSUL STARE-STABILĂ
Propusă în 1948 de Hermann Bondi, Thomas Gold şi Fred Hoyle, teoria stare-stabilă s-a bazat pe extensiea a ceva ce s-a numit principiul cosmogenic perfect. Aceasta susţine că universul arată esenţialmente la fel din oricare punct al lui şi la oricare moment. (Aceasta se aplică numai la universul la scală largă, este evident că planetele, stelele şi galaxiile sînt diferite de spaţiul dintre ele.)Este evident că, pentru ca universul să arate la fel in fiecare moment, trebuie să nu existe nici început şi nici sfîrşit. Această idee, venită din partea filozofiei, a atins o coardă sensibilă la un mare număr de oameni de ştiinţă, iar teoria stare-stabilă a cîştigat mulţi partizani în anii 1950 şi 1960. Cum ar putea un univers să continue să arate le fel cînd observaţiile arată că se extinde, ceea ce ar însemna că apare tendinţa de micşorare de densităţii conţinutului său? Suporterii aceste cosmologii au echilibrat densitatea întotdeauna descrescătoare care rezultă din expansiune prin presupunerea că materia era creată în continuare din nimic. Cantitatea necesară era prea mică pentru a putea fi detectată – doar cîţiva atomi pentru fiecare milă cubică în fiecare an.
Teoria stării-stabile a început să se spulbere în anii 1960. Mai întîi, pentru că astronomii au descoperit quasarii, nucleele foarte luminoase ale galaxiilor foarte îndepărtate. Pentru că marea majoritate a quasarilor se află extrem de departe, existenţa lor dovedeşte că principiul cosmologic perfect nu poate fi adevărat – universul distant - şi, de aceea, şi foarte vechi - nu este acelaşi cu universul tînăr din apropierea noastră. Clopotele de înmormîntare ale acestei teorii au început să sune atunci cînd radioastronomii Arno Penuzias şi Robert Wilson au descoperit radiaţiile cosmice de fundal din spectrul microundelor, radiaţii rămase în urma Big Bang-ului. Suporterii stării-stabile nu au găsit nici o modalitate rezonabilă de a explica această radiaţie, iar teoria lor s-a estompat încet în uitare - ca atît de multe dintre predecesoarele sale.
UNIVERSUL BIG BANG
Care a fost cu adevărat începutul universului? Cea mai mare parte a astronomilor ar spune că dezbaterea s-a terminat deja: universul a început cu o explozie gigantică numită Big Bang. Teoria marii explozii a început cu observaţiile lui Edwin Hubble, care au arătat că universul se extinde. Dacă priviţi istoria universului ca pe un film de lungă durată, ce s-ar întîmpla dacă aţi derula filmul în direcţie inversă? Toate galaxiile s-ar apropia din ce în ce mai mult pînă cînd, în cele din urmă, ele s-ar înghesui într-o sferă masivă dar de foarte mici dimesiuni. Asta a fost modul de gîndire care a condus la ideea de Big Bang.Big Bang-ul marchează chiar momentul în care universul a început să existe, cînd spaţiul şi timpul au apărut şi cînd materia din cosmos a început să se imprastie. Uluitor, teoriticienii au dedus că istoria universului a început în urmă cu exact 10-43 secunde (a zecea milioană de trilioane de trilioane de trilioane parte dintr-o secundă) după Big Bang. Înainte de acest moment toate cele 4 forţe fundamentale – gravitaţia, electromagnetismul şi forţele nucleare puternică şi slabă – erau unite, dar fizicienii trebuie încă să dezvolte o teorie funcţională care să descrie aceste condiţii. În timpul primelor cîteva secunde ale universului, protonii, neutronii şi electronii – elementele constructive ale atomilor – s-au format atunci cînd fotonii s-au ciocnit şi şi-au convertit energia în masă, iar cele patru forţe şi-au format identităţile lor proprii. Temperatura universului s-a micşorat, de asemenea, în această perioadă, de la aproximativ 10 la puterea 32 (100 milioane de trilioane de trilioane) de grade la 10 miliarde de grade. La aproximativ 3 minute după Big Bang, cînd temperatura a scăzut la un miliard de grade, protonii şi neutronii s-au combinat pentru a forma nucleele cîtorva elemente mai grele, cel mai comun fiind heliul.
Următorul pas major s-a petrecut doar la aproximativ 300.000 de ani după Big Bang, cînd universul s-a răcit la nu atît de confortabila temperatura de 3000 de grade. La această temperatură, electronii s-au putut combina cu nucleele atomice pentru a forma atomi neutri. Fără electroni liberi care să împrăştie fotonii luminii, universul a devenit transparent la radiaţie. (Lumina este ceea ce vedem acum ca radiaţie de fond cosmică.) Stelele şi galaxiile au început să se formeze aproximativ după un milion de ani după Big Bang, iar de atunci universul doar a continuat să devină din ce în ce mai mare şi mai rece, creînd condiţiile care au dus la apariţia vieţii.
Există trei motive excelente pentru a crede în teoria big-bang-ului. Primul, şi cel mai evident, este acela că universul se extinde. Al doilea motiv: teoria prezice că 25% din masa totală a universului ar trebui să fie compusă din heliul care s-a format în primele cîteva minute, o cantitate care corespunde observaţiilor făcute. În final, şi cel mai convingător motiv, este prezenţa radiaţiei cosmice de fundal. Teoria marii explozii prevede această radiaţie remanentă care acum radiază la o temperatură de doar 3 grade peste zero absolut, cu mult înainte ca astronomii să o descopere din întîmplare.
UNIVERSUL LUI FRIEDMANN
La începutul anilor 1920, fizicianul şi matematicianul rus Alexander Friedmann a devenit prima persoană care a îmbrăţişat ideea că ecuaţiile teoriei relativităţii generalizate lui Einstein se aplicau unui univers în mişcare. Einstein (ca şi mulţi alţi oameni de ştiinţă, de fapt) credea că universul e static, aşa că şi-a modificat ecuaţiile prin adăugarea unei „constante cosmologice” pentru a păstra această idee.
|
Universul închis: momentul Big Bang-ului este compensat de gravitaţie, producînd o „Mare Înghiţire”. |
Friedmann a făcut două presupuneri simple despre univers: văzut la o scară suficient de mare, acesta arată la fel atît în toate direcţiile cît şi în orice locaţie. Din aceste presupuneri (numite principiul cosmologic) şi ecuaţiile lui Einstein el a dezvoltat primul model al unui univers în mişcare. Universul lui Friedmann începe cu un Big Bang şi continuă să se extindă pentru un număr oarecare de miliarde de ani – acesta este momentul în care ne găsim acum. Dar după o perioadă suficient de mare de timp atracţia gravitaţională reciprocă a întregii materii încetineşte expensiunea pînă cînd aceasta se opreşte. Apoi universul începe să se prăbuşească în sine, reluînd expansiunea în sens invers. În cele din urmă, toate materia se va nărui înapoi într-o singularitate, în ceea ce fizicianului John Wheeler îi place să denumească „Marea Înghiţire”.
|
Universul Deschis: Nu există suficientă materie ca să oprească universul de a se extinde pentru fără oprire. |
Chiar dacă Friedmann a găsit această singură soluţie, numită univers închis, pentru că mărimea universului este finită, există două soluţii similare. Într-un univers deschis nu există suficientă materie pentru a opri expansiunea. Galaxiile vor continua să se separe unele de altele, deşi tot mai încet pe măsură ce timpul trece. În cele din urmă, toate stelele vor dispărea, iar universul va deveni rece şi întunecat. Ca o stare intermediară între un univers deschis şi unul închis exista universul neted. În acest caz universul se extinde veşnic, dar viteza cu care galaxiile se depărtează se apropie într-o ultimă fază de zero. În care tip de univers trăim? Observaţiile despre densitatea universului ar trebui să ne spună în final asta, dar încă nu sînt suficient de precise pentru a distinge tipul corect din cele trei posibilităţi.
|
Universul Plat: Expansiunea încetineşte pînă cînd viteza se apropie de zero. |
UNIVERSUL ANTROPIC
În vreme ce alte universuri fie se extind prea repede şi se aplatizează (sus) sau se închid înainte ca viaţa să poată evolua (cele trei de jos), universul nostru (al doilea de sus) pare perfect echilibrat pentru a întreţine viaţa. De ce universul este aşa cum ne apare nouă? Unii oameni se ştiinţă cred că propria noastră existenţă furnizează răspunsul. Pentru ei, multe dintre proprietăţile fizice ale universului par să fie acordate foarte fin pentru a produce viaţa. De exemplu, dacă puterea relativă a celor patru forţe fundamentale ar fi fost puţin diferită, s-ar fi putut ca stelele să nu se fi format niciodată, iar viaţa, aşa cum o cunoaştem, ar fi fost imposibilă. Sau, dacă universul s-ar extinde puţin mai repede decît o face acum, atunci materia ar fi ajuns să se răspîndească mult prea repede, ajungînd să se întrepătrundă cu oricare obiect suficient de mare. Şi invers, dacă expansiunea ar fi fost doar cu puţin mai înceată, universul s-ar fi compactat deja în „Marea Înghiţire”.Acestea şi alte „coincidenţe” cosmice i-au făcut pe oamenii de ştiinţă să speculeze că universul este aşa pentru că noi sîntem aici să îl observăm. Acest principiu antropic are două versiuni de bază, cea slabă şi cea puternică. Versiunea slabă, dezvoltată de Robert Dicke la începutul anilor 1960 spune că, într-un univers mare, viaţa inteligentă poate să existe doar în cadrul unei perioade restrînse de timp. Nu ar trebui să fim surprinşi de universul pe care îl vedem pentru că nu am putea niciodată să fim prin preajmă ca să îl vedem la un timp suficient de diferit.
Principiul antropic puternic merge mult mai departe. Propus de Brandon Carte la sfîrşitul anilor 1960, acesta susţine că, printre toate posibilele universuri care ar fi putut să existe, numai cîteva speciale au condiţiile care ar putea duce la apariţia vieţii inteligente. Coincidenţele cosmice nu sînt cîteva aspecte fundamentale ale modului în care legile fizicii funcţionează ci, mai degrabă, o condiţie esenţială pentru dezvoltarea vieţii. Dacă principiul antropic puternic este adevărat, atunci unii ar putea concluziona că universul a fost schiţat cu un scop. Dacă este fals, atunci o viitoare „teorie a tuturor lucrurilor” ar trebui să fie capabilă să exprime de ce coincidenţele care par să condus la apariţia vieţii nu sînt coincidenţe.
UNIVERSUL INFLAŢIONIST
O extraordinară explozie a expansiunii în chiar primele etapele ale universului au umflat dimensiunea cosmosului cu un factor de 10 la puterea 50. Acest fapt contrastează cu modelul de big-bang standard, care are un univers în expansiune cu o viteză mereu în descreştere pe măsură ce gravitaţia încearcă să adune toată materia înapoi la un loc.Teoria big-bang face o treabă remarcabilă prin descrierea universului pe care îl vedem azi: explică expansiunea universului, prevede corect abundenţa de hidrogen şi heliu (cele mai comune elemente din univers) şi ia în consideratie radiaţia cosmică de fundal. Doar puţini oameni de ştiinţă de acum îi contestă validitatea.
În ciuda succesului ei, teoria big-bang standard era prea simplă pentru a fi completă. De exemplu, nu oferă nici un motiv pentru faptul că temperatura radiaţiilor de fundal rămîne uimitor de constantă pe tot cerul, variind cu cel mult 1 la 100.000. În cadrul modelului big-bang standard, elementele constituente ale universului de la început nu au putut reacţiona între ele cu toate celelalte, aşa că era imposibil să aibă toate aceeaşi temperatură. O altă problemă este aceea că universul pare să fie aproape plat, existînd chiar pe muchia tăişului de cuţit între poziţiile deschis şi închis. În modelul big-bang standard, singura modalitate prin care se pot explica aceaste observaţii este că universul a a avut la început o temperatură uniformă şi la densitatea critică.
În 1980, fizicianul american Alan Guth a ocolit aceste probleme. El a susţinut că, la puţin timp după Big Bang (10-35 secunde sau a suta miliarda de trilioane de trilioane parte dintr-o secundă pentru mai multă precizie), universul a trecut printr-o perioadă de expansiune rapidă, mărindu-şi dimensiunea cu un factor de 10 la puterea 50.
Înainte de perioada înflaţionistă, elementele constituente ale universului ar fi fost în contact cu celelalte, aşa că ar fi ajuns la aceeaşi temperatură. Iar inflaţia rapidă ar fi făcut ca expansiunea universului să pară foarte plată, în acelaşi mod în care un balon explodează cu o forţă atît de imensă încît suprafaţa lui seamănă cu Marile Cîmpii. Expansiunea s-a terminat deja la 10-30 secunde după Big Bang şi, de atunci, universul s-a extins mai departe ca în modelul big-bang standard.
Guth şi-a bazat argumentul pe Teoria unificată a cîmpurilor („Grand Unified Theories” sau GUT) care uneşte gravitaţia, electromagnetismul şi forţele slabe şi puternice într-una singură. Aceste teorii prevăd că, pe măsură ce universul s-a răcit după Big Bang, forţele s-au separat în identităţile lor individuale prin ceea ce azi numim tanziţii de fază. Apa trece printr-o tranziţie de fază similară atunci cînd se transformă în gheaţă pe măsură ce temperatura scade. Dacă condiţiile sînt cele corecte, apa poate fi suprarăcită sub punctul de îngheţ fără să se formeze gheaţa. Iar dacă universul s-ar comporta similar, atunci spaţiul ar avea un exces de energie care contracarează gravitaţia, conducînd la inflaţie.
UNIVERSUL FĂRĂ LIMITE
Un univers care este finit în dimensiune dar care nu a început cu o singularitate este rezultatul unei încercări de a combina aspecte ale relativităţii generalizate cu mecanica cuantică. Istoria acestui univers fără limite într-un timp ireal este ca suprafaţa Pămîntului, cu Big Bang-ul echivalent cu Polul Nord al Pămîntului iar dimensiunea universului mărindu-se cu un timp ireal pe măsură ce vă îndreptaţi spre ecuator.O propunere emisă prima oară de Stephen Hawking şi Jim Hartle, universul fără limite este unul în care universul nu începe cu o singularitate. Foloseşte propunerea unui fizician american, Richard Feynman, de a trata mecanica cuantică drept „calculul deasupra istoriilor”, adică pariculele nu au o istorie in spaţiu-timp dar, în schimb, urmăresc fiecare traseu posibil pentru a ajunge la starea curentă. Prin însumarea tuturor acestor istorii – trebuie urmat un proces dificil pentru a considera timpul ca fiind imaginar – se poate găsi probabilitatea ca particula să treacă printr-un anume punct.
Mai apoi, Hawking şi Hartle au unit ideea cu punctul de vedere al relativităţii generale, prin care se afirmă că gravitaţia este doar o consecinţă a curbării spaţiu-timpului. În cadrul relativităţii generale clasice universul fie trebuie să fie infinit de bătrîn, fie trebuia să înceapă cu o singularitate. Dar propunerea lui Hawking şi Hartle ridică o a treia posibilitate – că universul este finit, dar nu a avut o singularitate iniţială care să producă o limită a lui (în lipsa unui cuvînt mai bun).
Geometria acestui univers fără limite ar fi similară cu geometria suprafeţei unei sfere, cu excepţia faptului că are patru dimensiuni în loc de două. Puteţi face înconjurul Pămîntului pe suprafaţa lui, de exemplu, fără a întîlni o margine. În această analogie, ce se desfăşoară într-un timp imaginar, Polul Nord al Pămîntului reprezintă Big Bang-ul, marcînd începutul universului. (Atît doar că Polul Nord nu este o singularitate, dar nici Big Bang-ul).
UNIVERSUL OSCILANT
Una din implicaţiile teoriei big-bang-ului este că universul se va sfîrşi într-o zi, sau cel puţin viaţa în univers se va sfîrşi. Dacă universul este fie deschis, fie plat, însemnînd că se va extinde pentru totdeauna, va supravieţui pentru o perioadă infinită de timp. Dar în cele din urmă tot carburantul din toate generaţiile de stele va fi consumat, iar universul va deveni rece şi întunecat. Într-un univers închis, în care expansiunea se va încheia în cele din urmă urmînd mai apoi contractarea, sfîrşitul este departe de a fi rece şi întunecat – pe măsură ce Marea Înghiţitură se apropie, universul devine mai cald şi mai luminos pînă va imploda într-o singularitate şi va fi distrus prin strivire.Dar asta este ceea ce se întîmplă cu adevărat? Unii oameni de ştiinţă presupun că Marea Înghiţitură nu ar reprezenta sfîrşitul. Poate un alt Bing Bang va urma Marii Înghiţituri, dînd naştere unui nou univers de posibilităţi. Ideea că Exploziile urmează Înghiţiturilor într-un ciclu fără sfîrşit este cunoscută ca univers oscilant. Chiar dacă nu a fost dezvoltată o teorie care să explice cum s-ar putea întîmpla aşa ceva, există cu siguranţă o atracţie filozofică pentru oamenii cărora le place ideea unui univers fără sfîrşit.
Traducerea: Dan-Marius